Fiecare om are o gandire, o simtire si o voinţă unică. Toată lumea bănuieşte lucrul acesta şi totuşi, câţi dintre noi să nu sunt tentaţi să-şi împartă, cu prima ocazie, semenii pe categorii? Căci, evident, nu sunt doar diferenţe, ci şi multe asemănări pe care le putem observa între noi. Printre acestea din urmă, se află foarte multe însuşiri pe care le putem considera drept caracteristici comune tuturor oamenilor, fapte de existenţă care mărturisesc într-un fel fundamental, apartenenţa acestora la marea mulţime de fiinţe vii pe care o numim umanitate.
Aceste însuşiri comune nu ţin numai de datele corporale fără de care viaţa trupului nu se poate desfăşura, respectiv constituţia sistemelor sale fundamentale şi felul lor specific de funcţionare. Există însuşiri pe care le împărtăşesc, de asemenea, toate sufletele umane. E mai uşor să realizăm existenţa lor, dacă evităm să ne fixăm pe o caracteristică psihică sau alta, şi în schimb ne concentrăm puţin asupra faptelor invizibile din lumea sufletului, a proceselor de gândire, simţire şi voinţă, care răspund şi ele, asemenea organelor trupului, unor legităţi ce ne sunt date. Să ne apropiem, în particular, de un anumit proces interior care este comun tuturor oamenilor aflaţi într-o marjă foarte flexibilă a normalităţii psihice şi care se află la baza convieţuirii umane. Există un fel de trăire interioară, de simţire mai profundă, care are aspectul unei recunoaşteri a valorii morale sau, am mai putea spune, a unei amintiri active a acesteia, în sufletele oamenilor. Ea validează sau contestă anumite comportamente, punând astfel bazele unei unităţi relative de opinie şi de acţiune a oamenilor, fapt care asigură acestora posibilitatea de a se apropia, înţelege şi de a putea trăi laolaltă. Toate aceste acte ale oamenilor sunt, desigur, imperfecte, dar aceasta nu diminuează valoarea respectivelor impulsuri sufleteşti şi a eforturilor care urmăresc aplicarea lor.
Să ne întoarcem la această remarcabilă trăire interioară a sufletului. Ea este o apreciere care nu e de natură senzorială şi nici raţională, ci afectivă; este o recunoaştere afectivă, profundă a unor adevăruri pe care singur, intelectul care se bazează pe simţuri, e nu are cum să le descopere. Se declanşează ca urmare a percepţiei unei informaţii venită din lumea exterioară, dar nu se leagă de vreo caracteristică observabilă senzorial al acesteia, ci de un conţinut de natură morală, pe care îl decodifică în ea. Valorizarea pozitivă este acordată unui conţinut care cuprinde o idee sau mai multe care-şi au sursa în ataşamentul pentru semeni, pentru viaţă şi pentru adevăr, iar valorizarea negativă, deprecierea, se adresează unor idei ce se opun celor de dinainte. Iată, în particular, chiar şi cele câteva afirmaţii pe care le-am emis până acum au nevoie de o anumită valorizare pentru a fi acceptate. Tot ce se poate afirma cu privire la trăirile interioare ale omului, în general, îşi aşteaptă în mod firesc o astfel de validare. Când noi înşine ne punem întrebări care nu fac apel nici la cunoaşterea senzorială, nici la cea intelectuală, ceva misterios din interiorul nostru, nu oboseşte să ne dea, sistematic, un răspuns pe care îl putem înţelege. Acest răspuns nu
este unul propriu-zis verbal, ci e o trăire interioară, a cărei interpretare o putem eventual aduce în conştienţa noastră într-o formă verbală. În legătură cu subiectul supus atenţiei, aflăm atunci că el este bun sau rău, sau, ca şi subcategorii ale acestei perechi, că e adevărat sau mincinos, drept sau nedrept, corect sau incorect, etc.
Cineva poate obiecta cum că aceste perechi polare sunt de fapt numai nişte constructe ale minţii omeneşti, dobândite prin educaţie si necesare adaptării la mediu, aducând în sprijinul acestei ipoteze inexistenţa lor la o vârstă foarte fragedă şi, în plus, relativitatea lor de la o societate la alta şi în decursul istoriei. Formarea acestor reacţii în timpul evoluţiei infantile, nu elimină însă necesitatea existenţei unor capacităţi prealabile. Acestea însă pretind, pentru activarea şi dezvoltarea lor, acumularea unor experienţe de viaţă, pornind de la percepţiile externe şi interne ale corpului şi folosind mijlocirea anumitor instrumente suplimentare de operare externă şi internă, cum ar fi organele vorbirii şi limbajul. Copilul are însă în el, adică în sufletul său, încă de la naştere, toţi acei misterioşi „markeri” de natură deopotriv cognitivă ca şi afectivă, care sunt necesari pentru a recunoaşte o caracteristică morală. De aceea, odată ce a ajuns să stăpânească vocabularul cel mai simplu cu putinţă, el poate înţelege şi conceptele morale fundamentale; nu are nevoie de definiţii şi, cu atât mai puţin, de exemplificări sistematice ale acestor lucruri abstracte, despre care s-au spus şi s-au scris tone de cuvinte, dar asupra cărora nu s-a emis niciodată o opinie care să poată fie considerată drept un adevăr „ştiinţific”. Şi chiar dacă ar apărea o asemenea opinie, copilului mic puţin i-ar păsa de ea. El oricum nu poate să înţeleagă o explicaţie raţională care justifică o construcţie intelectuală, oricât de mult preţ ar pune oamenii mari pe aceasta. În schimb, el pur şi simplu simte şi ştie, într-un fel profund, când un act al vieţii care îl priveşte se încadrează într-o categorie morală sau alta. Fără să aibă o experienţă a faptelor de viaţă şi a variatelor consecinţe ale acestora, el are totuşi o cunoaştere subtilă a categoriilor, de care se foloseşte în mod inconştient.
Diferenţierile între perspectivele adulţilor apar pentru că, dincolo de această instanţă a recunoaşterii morale universale pe care până şi copiii cei mai mici ne arată că o posedă, fiecare a experimentat o viaţă particulară de simţire, de gândire şi de voinţă; aceasta a fost influenţată de relaţiile cu cei din jur, de educaţie, de relaţiile cu propriul trup şi cu sinea sa sufletească şi a rodit o mulţime de amintiri şi scheme de trăire emoţională care au ajuns să interfereze cu acele reacţii primare de recunoaştere emise de instanţa profundă a sufletului, întărindu-le sau obturându-le sau deformându-le.
Situaţia ideală ar putea fi, prin urmare, atunci când această influenţă a experienţelor sufleteşti nu ar face decât să întărească manifestarea reacţiilor acestea de recunoaştere morală din suflet, iar în schimb, situaţia cea mai proastă, atunci când deformarea ar ajunge să fie atât de mare încât să transforme recunoaşterea morală, care este o caracteristică firească a sufletului omenesc, într-o validare a falsului. Acceptarea, neacceptarea sau deformarea mesajelor sufleteşti subtile sunt deopotrivă, evenimente posibile pentru voinţa liberă a sufletului. Sarcina alegerii devine însă mai clară la un moment dat, în cursul copilăriei, când începem să percepem aceste semnale de recunoaştere interioară într-o formă pe care o putem conştientiza; practic, putem avea percepţia interioară a unei voci pe care o vom numi „conştiinţă” sau „voce a conştiinţei”.
Pentru clarificare, vom face de la început diferenţa dintre organul care conştientizează mesajele interioare sau exterioare ale sufletului pe care îl vom numi – şi l-am numit deja mai devreme - „intelect” (sau „conştienţă”) şi „conştiinţa” de care am vorbit înainte, adică instanţa sufletească pe care o putem percepe ca o voce interioară care dă omului indicaţii de natură morală. Aceste indicaţii, aşa cum am sugerat şi mai înainte, nu trebuie înţelese, nici chiar în cazul persoanelor mature, ca nişte discursuri articulate şi consistente, ci ca nişte comunicari fundamental nonverbale, care se manifestă cel mai adesea ca nişte senzaţii mai puternice sau mai puţin puternice de bine sau de plăcere în zona inimii, în cazul conceptelor sau actelor pozitive din perspectivă morală, respectiv ca senzaţii variate de neplăcere, jenă sau chiar teamă, în cazul celor negative.
Acolo unde omul ajunge la o apreciere morală mai complexă a unei situaţii, el nu face altceva decât să raţioneze ghidat de aceste impulsuri de natură afectivă ale conştiinţei sale. Răspunsul care semnalizează binele în cel mai înalt grad este dat de conştiinţa omului atunci când întâlneşte – venind din afara sau din profunzimile propriului suflet – iubirea, iar cel care semnalizează gradul maxim al răului – care în mod deloc întâmplător, nu e de obicei deplin recunoscut decât când vine din afară, de la o altă persoană - este ura.
Iubirea este valoarea supremă pentru instanţa profundă a omului. Copiii o recunosc deja, drept care o acceptă ca atare, asociindu-i în modul cel mai firesc cuvântul care o desemnează în limba părinţilor lor, chiar dacă nu o pot percepe prin simţurile fizice şi nu au parte de nici o definiţie a sa. Iubirea este pentru un copil tot ce primeşte mai bun sufleteşte şi trupeşte din partea părinţilor lui, este răspunsul bun al acestora la toate nevoile sale exprimate şi încă la altele, pe care nu ştie încă să le exprime.
Revenind însă la acţiunile sau, mai bine zis, la re-acţiunile conştiinţei, e clar totuşi că pe undeva trebuie să aibă şi ele o cauză, o determinare legată de natura structurii care le generează; în plus, putem observa că această cauză a lor trebuie să fie o parte din marea cauză a întregii vieţi sufleteşti a omului. Ei bine, atunci cum am putea să ne apropiem de aceasta din urmă?
Mulţi adepţi entuziaşti ai ştiinţei consideră că au deja ipoteza corectă şi că aceasta o să se bucure de o acceptare unanimă atunci când, în sfârşit, savanţii vor reuşi să reveleze umanităţii sistemul exact şi deplin inteligibil prin care hormonii şi, în general, funcţionarea fizică şi chimică a nervilor cerebrali crează gândurile, emoţiile şi sentimentele omului. Acestora nu le pot răspune decât că acum, cel puţin, suntem cât se poate de incapabili să facem cel mai mic pas în direcţia acestei demonstraţii şi asta pentru simplul motiv că, după mai bine de o sută de ani de cercetări, de pe vremea când Bergson şi Flammarion, printre alţii, au atras atenţia asupra acestei probleme, şi până astăzi, ştiinţele cognitive nu au putut arăta care este substratul fizico-chimic al unui singur gând omenesc. Nici faptul că semnele corporale cu care se asociază o anumită emoţie nu au putut fi găsite responsabile de producerea acesteia. Nu e nimic cu adevărat explicat în teoriile actuale, fie ele mai mult sau mai puţin ştiinţifice, despre psihicul uman; ele nu răspund cu adevărat nici „de ce?” – urilor şi nici „cum?”-urilor prin care intelectul ar putea încerca o apropiere de înţelegerea vieţii sufleteşti, ci numai unor „ce?”-uri destul de nepretenţioase. În plus faţă de acum o sută de ani, nu ştim, de fapt, lucruri foarte importante. E drept că acum putem sesiza nu doar printr-o introspecţie elementară, ci chiar printr-o percepţie vizuală mediată de o complicată tehnologie medicală, că o seamă de lucruri se petrec în creierul nostru, dar dincolo de observaţia a ceea ce ne este dat să putem observa, tot ce putem face este să ne forţăm să deducem anumite legături de potenţare sau cauzalitate între respectivele fapte. Din păcate însă, oricât de bine ar suna observaţiile şi raţionalizările noastre de până acum, ele nu ne-au scos câtuşi de puţin din domeniul efectelor; adevărata cauză a minunatului ansamblu de legităţi care guvernează desfăşurarea proceselor neurologice şi hormonale pe care le asociem cu viaţa sufletească, ne scapă cu totul . Acest lucru se poate observa relativ rapid chiar şi de către un om care nu are nimic din cunoaşterea
unui savant în domeniu, dacă are ocazia să pună unuia care este, întrebările potrivite. Ceva apare însă deja ca o ipoteză deosebit de documentată în ştiinţele medicale, începând de acum mai bine o sută de ani când a apărut filosofia de „vindecare a minţii” şi până în prezent, când psihoterapia a cucerit lumea occidentală: ea se referă la influenţa gândului asupra dispoziţiei sufleteşti, pe de o parte, şi prin intermediul acesteia, asupra corpului. Mai bine spus, este pe cât posibil demonstrat din perspectivă ştiinţifică faptul că gândurile şi, în măsura cea mai mare, convingerile omului îi influenţează până la determinare starea psihică şi comportamentul şi influenţează, într-o măsură mai mică sau mai mare, chiar starea de funcţionare internă, vegetativă a corpului.
În ce priveşte însă ansamblul de cauze care conduc la formarea şi mişcarea gândurilor şi trăirilor afective ale omului, ştiinţele umane actuale nu pot decât să îşi decline cu onestitate competenţa. Ele nu au nici măcar o bănuială întemeiată şi nici nu întrezăresc prea curând condiţiile apariţiei vreuneia.
În domeniul în care ne vom mişca pe parcursul acestei desfăşurări de idei, există însă un suport care constituie, după aprecierea mea, „o bănuială mai mult decât întemeiată”. Pentru început însă, doar un nume va răspunde la chestiunea pusă mai sus şi acesta va fi: „spirit”.
De ce am folosit totuşi acest nume?... E clar că se putea inventa cu uşurinţă un cuvânt diferit pentru această esenţă a existenţei care determină formarea gândurilor, apariţia emoţiilor, reacţiile morale pe care le sesizăm în vocea conştiinţei şi felul în care se desfăşoară toate procesele sufleteşti pornind de la acestea. De fapt, chiar s-au inventat nume interesante care să exprime acest transcendent misterios al psihicului omenesc, pentru a evita folosirea termenului cunoscut, însă controversat. Motivul pentru care m-am oprit totuşi la el, la acest cuvânt teribil de neînţeles, se află în anumite surse de informare despre care o să vorbesc cât mai curând. Deocamdată însă, putem şi este suficient să stabilim prin convenţia anterioară că numim spirit ansamblul tuturor elementelor sau factorilor cauzali ai manifestărilor sufleteşti (psihice) individuale ale omului.
Nu trebuie să apelăm la o bibliografie anume, pentru a observa prin introspecţie, adică prin exerciţiul propriei noastre conştienţe de sine, că sufletul omenesc nu vede, nu simte şi nu delimitează în vreun fel nici propria sa fiinţă, nici acest spirit în care îşi are originea şi care manifestă ceva din sine prin intermediul fenomenelor sufleteşti, fiind însă ceva diferit de acestea.
Fără să se perceapă ca pe o entitate cu formă, sufletul totuşi se re-simte interior pe sine însuşi prin activităţile sale: ca pe o entitate care simte, voieşte, gândeşte, intuieşte şi e chiar conştientă de propria conştienţă. Pe lângă acestea şi chiar înainte de ele, sufletul percepe însă lumea exterioară şi, o dată cu aceasta, propriul trup fizic, despre care susţine că este „al său”; când vorbeşte în mod specific despre corporalitatea sa (ori doar un element al acesteia, de pildă, capul), sufletul nu spune „eu”sau „capul din mine” , ci doar „corpul meu” sau „capul meu”. Limbajul ascunde o recunoaştere profundă, dar de care vorbitorul este în mod natural total inconştient, că trupul (şi, în mod particular, creierul său) nu reprezintă cu adevărat individualitatea sa - pe care o desemnează, dealtfel printr-un cuvânt aparte: „eu” - ci constituie numai un instrument al acesteia, o unealtă prin care, de la naştere şi până la moarte, îşi exersează continuu legătura cu lumea. Dar pentru că sufletul nu poate vedea cum arată el însuşi şi, bineînţeles, nici cum arată cauza existenţei şi manifestărilor sale, ci îşi vede numai această acoperire corporală a sa, de care se simte indisolubil legat şi pe care o recunoaşte ca fiind sediul sigur al tuturor manifestărilor sale, el poate să conceapă foarte uşor că ea este deopotrivă, cauza şi suportul exclusiv al vieţii sale. Aceasta se întâmplă, iarăşi, în mod natural, căci limitările dramatice de autopercepţie sunt date apriori sufletului la venirea sa pe lumea aceasta şi el cu greu le poate conştientiza, darămite înţelege, prin experienţa vieţii terestre. Şi totuşi, el are, precum am putut realiza şi noi la începutul acestui demers, o instanţă profundă de recunoaştere a anumitor valori fundamentale, care sunt primele lucruri pe care sufletul omenesc le conştientizează fără ca ele să-i vină din lumea senzorială. Să presupunem că sufletul ar ajunge, pe o anumită cale, să conştientizeze şi alte lucruri care provin fie din lumea sa proprie, pur sufletească, fie din lumea cauzală a acesteia, cea spirituală. Atunci ne putem aştepta ca această instanţă profundă a sa să fie,de asemenea, capabilă să dea sufletului un semnal pozitiv de recunoaştere, iar sufletul să capete astfel încredere şi să accepte informaţiile primite, iar apoi să acţioneze în acord cu ele.
Experienţe iniţiatice din cele mai diverse înregistrate de-a lungul istoriei întăresc această ipoteză, sugerând faptul că sufletul poate asimila, dacă îi sunt comunicate printr-o metodă a corespondenţelor, în limbajul său, multe adevăruri din lumea subtilă şi inimaginabilă în care spiritul este activ şi conştient de activitatea sa şi de sine însuşi.
Această conştienţă de sine a spiritului este o caracteristică necesară, căci fără ea, el ar fi incapabil să desfăşoare o activitate cu sens ca urmare a unor impulsuri originare în sine însuşi, fapt care e echivalent cu negarea statutului său de cauză originară a vieţii sufleteşti, convenit prin definiţie, şi cu transformarea sa într-un instrument, un intermediar al aceasteia.
Prin urmare spiritul este, în mod necesar activ şi conştient, atât în lumea sa, cât şi în cea a sufletului, în care se manifestă nu doar prin producerea şi întreţinerea fenomenelor sufleteşti declanşate de interacţiunea trupului cu lumea fizică, fenomene din care sufletul nu poate percepe decât efectele lor – sub forma gândurilor şi emoţiilor, ci şi ca o reacţie subtilă şi primară de valorizare a care însoţeşte aceste efecte, pe care sufletul o poate percepe, într-o măsură mai mică sau mai mare, în vocea conştiinţei.
Desigur, nu doar vocea conştiinţei este cea care valorizează la om gândurile şi emoţiile, ci la un moment dat există unul sau chiar mai multe sisteme de valorizare interioară care nu au nimic de-a face cu aceasta. Acestea însă nu sunt intrinseci sufletului, ca această voce a conştiinţei, ele apar mai târziu în evoluţia sa ca urmare a experienţelor sale în lumea fizică şi nu au caracteristicile de integritate si imuabilitate ale instanţei profunde, ci pot să apară şi să dispară sau să se schimbe considerabil. Ele nu ţin deci de spirit, ca vocea conştiinţei. De aceea, numai acolo unde aceste sisteme ulterioare de valorizare nu acoperă această voce, unde ea continuă să fie bine recepţionată de suflet iar voinţa liberă a acestuia i se conformează permanent, putem spune că există o bază a comunicării dintre spirit şi suflet. Pornind de la această recunoaştere morală pe care sufletul o conştientizează şi continuând cu aplicarea sa sistematică în viaţa sa trupească, am arătat că omul ar putea dovedi la un moment dat şi o capacitate de recunoaştere a adevărurilor spirituale care ajung la el (pe calea exterioară a învăţăturilor spirituale sau pe cea interioară a revelaţiilor) şi care îl mişcă pentru că privesc anumite interese ale sale, pe care şi le cunoaşte. Sper că voi reuşi să arăt, pe cât posibil, în continuare că sufletul poate ajunge să descopere, printre aceste adevăruri, cauzele de natură spirituală ale vieţii sale şi că încrezându-se apoi cu putere în ele, el va ajunge să dobândească şi conştienţa unui sens al evoluţiei proprii, care nu înseamnă altceva decât o viaţă de simţire, gândire şi acţiune îndreptată către împlinirea tot mai profundă a tuturor nevoilor şi intereselor sale fundamentale. Altfel spus, că sufletul descoperă, în comunicarea cu spiritul, o cale a fericirii, libertăţii şi iubirii eterne, pe care nu este deloc constrâns să o urmeze, dar căreia i-a fost destinat, încă de la crearea sa.
Continuare... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
Aceste însuşiri comune nu ţin numai de datele corporale fără de care viaţa trupului nu se poate desfăşura, respectiv constituţia sistemelor sale fundamentale şi felul lor specific de funcţionare. Există însuşiri pe care le împărtăşesc, de asemenea, toate sufletele umane. E mai uşor să realizăm existenţa lor, dacă evităm să ne fixăm pe o caracteristică psihică sau alta, şi în schimb ne concentrăm puţin asupra faptelor invizibile din lumea sufletului, a proceselor de gândire, simţire şi voinţă, care răspund şi ele, asemenea organelor trupului, unor legităţi ce ne sunt date. Să ne apropiem, în particular, de un anumit proces interior care este comun tuturor oamenilor aflaţi într-o marjă foarte flexibilă a normalităţii psihice şi care se află la baza convieţuirii umane. Există un fel de trăire interioară, de simţire mai profundă, care are aspectul unei recunoaşteri a valorii morale sau, am mai putea spune, a unei amintiri active a acesteia, în sufletele oamenilor. Ea validează sau contestă anumite comportamente, punând astfel bazele unei unităţi relative de opinie şi de acţiune a oamenilor, fapt care asigură acestora posibilitatea de a se apropia, înţelege şi de a putea trăi laolaltă. Toate aceste acte ale oamenilor sunt, desigur, imperfecte, dar aceasta nu diminuează valoarea respectivelor impulsuri sufleteşti şi a eforturilor care urmăresc aplicarea lor.
Să ne întoarcem la această remarcabilă trăire interioară a sufletului. Ea este o apreciere care nu e de natură senzorială şi nici raţională, ci afectivă; este o recunoaştere afectivă, profundă a unor adevăruri pe care singur, intelectul care se bazează pe simţuri, e nu are cum să le descopere. Se declanşează ca urmare a percepţiei unei informaţii venită din lumea exterioară, dar nu se leagă de vreo caracteristică observabilă senzorial al acesteia, ci de un conţinut de natură morală, pe care îl decodifică în ea. Valorizarea pozitivă este acordată unui conţinut care cuprinde o idee sau mai multe care-şi au sursa în ataşamentul pentru semeni, pentru viaţă şi pentru adevăr, iar valorizarea negativă, deprecierea, se adresează unor idei ce se opun celor de dinainte. Iată, în particular, chiar şi cele câteva afirmaţii pe care le-am emis până acum au nevoie de o anumită valorizare pentru a fi acceptate. Tot ce se poate afirma cu privire la trăirile interioare ale omului, în general, îşi aşteaptă în mod firesc o astfel de validare. Când noi înşine ne punem întrebări care nu fac apel nici la cunoaşterea senzorială, nici la cea intelectuală, ceva misterios din interiorul nostru, nu oboseşte să ne dea, sistematic, un răspuns pe care îl putem înţelege. Acest răspuns nu
este unul propriu-zis verbal, ci e o trăire interioară, a cărei interpretare o putem eventual aduce în conştienţa noastră într-o formă verbală. În legătură cu subiectul supus atenţiei, aflăm atunci că el este bun sau rău, sau, ca şi subcategorii ale acestei perechi, că e adevărat sau mincinos, drept sau nedrept, corect sau incorect, etc.
Cineva poate obiecta cum că aceste perechi polare sunt de fapt numai nişte constructe ale minţii omeneşti, dobândite prin educaţie si necesare adaptării la mediu, aducând în sprijinul acestei ipoteze inexistenţa lor la o vârstă foarte fragedă şi, în plus, relativitatea lor de la o societate la alta şi în decursul istoriei. Formarea acestor reacţii în timpul evoluţiei infantile, nu elimină însă necesitatea existenţei unor capacităţi prealabile. Acestea însă pretind, pentru activarea şi dezvoltarea lor, acumularea unor experienţe de viaţă, pornind de la percepţiile externe şi interne ale corpului şi folosind mijlocirea anumitor instrumente suplimentare de operare externă şi internă, cum ar fi organele vorbirii şi limbajul. Copilul are însă în el, adică în sufletul său, încă de la naştere, toţi acei misterioşi „markeri” de natură deopotriv cognitivă ca şi afectivă, care sunt necesari pentru a recunoaşte o caracteristică morală. De aceea, odată ce a ajuns să stăpânească vocabularul cel mai simplu cu putinţă, el poate înţelege şi conceptele morale fundamentale; nu are nevoie de definiţii şi, cu atât mai puţin, de exemplificări sistematice ale acestor lucruri abstracte, despre care s-au spus şi s-au scris tone de cuvinte, dar asupra cărora nu s-a emis niciodată o opinie care să poată fie considerată drept un adevăr „ştiinţific”. Şi chiar dacă ar apărea o asemenea opinie, copilului mic puţin i-ar păsa de ea. El oricum nu poate să înţeleagă o explicaţie raţională care justifică o construcţie intelectuală, oricât de mult preţ ar pune oamenii mari pe aceasta. În schimb, el pur şi simplu simte şi ştie, într-un fel profund, când un act al vieţii care îl priveşte se încadrează într-o categorie morală sau alta. Fără să aibă o experienţă a faptelor de viaţă şi a variatelor consecinţe ale acestora, el are totuşi o cunoaştere subtilă a categoriilor, de care se foloseşte în mod inconştient.
Diferenţierile între perspectivele adulţilor apar pentru că, dincolo de această instanţă a recunoaşterii morale universale pe care până şi copiii cei mai mici ne arată că o posedă, fiecare a experimentat o viaţă particulară de simţire, de gândire şi de voinţă; aceasta a fost influenţată de relaţiile cu cei din jur, de educaţie, de relaţiile cu propriul trup şi cu sinea sa sufletească şi a rodit o mulţime de amintiri şi scheme de trăire emoţională care au ajuns să interfereze cu acele reacţii primare de recunoaştere emise de instanţa profundă a sufletului, întărindu-le sau obturându-le sau deformându-le.
Situaţia ideală ar putea fi, prin urmare, atunci când această influenţă a experienţelor sufleteşti nu ar face decât să întărească manifestarea reacţiilor acestea de recunoaştere morală din suflet, iar în schimb, situaţia cea mai proastă, atunci când deformarea ar ajunge să fie atât de mare încât să transforme recunoaşterea morală, care este o caracteristică firească a sufletului omenesc, într-o validare a falsului. Acceptarea, neacceptarea sau deformarea mesajelor sufleteşti subtile sunt deopotrivă, evenimente posibile pentru voinţa liberă a sufletului. Sarcina alegerii devine însă mai clară la un moment dat, în cursul copilăriei, când începem să percepem aceste semnale de recunoaştere interioară într-o formă pe care o putem conştientiza; practic, putem avea percepţia interioară a unei voci pe care o vom numi „conştiinţă” sau „voce a conştiinţei”.
Pentru clarificare, vom face de la început diferenţa dintre organul care conştientizează mesajele interioare sau exterioare ale sufletului pe care îl vom numi – şi l-am numit deja mai devreme - „intelect” (sau „conştienţă”) şi „conştiinţa” de care am vorbit înainte, adică instanţa sufletească pe care o putem percepe ca o voce interioară care dă omului indicaţii de natură morală. Aceste indicaţii, aşa cum am sugerat şi mai înainte, nu trebuie înţelese, nici chiar în cazul persoanelor mature, ca nişte discursuri articulate şi consistente, ci ca nişte comunicari fundamental nonverbale, care se manifestă cel mai adesea ca nişte senzaţii mai puternice sau mai puţin puternice de bine sau de plăcere în zona inimii, în cazul conceptelor sau actelor pozitive din perspectivă morală, respectiv ca senzaţii variate de neplăcere, jenă sau chiar teamă, în cazul celor negative.
Acolo unde omul ajunge la o apreciere morală mai complexă a unei situaţii, el nu face altceva decât să raţioneze ghidat de aceste impulsuri de natură afectivă ale conştiinţei sale. Răspunsul care semnalizează binele în cel mai înalt grad este dat de conştiinţa omului atunci când întâlneşte – venind din afara sau din profunzimile propriului suflet – iubirea, iar cel care semnalizează gradul maxim al răului – care în mod deloc întâmplător, nu e de obicei deplin recunoscut decât când vine din afară, de la o altă persoană - este ura.
Iubirea este valoarea supremă pentru instanţa profundă a omului. Copiii o recunosc deja, drept care o acceptă ca atare, asociindu-i în modul cel mai firesc cuvântul care o desemnează în limba părinţilor lor, chiar dacă nu o pot percepe prin simţurile fizice şi nu au parte de nici o definiţie a sa. Iubirea este pentru un copil tot ce primeşte mai bun sufleteşte şi trupeşte din partea părinţilor lui, este răspunsul bun al acestora la toate nevoile sale exprimate şi încă la altele, pe care nu ştie încă să le exprime.
Revenind însă la acţiunile sau, mai bine zis, la re-acţiunile conştiinţei, e clar totuşi că pe undeva trebuie să aibă şi ele o cauză, o determinare legată de natura structurii care le generează; în plus, putem observa că această cauză a lor trebuie să fie o parte din marea cauză a întregii vieţi sufleteşti a omului. Ei bine, atunci cum am putea să ne apropiem de aceasta din urmă?
Mulţi adepţi entuziaşti ai ştiinţei consideră că au deja ipoteza corectă şi că aceasta o să se bucure de o acceptare unanimă atunci când, în sfârşit, savanţii vor reuşi să reveleze umanităţii sistemul exact şi deplin inteligibil prin care hormonii şi, în general, funcţionarea fizică şi chimică a nervilor cerebrali crează gândurile, emoţiile şi sentimentele omului. Acestora nu le pot răspune decât că acum, cel puţin, suntem cât se poate de incapabili să facem cel mai mic pas în direcţia acestei demonstraţii şi asta pentru simplul motiv că, după mai bine de o sută de ani de cercetări, de pe vremea când Bergson şi Flammarion, printre alţii, au atras atenţia asupra acestei probleme, şi până astăzi, ştiinţele cognitive nu au putut arăta care este substratul fizico-chimic al unui singur gând omenesc. Nici faptul că semnele corporale cu care se asociază o anumită emoţie nu au putut fi găsite responsabile de producerea acesteia. Nu e nimic cu adevărat explicat în teoriile actuale, fie ele mai mult sau mai puţin ştiinţifice, despre psihicul uman; ele nu răspund cu adevărat nici „de ce?” – urilor şi nici „cum?”-urilor prin care intelectul ar putea încerca o apropiere de înţelegerea vieţii sufleteşti, ci numai unor „ce?”-uri destul de nepretenţioase. În plus faţă de acum o sută de ani, nu ştim, de fapt, lucruri foarte importante. E drept că acum putem sesiza nu doar printr-o introspecţie elementară, ci chiar printr-o percepţie vizuală mediată de o complicată tehnologie medicală, că o seamă de lucruri se petrec în creierul nostru, dar dincolo de observaţia a ceea ce ne este dat să putem observa, tot ce putem face este să ne forţăm să deducem anumite legături de potenţare sau cauzalitate între respectivele fapte. Din păcate însă, oricât de bine ar suna observaţiile şi raţionalizările noastre de până acum, ele nu ne-au scos câtuşi de puţin din domeniul efectelor; adevărata cauză a minunatului ansamblu de legităţi care guvernează desfăşurarea proceselor neurologice şi hormonale pe care le asociem cu viaţa sufletească, ne scapă cu totul . Acest lucru se poate observa relativ rapid chiar şi de către un om care nu are nimic din cunoaşterea
unui savant în domeniu, dacă are ocazia să pună unuia care este, întrebările potrivite. Ceva apare însă deja ca o ipoteză deosebit de documentată în ştiinţele medicale, începând de acum mai bine o sută de ani când a apărut filosofia de „vindecare a minţii” şi până în prezent, când psihoterapia a cucerit lumea occidentală: ea se referă la influenţa gândului asupra dispoziţiei sufleteşti, pe de o parte, şi prin intermediul acesteia, asupra corpului. Mai bine spus, este pe cât posibil demonstrat din perspectivă ştiinţifică faptul că gândurile şi, în măsura cea mai mare, convingerile omului îi influenţează până la determinare starea psihică şi comportamentul şi influenţează, într-o măsură mai mică sau mai mare, chiar starea de funcţionare internă, vegetativă a corpului.
În ce priveşte însă ansamblul de cauze care conduc la formarea şi mişcarea gândurilor şi trăirilor afective ale omului, ştiinţele umane actuale nu pot decât să îşi decline cu onestitate competenţa. Ele nu au nici măcar o bănuială întemeiată şi nici nu întrezăresc prea curând condiţiile apariţiei vreuneia.
În domeniul în care ne vom mişca pe parcursul acestei desfăşurări de idei, există însă un suport care constituie, după aprecierea mea, „o bănuială mai mult decât întemeiată”. Pentru început însă, doar un nume va răspunde la chestiunea pusă mai sus şi acesta va fi: „spirit”.
De ce am folosit totuşi acest nume?... E clar că se putea inventa cu uşurinţă un cuvânt diferit pentru această esenţă a existenţei care determină formarea gândurilor, apariţia emoţiilor, reacţiile morale pe care le sesizăm în vocea conştiinţei şi felul în care se desfăşoară toate procesele sufleteşti pornind de la acestea. De fapt, chiar s-au inventat nume interesante care să exprime acest transcendent misterios al psihicului omenesc, pentru a evita folosirea termenului cunoscut, însă controversat. Motivul pentru care m-am oprit totuşi la el, la acest cuvânt teribil de neînţeles, se află în anumite surse de informare despre care o să vorbesc cât mai curând. Deocamdată însă, putem şi este suficient să stabilim prin convenţia anterioară că numim spirit ansamblul tuturor elementelor sau factorilor cauzali ai manifestărilor sufleteşti (psihice) individuale ale omului.
Nu trebuie să apelăm la o bibliografie anume, pentru a observa prin introspecţie, adică prin exerciţiul propriei noastre conştienţe de sine, că sufletul omenesc nu vede, nu simte şi nu delimitează în vreun fel nici propria sa fiinţă, nici acest spirit în care îşi are originea şi care manifestă ceva din sine prin intermediul fenomenelor sufleteşti, fiind însă ceva diferit de acestea.
Fără să se perceapă ca pe o entitate cu formă, sufletul totuşi se re-simte interior pe sine însuşi prin activităţile sale: ca pe o entitate care simte, voieşte, gândeşte, intuieşte şi e chiar conştientă de propria conştienţă. Pe lângă acestea şi chiar înainte de ele, sufletul percepe însă lumea exterioară şi, o dată cu aceasta, propriul trup fizic, despre care susţine că este „al său”; când vorbeşte în mod specific despre corporalitatea sa (ori doar un element al acesteia, de pildă, capul), sufletul nu spune „eu”sau „capul din mine” , ci doar „corpul meu” sau „capul meu”. Limbajul ascunde o recunoaştere profundă, dar de care vorbitorul este în mod natural total inconştient, că trupul (şi, în mod particular, creierul său) nu reprezintă cu adevărat individualitatea sa - pe care o desemnează, dealtfel printr-un cuvânt aparte: „eu” - ci constituie numai un instrument al acesteia, o unealtă prin care, de la naştere şi până la moarte, îşi exersează continuu legătura cu lumea. Dar pentru că sufletul nu poate vedea cum arată el însuşi şi, bineînţeles, nici cum arată cauza existenţei şi manifestărilor sale, ci îşi vede numai această acoperire corporală a sa, de care se simte indisolubil legat şi pe care o recunoaşte ca fiind sediul sigur al tuturor manifestărilor sale, el poate să conceapă foarte uşor că ea este deopotrivă, cauza şi suportul exclusiv al vieţii sale. Aceasta se întâmplă, iarăşi, în mod natural, căci limitările dramatice de autopercepţie sunt date apriori sufletului la venirea sa pe lumea aceasta şi el cu greu le poate conştientiza, darămite înţelege, prin experienţa vieţii terestre. Şi totuşi, el are, precum am putut realiza şi noi la începutul acestui demers, o instanţă profundă de recunoaştere a anumitor valori fundamentale, care sunt primele lucruri pe care sufletul omenesc le conştientizează fără ca ele să-i vină din lumea senzorială. Să presupunem că sufletul ar ajunge, pe o anumită cale, să conştientizeze şi alte lucruri care provin fie din lumea sa proprie, pur sufletească, fie din lumea cauzală a acesteia, cea spirituală. Atunci ne putem aştepta ca această instanţă profundă a sa să fie,de asemenea, capabilă să dea sufletului un semnal pozitiv de recunoaştere, iar sufletul să capete astfel încredere şi să accepte informaţiile primite, iar apoi să acţioneze în acord cu ele.
Experienţe iniţiatice din cele mai diverse înregistrate de-a lungul istoriei întăresc această ipoteză, sugerând faptul că sufletul poate asimila, dacă îi sunt comunicate printr-o metodă a corespondenţelor, în limbajul său, multe adevăruri din lumea subtilă şi inimaginabilă în care spiritul este activ şi conştient de activitatea sa şi de sine însuşi.
Această conştienţă de sine a spiritului este o caracteristică necesară, căci fără ea, el ar fi incapabil să desfăşoare o activitate cu sens ca urmare a unor impulsuri originare în sine însuşi, fapt care e echivalent cu negarea statutului său de cauză originară a vieţii sufleteşti, convenit prin definiţie, şi cu transformarea sa într-un instrument, un intermediar al aceasteia.
Prin urmare spiritul este, în mod necesar activ şi conştient, atât în lumea sa, cât şi în cea a sufletului, în care se manifestă nu doar prin producerea şi întreţinerea fenomenelor sufleteşti declanşate de interacţiunea trupului cu lumea fizică, fenomene din care sufletul nu poate percepe decât efectele lor – sub forma gândurilor şi emoţiilor, ci şi ca o reacţie subtilă şi primară de valorizare a care însoţeşte aceste efecte, pe care sufletul o poate percepe, într-o măsură mai mică sau mai mare, în vocea conştiinţei.
Desigur, nu doar vocea conştiinţei este cea care valorizează la om gândurile şi emoţiile, ci la un moment dat există unul sau chiar mai multe sisteme de valorizare interioară care nu au nimic de-a face cu aceasta. Acestea însă nu sunt intrinseci sufletului, ca această voce a conştiinţei, ele apar mai târziu în evoluţia sa ca urmare a experienţelor sale în lumea fizică şi nu au caracteristicile de integritate si imuabilitate ale instanţei profunde, ci pot să apară şi să dispară sau să se schimbe considerabil. Ele nu ţin deci de spirit, ca vocea conştiinţei. De aceea, numai acolo unde aceste sisteme ulterioare de valorizare nu acoperă această voce, unde ea continuă să fie bine recepţionată de suflet iar voinţa liberă a acestuia i se conformează permanent, putem spune că există o bază a comunicării dintre spirit şi suflet. Pornind de la această recunoaştere morală pe care sufletul o conştientizează şi continuând cu aplicarea sa sistematică în viaţa sa trupească, am arătat că omul ar putea dovedi la un moment dat şi o capacitate de recunoaştere a adevărurilor spirituale care ajung la el (pe calea exterioară a învăţăturilor spirituale sau pe cea interioară a revelaţiilor) şi care îl mişcă pentru că privesc anumite interese ale sale, pe care şi le cunoaşte. Sper că voi reuşi să arăt, pe cât posibil, în continuare că sufletul poate ajunge să descopere, printre aceste adevăruri, cauzele de natură spirituală ale vieţii sale şi că încrezându-se apoi cu putere în ele, el va ajunge să dobândească şi conştienţa unui sens al evoluţiei proprii, care nu înseamnă altceva decât o viaţă de simţire, gândire şi acţiune îndreptată către împlinirea tot mai profundă a tuturor nevoilor şi intereselor sale fundamentale. Altfel spus, că sufletul descoperă, în comunicarea cu spiritul, o cale a fericirii, libertăţii şi iubirii eterne, pe care nu este deloc constrâns să o urmeze, dar căreia i-a fost destinat, încă de la crearea sa.
Continuare... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu