În pofida aparenţelor, cele mai multe din afirmaţiile anterioare nu sunt roadele unui simplu exerciţiu speculativ, ci, în principal, exact al acelei re-cunoaşteri interioare de care am tot vorbit înainte – în cazul acesta, o recunoaştere a unor adevăruri spirituale, a căror sursă, o voi descoperi cât de curând.
A folosi în acelaşi timp şi cuvântul „spirit” şi expresiile „adevăr spiritual”/ „adevăruri spirituale” poate induce destulă confuzie, datorită unor reprezentări vagi, dar larg răspândite în epoca noastră. Prin urmare, o să aduc aici câteva precizări care mi se par necesare.
Când spunem însă că un lucru este ”adevărat”, aproape sigur nu ne referim la ceva pe care-l putem vedea sau simţi în vreun fel, în chiar acele momente. Dacă un lucru e reprezentat de o realitate perceptibilă, cu câteva excepţii uşor de identificat, noi îl considerăm, în mod evident, adevărat ca existenţă. Dacă, în continuare, vrem să descoperim şi alte lucruri despre existenţa lui, în afara celor pe care le putem observa cu ajutorul simţurilor sau dacă, în general, vrem să ne referim la ceva care nu este perceptibil, intrăm inevitabil, într-un univers în care îndoiala este inevitabilă. De aceea, am şi construit de-a lungul timpului un edificiu foarte complex de cunoaştere care se ridică de la senzorial la abstract, verificând mereu validitatea abstractului prin senzorial sau măcar printr-un abstract mai apropiat de senzorial. Avem convenţii, denumiri,
principii care toate încearcă să cuprindă cât mai bine aspecte ale realităţii materiale şi evenimente ale realităţii sufleteşti. Iar când ni se pare că un aspect perceput sau o idee sau o construcţie de idei corespunde, după cunoaşterea noastră, uneia dintre realităţi, le numim... „adevărate”. Adevărate înseamnă, de fapt, reale. Iar spiritul este, prin chiar temeiul definirii sale drept cauză ultimă a manifestării sufleteşti, o realitate. Deşi, din păcate pentru noi, o realitate la a cărei cunoaştere nu putem ajunge decât prin intermediul comunicării sau revelaţiei pe care nu intelectul legat de lumea senzorială, ci numai acea instanţă obscură care răspunde în sufletul nostru poate să o valideze.
În consecinţă, adevărul spiritual fundamental din care îşi are originea tot ce e realitate sufletească, este chiar spiritul... căci el este totuna cu acel real de dincolo de manifestare, iar, în rest, cele pe care le putem noi aprecia drept adevăruri spirituale, nu pot fi altceva decât percepţiile fragmentate, limitate pe care sufletele noastre le obţin, în anumite condiţii, despre spirit.
Că adevărul trebuie să fie ceva de genul unei realităţi unitare animate de anumite principii intrinseci sieşi, astfel încât să fie posibilă dezvoltarea sa într-o infinită diversitate, este un lucru deja intuit de unii dintre fizicienii moderni care, împingând domeniul cauzelor existenţei într-o lume pe care o numesc „a informaţiei”, se află la numai un pas de recunoaşterea cauzei comune a fenomenelor sufleteşti şi materiale.
Este însă un pas mare, de care poate doar câţiva sunt conştienţi. Să nu uităm însă că mai nimeni nu s-a aşteptat, cel puţin până în epoca modernă, ca ştiinţa omenească ori, altfel spus, cunoaşterea prin forţe proprii a realităţii, să-i demonstreze şi să-i lămurească vreodată existenţa acestei tainice lumi a spiritului, care conţine toate cauzele lucrurilor.
De vreo şase milenii, informaţia provenită din lumea aceasta a lăsat urme în aproape toate comunităţile omeneşti, însă ea nu a fost obţinută prin cercetarea naturii sau folosirea matematicii, ci a fost pur şi simplu primită - prin intermediul unor indivizi care au dezvăluit de multe ori, o dată cu învăţătura, şi sursa supraomenească, pur spirituală, căreia i-au servit drept instrument de comunicare. Pe lângă aceste experienţe care au stat la baza tuturor marilor religii şi a unor şcoli iniţiatice, a existat fireşte şi transmiterea indirectă, de la om la om, a cunoaşterii spirituale, o cale pe care în mod inevitabil au apărut şi unele deformări, exagerări sau chiar „contribuţii” originale. În final, chiar dacă unele din textele spirituale care au ajuns până în zilele noastre au păstrat neatins spiritul comunicărilor iniţiale, litera lor, care a avut pe alocuri de suferit şi în plus, confruntarea cu anumite teorii ştiinţifice larg acceptate care pornesc de la axiome materialiste, au făcut ca multe persoane cu un intelect activ, descoperind tot felul de inadvertenţe, să abandoneze căutarea, preferând perspectiva sceptică.
Oricum această căutare pur intelectuală a adevărului e o întreprindere enorm de complicată. Pentru cel care nu se bucură de o revelaţie directă şi care e totuşi decis să plece, înarmat numai cu puterile minţii sale, în căutarea adevărului, desemnarea zonei de cercetat apare ca fiind singurul lucru simplu: învăţăturile spirituale ale umanităţii, acelea care prezintă, într-o manieră nedemonstrabilă ştiinţific (adică folosind observaţiile naturale şi metodele logice sau matematice de organizare a informaţiei), cauzele şi sensul existenţei naturii şi omului.
La pasul următor apare însă o mare problemă pentru căutător. În zilele noastre, mai mult ca niciodată în istoria umanităţii, există o impresionantă supraabundenţă de „învăţături spirituale”, provenind atât din zona curentelor religioase principale sau al celor derivate din acestea, cât şi din afara acestora, de la diverse şcoli iniţiatice sau chiar persoane independente. Accesibilitatea acestor învăţături în prezent este de neimaginat pentru toţi cei care au trăit înaintea noastră. Oricine are acces, virtual sau nemijlocit la o mare bibliotecă şi e realmente interesat să descopere ceva despre sensul vieţii omeneşti, originea realităţii, viaţa de după moarte, fenomenele neexplicate de ştiinţă sau oricine doreşte, pur şi simplu, să-şi lămurească ceva legat de propria sa religie sau a altora, poate să obţină într-un timp extrem de scurt atâtea referinţe şi documentaţii despre subiectul curiozităţii sale, încât o viaţă să nu-i fie de ajuns pentru simpla parcurgere a acestora. De studiu aprofundat, nici nu mai punem problema!
Şi totuşi, în zilele noastre, foarte puţini ajung să se descurajeze iremediabil, din atâta lucru. Există multe metode de orientare în lumea informaţiei: broşuri cu sumare, manuale, compendii, motoare de căutare şi pagini de Internet care pot juca rolul unora dintre cele dinainte şi, nu în ultimul rând, un mare număr de persoane care sunt dispuse să servească drept profesori sau ghizi specializaţi în studiul ariilor de interes pentru căutarea spirituală sau chiar în practicarea unui anumit tip de căutare.
Dar faptul că sunt ceva premize pentru o cercetare sistematică, nu înseamnă deloc că fiecare căutător va şi opta pentru calea aceasta. În orice om există o mare tendinţă spre grabă şi superficialitate, care decurge dintr-o preferinţă înnăscută pentru economia de efort. De aceea, căutătorul care nu îşi face o profesie din această căutare a sa, alege, de obicei, primul text care îi satisface deopotrivă un criteriu de atracţie şi altul de comoditate. De pildă, unul pentru care are parte de o recomandare interesantă ce vine de la un cunoscut al său, ori, eventual, a unui individ pe care-l consideră competent în domeniu. Cercetarea acestuia se limitează, de obicei, la o simplă lectură, bineînţeles grăbită, iar interesul pentru subiect ţine până când omul îşi face câteva reprezentări şi începe să se plictisească, ori apucă să se ataşeze de altceva care i se pare că satisface mai bine criteriile sale. În cele din urmă, nu e deloc exclus ca el chiar să descopere ceva valoros în masa de idei pe care le recepţionează înainte de a abandona căutarea, dar, de cele mai multe ori, nu va fi nimic care să-l convingă în profunzime, să-i ofere o nouă motivaţie şi un sens important pentru viaţa sa. Şi, cu atât mai puţin, ceva care să-l facă să gândească mai limpede, să iubească mai mult şi să făptuiască mai mult din iubire.
De fapt, căutătorul sau fostul căutător pot să nici nu lege demersul lor spiritual de rezultatele acestea şi să considere descoperirea adevărului spiritual ca pe un fapt care nu are nici o justificare să se răsfrângă cumva asupra vieţii lor personale. Pentru asemenea persoane, un adevăr este un fapt obiectiv pe care numai acţiunea cea mai impersonală a intelectului îl poate identifica; orice interferenţă a vieţii de simţire a omului, care este o manifestare profund particulară şi subiectivă, nu poate avea, din perspectiva lor, decât consecinţe negative. Iată deci o demarcaţie clară şi aparent bine întemeiată, pe care şi oamenii de ştiinţă materialişti au postulat-o cu hotărâre, între adevăr şi simţirea omului. La adevăr trebuie să se ajungă exclusiv prin intelect, în vreme ce simţirea trebuie constrânsă să se manifeste numai în domeniul vieţii personale a individului - aceasta este deviza căreia se străduiesc să-i fie credincioşi respectivii căutători.
Din nefericire însă pentru credinţa lor, propria lor viaţă de simţire nu acceptă niciodată să fie complet înăbuşită de raţionamentele reci ale intelectului. Simţirea ţine mereu aproape de activitatea omului; el nu poate fi, nici măcar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, un robot gânditor capabil să ducă la capăt rapid, impersonal şi ireproşabil treaba pe care şi-a propus-o, chiar dacă este susţinut de o voinţă foarte puternică de a fi astfel. Căci exact această voinţă care animă toate actele omului şi de care, fireşte, robotul nu are nevoie pentru a funcţiona, este un fenomen sufletesc care conţine mai multă simţire decât gândire!
Dar iată, într-o activitate în care, voit sau nu, omul pune foarte puţină simţire (cum se întâmplă în cazul amintit, în care singura simţire pe care omul o conştientizează ca susţinând efortul este voinţa de a munci evitând orice simţire), un alt sentiment insidios apare la un moment dat: acela că omul – sau sufletul – se pierde pe sine. Din acesta izvorăşte o nevoie puternică de compensaţie, pe care în mod natural, sufletul o stabileşte asociind roadele activităţii cu sine însuşi, mai bine zis, cu propria sa imagine de sine. Roadele bune trebuie deci să dea, într-un fel sau altul, o imagine de sine mai bună. Aşa se face că, în general, căutătorii care în mod programatic, se străduiesc să izgonească simţirea din teritoriul activităţii lor, ajung să caute adevărul doar pentru că prin luarea lui în posesie, simt că ar putea deveni mai puternici în raport cu cei din jurul lor. Aceasta este cea mai comodă cale de îmbogăţire a imaginii de sine. Practica respectivă este larg răspândită în orice domeniu de activitate, deci, în particular, şi în cel al cercetării spirituale. Aici, căutătorii guvernaţi în cea mai mare măsură de intelectul lor sunt captivaţi uşor de teoriile despre uluitorul potenţial psihologic şi parapsihologic al omului şi încearcă să descopere, prin intermediul diverselor şcoli sau persoane care se arată avizate, o cale prin care să devină tot mai inteligenţi, mai competenţi, mai clarvăzători, în fine, mai mult aşa cum găsesc ei necesar să fie, ca să se poată impune cu succes asupra celor din jurul lor. Sau, dacă nu le e dat să ajungă până acolo, măcar ca să dobândească un suport interior care să le dea o perspectivă mai bună asupra fragilei lor existenţe. Din păcate însă, tot ceea ce ei găsesc demn de interes şi îi pasionează la un moment dat ajunge, mai devreme sau mai, târziu să îi nemulţumească.
În punctul acesta, problema este mai puţin lipsa de perseverenţă ori posibilitatea să nu fi fost nimic important printre descoperirile lor, cât faptul nefericit că, prin ataşamentele şi convingerile false care îi animă, ei sunt prea îndepărtaţi de propriul lor spirit, pentru a mai recunoaşte măcar o singură idee spirituală; de pildă, dacă descoperă o învăţătură care în esenţa sa, le spune doar să iubească mai mult şi să făptuiască mai mult din iubire, ei trebuie neapărat să priceapă ce le-ar aduce lor, material sau cum ar spune ei... „concret”, faptul că ar ajunge să funcţioneze astfel!... Oh, dacă socotesc totuşi că asta le poate aduce un ascendent asupra celorlalţi, se simt motivaţi să o facă: se vor strădui să iubească mai mult ca înainte! Evident însă, nu vor găsi nici o mulţumire reală într-o decizie prin care încearcă să se păcălească pe ei înşişi. Căci cum ar putea să iubească pe alţii când sunt atât de obsedaţi de propria lor imagine?
De aceea, în ce priveşte căutarea spirituală, oamenii aceştia, atât de preocupaţi de visul efemer al puterii personale, se aseamănă cu nişte persoane extrem de grase, care au simţul saţietăţii atât de pervertit, încât, deşi mănâncă enorm, nu ajung să se simtă sătule niciodată.
Dar şi căutătorii cei mai autentici, aceia care se folosesc permanent de simţire şi de conştiinţă, găsind plăcere în căutare şi dezinteresându-se de ideea acumulării puterii personale, se arată adeseori, schimbători şi nemulţumiţi, Ei pot fi foarte instabili în alegerile lor, se pot schimba de la o şcoală la alta, încercând mereu alte învăţături sau aşa numite, „tehnici spirituale”, fără să ducă până la capăt niciuna din ele, pentru ca, în cele din urmă, să abandoneze căutarea. Pe de o parte, poate fi vorba de o inabilitate comună celor mai mulţi dintre oameni de a pune în practică cele învăţate, care se datorează comodităţii şi lipsei de perseverenţă. Pe de altă parte, motivul acestui
comportament ezitant poate fi şi faptul că oamenii respectivi nu „cad” pe căi spirituale autentice şi recunosc aceasta prin faptul că ceea ce găsesc pe ele nu trezeşte reacţii de satisfacere a simţirii lor, sau altfel spus, nu îi îmbogăţeşte sufleteşte. Ei nu sunt dispuşi să presteze, din proprie iniţiativă, o muncă lipsită de viaţă, de această căldură vitală a simţirii, căci la ei simţirea este activă şi în acord cu conştiinţa, drept pentru care nu se lasă uşor înăbuşită de lucruri în care numai intelectul şi ego-ul îşi găsesc satisfacţia.
Deloc întâmplător însă, în lumea noastră plină de învăţături şi exemple, acolo unde mintea găseşte ceva hrană, de regulă, simţirea omului rămâne flamândă. Şi invers.
În aceste condiţii e uşor de observat că nu celor care dezarmează repede le este destinată calea descoperirilor spirituale. Când însă un căutător autentic nu renunţă totuşi la speranţa sa, mai devreme sau mai târziu, el ajunge să găsească ceva despre care realizează cu bucurie că i-a justificat toate eforturile. Pentru a rămâne pe calea cea bună, el trebuie apoi să aplice permanent în viaţa sa ceea ce a descoperit şi apoi să-şi continue, în felul în care i se arată din punctul acela, căutarea... Dacă în schimb, asemenea celui ce a îngropat talantul, omul acesta se mulţumeşte doar cu o sumă de idei care îi dau o reprezentare plăcută a sensului existenţei sale şi îi satisfac iubirea de sine, el lasă, cel mai adesea fără să îşi dea seama, ca intelectul său să mortifice tot ce a ajuns să captureze în sfera sa din imaginile adevărurile spirituale, care sunt realităţi subtile, vii şi active. La un moment dat, sufletul său ajunge să fie aproape la fel ca şi al unuia care n-a căutat niciodată. Iar cei din urmă sunt, aşa cum au fost încă de la începuturile umanităţii, cei mai numeroşi pe pământul acesta. Ei pot purta chiar haina unei instituţii religioase şi masca unei credinţe desăvârşite. Dar o anumită atitudine de detaşare faţă de semenii lor sau chiar una de superioritate asumată, ajunge să îi trădeze, la un moment dat, în vorbă sau în faptă.
Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, cel mai probabil, chiar sunteţi un căutător. Dacă totuşi nu sunteţi, probabil că vă îndoiţi profund de justificarea unui asemenea demers. În fond, de ce să caute omul adevărurile spirituale? De ce să nu trăiască pur şi simplu, acţionând după puterile sale şi căutând un echilibru personal între dorinţele sale, impunerile exterioare şi convingerile la care ajunge prin propria sa experienţă de viaţă? Nu e viaţa sa şi aşa suficient de grea şi de complicată... ce rost are să-şi irosească timpul şi energia cu tot felul de idei subtile care nu se leagă câtuşi de puţin cu nevoile sale? Cu nevoile sale fireşti, reale, pământene?
Pentru cel care nu e animat o nevoie de cunoaştere care să poată să se afirme în conflictul cu celelalte nevoi pământene ale sale, nu există nici un răspuns convingător. Am putea imagina însă un exerciţiu de gândire care să afecteze puţin perspectiva cu care el s-a obişnuit. Să luăm două complexe de ipoteze:
Primul: viaţa omului începe la naştere şi se termină la moarte; sensul său real nu poate fi decât acela de verigă în evoluţia naturii – orice alte semnificaţii pe care omul le declară au o natură subiectivă şi răspund unor interese particulare ale sale; fericirea pe care o poate trăi este, de asemenea, ceva de natură subiectivă şi particulară şi constă în satisfacerea intereselor şi dorinţelor sale cele mai puternice; de aceea, fericirea depinde întotdeauna de persoanele sau împrejurările de care omul ajunge să fie legat, prin jocul hazardului .
Al doilea: viaţa omului începe la naştere sau înainte de naştere şi nu se termină niciodată, ci îşi schimbă numai forma de manifestare; sensul vieţii sale este legat de iubire şi de cunoaştere, capacităţi pentru care există în el un potenţial infinit; fericirea pe care o poate trăi depinde exclusiv de alegerea sa de a-şi dezvolta capacitatea de a iubi, iar evoluţia eternă ce-i este destinată are direcţia creşterii nelimitate a iubirii, cunoaşterii şi fericirii sale; toate alegerile pe care le face omul contează, atât din perspectiva evoluţiei sale, cât şi din cea a evoluţiei întregului univers.
Să lăsăm pe omul care nu vede nici un sens în căutare să mediteze puţin asupra acestor două variante. Nici una din ele nu are la bază vreo teorie ştiinţifică şi nici una nu e ceva de la sine înţeles. Prin urmare, o minte deschisă ar fi îndreptăţită să acorde puţin credit fiecăreia dintre ele. Iar pentru că implicaţiile adoptării una sau alteia pentru viaţa sa sufletească şi comportamentul său sunt foarte diferite, o căutare care să aducă ceva claritate în problema acestei opţiuni, merită totuşi efortul.
Cei care au căutat şi au găsit destul cât să poată crede cu toată puterea că adevărul este de partea celei de a doua variante, realizează foarte clar că fără o descoperire şi o acceptare liberă a lucrurilor cele mai importante care definesc omul şi destinul său, nimeni nu poate trăi la înălţimea demnităţii condiţiei sale umane. În schimb, cu cât mai departe se află un individ de răspunsurile corecte, cu atât mai mult se apropie, în această scurtă viaţă a sa, de statutul de animal vorbitor - fiinţă mişcată trupeşte şi sufleteşte de forţe interioare care nu-l interesează câtuşi de puţin - căci el preferă să se ocupe numai de interesele şi comodităţile vieţii materiale, fără să ia nici pentru o clipă în serios posibilitatea ca alegeri superioare să devină mobiluri ale voinţei sale.
Dacă încă mai continuaţi lectura, să presupunem în momentul acesta, că sunteţi o persoană fără o credinţă foarte clară, dar care tocmai s-a decis că această căutare a adevărului spiritual merită totuşi efortul. Aveţi deja o idee sau poate chiar ceva experienţă personală în ce priveşte căutarea şi de data aceasta, chiar vă doriţi foarte tare să dobândiţi acea cunoaştere şi acea credinţă derivată din ea, de care unii susţin sus şi tare că au ajuns să se bucure. Problema care se pune în punctul acesta sună cam aşa: încotro ar fi cel mai bine să ne îndreptăm paşii?
Sunt oameni care pretind că au găsit adevărul în Biblie sau în scrierile părinţilor Bisericii. Alţii în texte rămase de pe urma sfinţilor sau ai marilor mistici. Alţii, în lecturile rozicruciene sau antropozofice. Coranul, Vedele, Talmudul, credinţele asiatice sau teozofiile îşi au, fiecare în parte, reprezentanţii lor convinşi şi devotaţi. Să fie adevărul în toate acestea, dacă se folosesc anumite filtre de interpretare ori în una singură dintre ele ori în anumite părţi din una sau alta?
La prima vedere, un răspuns corect nu-l poate da decât un teolog foarte conştiincios, adică cineva care a studiat toate aceste scrieri şi, bineînţeles, toate cele care mai lipsesc din enumerare şi, apoi, în cunoştinţă de cauză, a decis. Ceea ce nu înseamnă însă că un asemenea om remarcabil, fiind totuşi influenţat de o anumită educaţie, anumite influenţe culturale şi de propriile sale particularităţi sufleteşti unice, nu ar putea greşi.
Să ne amintim acum că în capitolul precedent am vorbit despre o anumită receptivitate a sufletului la mesajele transmise de vocea conştiinţei, care este o manifestare a spiritului şi am spus că dacă sufletul este atent şi ascultă de această voce, baza comunicării dintre suflet şi spirit este stabilită. Altfel spus, premizele necesare unei apropieri a sufletului de spirit sunt de natură morală. Dacă în suflet există şi o voinţă puternică de căutare a adevărului, condiţiile sunt suficiente pentru ca el să se apropie atât de mult de spirit, încât să poată desluşi în sine, la contactul cu adevărurile spirituale, o recunoaştere intimă şi indestructibilă a acestora, o convingere izvorâtă dintr-o simţire cu totul similară celei pe care o au copii foarte mici în privinţa primelor concepte morale care le sunt sugerate de părinţi sau aceleia pe care tânărul o are când este îndrăgostit pentru prima dată. Copilul mic este pe deplin convins că părintele său spune adevărul atunci când îi vorbeşte de „bune” sau „rele”, iar tânărul nu are nici cea mai mică umbră de îndoială că ceea ce trăieşte nu poate purta alt nume decât „iubire”.
Iată deci că această condiţionare morală a celui ce caută apare ca fiind cu mult mai importantă decât performanţa cantitativă a studiului. Oricât de mult am căuta, dacă nu avem în noi o apropiere suficientă de spirit, nu putem identifica adevărurile spirituale.
Am spus mai devreme că adevărurile spirituale nu sunt altceva decât percepţii ale spiritului de către suflet. Noi, ca suflete, avem în esenţa noastră de viaţă, adică în spiritul care ne asigură existenţa, adevărul deplin, dar în mod natural, nu putem avea percepţii ale acestuia, pentru că legătura noastră cu spiritul, datorită slăbiciunilor noastre morale şi datorită unei direcţionări aproape exclusive a voinţei către lumea exterioară, e mult prea fragilă. Prin urmare, suntem inconştienţi în ce priveşte spiritul, iar dacă ceva este menit totuşi să ne trezească la realitate, o poate face numai prin mijlocirea acestei căi bine bătute a simţurilor noastre. Şi atunci, să punem din nou întrebarea care a precedat ultimele afirmaţii, doar că acum, formulând-o puţin diferit.
Încotro să îndreptăm paşii noştrii şovăielnici pentru a putea găsi acele mărturii ale adevărurilor spirituale care să ne întărească în aşa fel voinţa şi tăria morală, încât să ajungem să ne apropiem tot mai mult, în interiorul propriului nostru suflet, de sursa tuturor manifestărilor?
Continuare... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 3. Noua Revelaţie
Anterior... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 1. Dincolo de diferenţele dintre noi. Suflet şi spirit
A folosi în acelaşi timp şi cuvântul „spirit” şi expresiile „adevăr spiritual”/ „adevăruri spirituale” poate induce destulă confuzie, datorită unor reprezentări vagi, dar larg răspândite în epoca noastră. Prin urmare, o să aduc aici câteva precizări care mi se par necesare.
Când spunem însă că un lucru este ”adevărat”, aproape sigur nu ne referim la ceva pe care-l putem vedea sau simţi în vreun fel, în chiar acele momente. Dacă un lucru e reprezentat de o realitate perceptibilă, cu câteva excepţii uşor de identificat, noi îl considerăm, în mod evident, adevărat ca existenţă. Dacă, în continuare, vrem să descoperim şi alte lucruri despre existenţa lui, în afara celor pe care le putem observa cu ajutorul simţurilor sau dacă, în general, vrem să ne referim la ceva care nu este perceptibil, intrăm inevitabil, într-un univers în care îndoiala este inevitabilă. De aceea, am şi construit de-a lungul timpului un edificiu foarte complex de cunoaştere care se ridică de la senzorial la abstract, verificând mereu validitatea abstractului prin senzorial sau măcar printr-un abstract mai apropiat de senzorial. Avem convenţii, denumiri,
principii care toate încearcă să cuprindă cât mai bine aspecte ale realităţii materiale şi evenimente ale realităţii sufleteşti. Iar când ni se pare că un aspect perceput sau o idee sau o construcţie de idei corespunde, după cunoaşterea noastră, uneia dintre realităţi, le numim... „adevărate”. Adevărate înseamnă, de fapt, reale. Iar spiritul este, prin chiar temeiul definirii sale drept cauză ultimă a manifestării sufleteşti, o realitate. Deşi, din păcate pentru noi, o realitate la a cărei cunoaştere nu putem ajunge decât prin intermediul comunicării sau revelaţiei pe care nu intelectul legat de lumea senzorială, ci numai acea instanţă obscură care răspunde în sufletul nostru poate să o valideze.
În consecinţă, adevărul spiritual fundamental din care îşi are originea tot ce e realitate sufletească, este chiar spiritul... căci el este totuna cu acel real de dincolo de manifestare, iar, în rest, cele pe care le putem noi aprecia drept adevăruri spirituale, nu pot fi altceva decât percepţiile fragmentate, limitate pe care sufletele noastre le obţin, în anumite condiţii, despre spirit.
Că adevărul trebuie să fie ceva de genul unei realităţi unitare animate de anumite principii intrinseci sieşi, astfel încât să fie posibilă dezvoltarea sa într-o infinită diversitate, este un lucru deja intuit de unii dintre fizicienii moderni care, împingând domeniul cauzelor existenţei într-o lume pe care o numesc „a informaţiei”, se află la numai un pas de recunoaşterea cauzei comune a fenomenelor sufleteşti şi materiale.
Este însă un pas mare, de care poate doar câţiva sunt conştienţi. Să nu uităm însă că mai nimeni nu s-a aşteptat, cel puţin până în epoca modernă, ca ştiinţa omenească ori, altfel spus, cunoaşterea prin forţe proprii a realităţii, să-i demonstreze şi să-i lămurească vreodată existenţa acestei tainice lumi a spiritului, care conţine toate cauzele lucrurilor.
De vreo şase milenii, informaţia provenită din lumea aceasta a lăsat urme în aproape toate comunităţile omeneşti, însă ea nu a fost obţinută prin cercetarea naturii sau folosirea matematicii, ci a fost pur şi simplu primită - prin intermediul unor indivizi care au dezvăluit de multe ori, o dată cu învăţătura, şi sursa supraomenească, pur spirituală, căreia i-au servit drept instrument de comunicare. Pe lângă aceste experienţe care au stat la baza tuturor marilor religii şi a unor şcoli iniţiatice, a existat fireşte şi transmiterea indirectă, de la om la om, a cunoaşterii spirituale, o cale pe care în mod inevitabil au apărut şi unele deformări, exagerări sau chiar „contribuţii” originale. În final, chiar dacă unele din textele spirituale care au ajuns până în zilele noastre au păstrat neatins spiritul comunicărilor iniţiale, litera lor, care a avut pe alocuri de suferit şi în plus, confruntarea cu anumite teorii ştiinţifice larg acceptate care pornesc de la axiome materialiste, au făcut ca multe persoane cu un intelect activ, descoperind tot felul de inadvertenţe, să abandoneze căutarea, preferând perspectiva sceptică.
Oricum această căutare pur intelectuală a adevărului e o întreprindere enorm de complicată. Pentru cel care nu se bucură de o revelaţie directă şi care e totuşi decis să plece, înarmat numai cu puterile minţii sale, în căutarea adevărului, desemnarea zonei de cercetat apare ca fiind singurul lucru simplu: învăţăturile spirituale ale umanităţii, acelea care prezintă, într-o manieră nedemonstrabilă ştiinţific (adică folosind observaţiile naturale şi metodele logice sau matematice de organizare a informaţiei), cauzele şi sensul existenţei naturii şi omului.
La pasul următor apare însă o mare problemă pentru căutător. În zilele noastre, mai mult ca niciodată în istoria umanităţii, există o impresionantă supraabundenţă de „învăţături spirituale”, provenind atât din zona curentelor religioase principale sau al celor derivate din acestea, cât şi din afara acestora, de la diverse şcoli iniţiatice sau chiar persoane independente. Accesibilitatea acestor învăţături în prezent este de neimaginat pentru toţi cei care au trăit înaintea noastră. Oricine are acces, virtual sau nemijlocit la o mare bibliotecă şi e realmente interesat să descopere ceva despre sensul vieţii omeneşti, originea realităţii, viaţa de după moarte, fenomenele neexplicate de ştiinţă sau oricine doreşte, pur şi simplu, să-şi lămurească ceva legat de propria sa religie sau a altora, poate să obţină într-un timp extrem de scurt atâtea referinţe şi documentaţii despre subiectul curiozităţii sale, încât o viaţă să nu-i fie de ajuns pentru simpla parcurgere a acestora. De studiu aprofundat, nici nu mai punem problema!
Şi totuşi, în zilele noastre, foarte puţini ajung să se descurajeze iremediabil, din atâta lucru. Există multe metode de orientare în lumea informaţiei: broşuri cu sumare, manuale, compendii, motoare de căutare şi pagini de Internet care pot juca rolul unora dintre cele dinainte şi, nu în ultimul rând, un mare număr de persoane care sunt dispuse să servească drept profesori sau ghizi specializaţi în studiul ariilor de interes pentru căutarea spirituală sau chiar în practicarea unui anumit tip de căutare.
Dar faptul că sunt ceva premize pentru o cercetare sistematică, nu înseamnă deloc că fiecare căutător va şi opta pentru calea aceasta. În orice om există o mare tendinţă spre grabă şi superficialitate, care decurge dintr-o preferinţă înnăscută pentru economia de efort. De aceea, căutătorul care nu îşi face o profesie din această căutare a sa, alege, de obicei, primul text care îi satisface deopotrivă un criteriu de atracţie şi altul de comoditate. De pildă, unul pentru care are parte de o recomandare interesantă ce vine de la un cunoscut al său, ori, eventual, a unui individ pe care-l consideră competent în domeniu. Cercetarea acestuia se limitează, de obicei, la o simplă lectură, bineînţeles grăbită, iar interesul pentru subiect ţine până când omul îşi face câteva reprezentări şi începe să se plictisească, ori apucă să se ataşeze de altceva care i se pare că satisface mai bine criteriile sale. În cele din urmă, nu e deloc exclus ca el chiar să descopere ceva valoros în masa de idei pe care le recepţionează înainte de a abandona căutarea, dar, de cele mai multe ori, nu va fi nimic care să-l convingă în profunzime, să-i ofere o nouă motivaţie şi un sens important pentru viaţa sa. Şi, cu atât mai puţin, ceva care să-l facă să gândească mai limpede, să iubească mai mult şi să făptuiască mai mult din iubire.
De fapt, căutătorul sau fostul căutător pot să nici nu lege demersul lor spiritual de rezultatele acestea şi să considere descoperirea adevărului spiritual ca pe un fapt care nu are nici o justificare să se răsfrângă cumva asupra vieţii lor personale. Pentru asemenea persoane, un adevăr este un fapt obiectiv pe care numai acţiunea cea mai impersonală a intelectului îl poate identifica; orice interferenţă a vieţii de simţire a omului, care este o manifestare profund particulară şi subiectivă, nu poate avea, din perspectiva lor, decât consecinţe negative. Iată deci o demarcaţie clară şi aparent bine întemeiată, pe care şi oamenii de ştiinţă materialişti au postulat-o cu hotărâre, între adevăr şi simţirea omului. La adevăr trebuie să se ajungă exclusiv prin intelect, în vreme ce simţirea trebuie constrânsă să se manifeste numai în domeniul vieţii personale a individului - aceasta este deviza căreia se străduiesc să-i fie credincioşi respectivii căutători.
Din nefericire însă pentru credinţa lor, propria lor viaţă de simţire nu acceptă niciodată să fie complet înăbuşită de raţionamentele reci ale intelectului. Simţirea ţine mereu aproape de activitatea omului; el nu poate fi, nici măcar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, un robot gânditor capabil să ducă la capăt rapid, impersonal şi ireproşabil treaba pe care şi-a propus-o, chiar dacă este susţinut de o voinţă foarte puternică de a fi astfel. Căci exact această voinţă care animă toate actele omului şi de care, fireşte, robotul nu are nevoie pentru a funcţiona, este un fenomen sufletesc care conţine mai multă simţire decât gândire!
Dar iată, într-o activitate în care, voit sau nu, omul pune foarte puţină simţire (cum se întâmplă în cazul amintit, în care singura simţire pe care omul o conştientizează ca susţinând efortul este voinţa de a munci evitând orice simţire), un alt sentiment insidios apare la un moment dat: acela că omul – sau sufletul – se pierde pe sine. Din acesta izvorăşte o nevoie puternică de compensaţie, pe care în mod natural, sufletul o stabileşte asociind roadele activităţii cu sine însuşi, mai bine zis, cu propria sa imagine de sine. Roadele bune trebuie deci să dea, într-un fel sau altul, o imagine de sine mai bună. Aşa se face că, în general, căutătorii care în mod programatic, se străduiesc să izgonească simţirea din teritoriul activităţii lor, ajung să caute adevărul doar pentru că prin luarea lui în posesie, simt că ar putea deveni mai puternici în raport cu cei din jurul lor. Aceasta este cea mai comodă cale de îmbogăţire a imaginii de sine. Practica respectivă este larg răspândită în orice domeniu de activitate, deci, în particular, şi în cel al cercetării spirituale. Aici, căutătorii guvernaţi în cea mai mare măsură de intelectul lor sunt captivaţi uşor de teoriile despre uluitorul potenţial psihologic şi parapsihologic al omului şi încearcă să descopere, prin intermediul diverselor şcoli sau persoane care se arată avizate, o cale prin care să devină tot mai inteligenţi, mai competenţi, mai clarvăzători, în fine, mai mult aşa cum găsesc ei necesar să fie, ca să se poată impune cu succes asupra celor din jurul lor. Sau, dacă nu le e dat să ajungă până acolo, măcar ca să dobândească un suport interior care să le dea o perspectivă mai bună asupra fragilei lor existenţe. Din păcate însă, tot ceea ce ei găsesc demn de interes şi îi pasionează la un moment dat ajunge, mai devreme sau mai, târziu să îi nemulţumească.
În punctul acesta, problema este mai puţin lipsa de perseverenţă ori posibilitatea să nu fi fost nimic important printre descoperirile lor, cât faptul nefericit că, prin ataşamentele şi convingerile false care îi animă, ei sunt prea îndepărtaţi de propriul lor spirit, pentru a mai recunoaşte măcar o singură idee spirituală; de pildă, dacă descoperă o învăţătură care în esenţa sa, le spune doar să iubească mai mult şi să făptuiască mai mult din iubire, ei trebuie neapărat să priceapă ce le-ar aduce lor, material sau cum ar spune ei... „concret”, faptul că ar ajunge să funcţioneze astfel!... Oh, dacă socotesc totuşi că asta le poate aduce un ascendent asupra celorlalţi, se simt motivaţi să o facă: se vor strădui să iubească mai mult ca înainte! Evident însă, nu vor găsi nici o mulţumire reală într-o decizie prin care încearcă să se păcălească pe ei înşişi. Căci cum ar putea să iubească pe alţii când sunt atât de obsedaţi de propria lor imagine?
De aceea, în ce priveşte căutarea spirituală, oamenii aceştia, atât de preocupaţi de visul efemer al puterii personale, se aseamănă cu nişte persoane extrem de grase, care au simţul saţietăţii atât de pervertit, încât, deşi mănâncă enorm, nu ajung să se simtă sătule niciodată.
Dar şi căutătorii cei mai autentici, aceia care se folosesc permanent de simţire şi de conştiinţă, găsind plăcere în căutare şi dezinteresându-se de ideea acumulării puterii personale, se arată adeseori, schimbători şi nemulţumiţi, Ei pot fi foarte instabili în alegerile lor, se pot schimba de la o şcoală la alta, încercând mereu alte învăţături sau aşa numite, „tehnici spirituale”, fără să ducă până la capăt niciuna din ele, pentru ca, în cele din urmă, să abandoneze căutarea. Pe de o parte, poate fi vorba de o inabilitate comună celor mai mulţi dintre oameni de a pune în practică cele învăţate, care se datorează comodităţii şi lipsei de perseverenţă. Pe de altă parte, motivul acestui
comportament ezitant poate fi şi faptul că oamenii respectivi nu „cad” pe căi spirituale autentice şi recunosc aceasta prin faptul că ceea ce găsesc pe ele nu trezeşte reacţii de satisfacere a simţirii lor, sau altfel spus, nu îi îmbogăţeşte sufleteşte. Ei nu sunt dispuşi să presteze, din proprie iniţiativă, o muncă lipsită de viaţă, de această căldură vitală a simţirii, căci la ei simţirea este activă şi în acord cu conştiinţa, drept pentru care nu se lasă uşor înăbuşită de lucruri în care numai intelectul şi ego-ul îşi găsesc satisfacţia.
Deloc întâmplător însă, în lumea noastră plină de învăţături şi exemple, acolo unde mintea găseşte ceva hrană, de regulă, simţirea omului rămâne flamândă. Şi invers.
În aceste condiţii e uşor de observat că nu celor care dezarmează repede le este destinată calea descoperirilor spirituale. Când însă un căutător autentic nu renunţă totuşi la speranţa sa, mai devreme sau mai târziu, el ajunge să găsească ceva despre care realizează cu bucurie că i-a justificat toate eforturile. Pentru a rămâne pe calea cea bună, el trebuie apoi să aplice permanent în viaţa sa ceea ce a descoperit şi apoi să-şi continue, în felul în care i se arată din punctul acela, căutarea... Dacă în schimb, asemenea celui ce a îngropat talantul, omul acesta se mulţumeşte doar cu o sumă de idei care îi dau o reprezentare plăcută a sensului existenţei sale şi îi satisfac iubirea de sine, el lasă, cel mai adesea fără să îşi dea seama, ca intelectul său să mortifice tot ce a ajuns să captureze în sfera sa din imaginile adevărurile spirituale, care sunt realităţi subtile, vii şi active. La un moment dat, sufletul său ajunge să fie aproape la fel ca şi al unuia care n-a căutat niciodată. Iar cei din urmă sunt, aşa cum au fost încă de la începuturile umanităţii, cei mai numeroşi pe pământul acesta. Ei pot purta chiar haina unei instituţii religioase şi masca unei credinţe desăvârşite. Dar o anumită atitudine de detaşare faţă de semenii lor sau chiar una de superioritate asumată, ajunge să îi trădeze, la un moment dat, în vorbă sau în faptă.
Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, cel mai probabil, chiar sunteţi un căutător. Dacă totuşi nu sunteţi, probabil că vă îndoiţi profund de justificarea unui asemenea demers. În fond, de ce să caute omul adevărurile spirituale? De ce să nu trăiască pur şi simplu, acţionând după puterile sale şi căutând un echilibru personal între dorinţele sale, impunerile exterioare şi convingerile la care ajunge prin propria sa experienţă de viaţă? Nu e viaţa sa şi aşa suficient de grea şi de complicată... ce rost are să-şi irosească timpul şi energia cu tot felul de idei subtile care nu se leagă câtuşi de puţin cu nevoile sale? Cu nevoile sale fireşti, reale, pământene?
Pentru cel care nu e animat o nevoie de cunoaştere care să poată să se afirme în conflictul cu celelalte nevoi pământene ale sale, nu există nici un răspuns convingător. Am putea imagina însă un exerciţiu de gândire care să afecteze puţin perspectiva cu care el s-a obişnuit. Să luăm două complexe de ipoteze:
Primul: viaţa omului începe la naştere şi se termină la moarte; sensul său real nu poate fi decât acela de verigă în evoluţia naturii – orice alte semnificaţii pe care omul le declară au o natură subiectivă şi răspund unor interese particulare ale sale; fericirea pe care o poate trăi este, de asemenea, ceva de natură subiectivă şi particulară şi constă în satisfacerea intereselor şi dorinţelor sale cele mai puternice; de aceea, fericirea depinde întotdeauna de persoanele sau împrejurările de care omul ajunge să fie legat, prin jocul hazardului .
Al doilea: viaţa omului începe la naştere sau înainte de naştere şi nu se termină niciodată, ci îşi schimbă numai forma de manifestare; sensul vieţii sale este legat de iubire şi de cunoaştere, capacităţi pentru care există în el un potenţial infinit; fericirea pe care o poate trăi depinde exclusiv de alegerea sa de a-şi dezvolta capacitatea de a iubi, iar evoluţia eternă ce-i este destinată are direcţia creşterii nelimitate a iubirii, cunoaşterii şi fericirii sale; toate alegerile pe care le face omul contează, atât din perspectiva evoluţiei sale, cât şi din cea a evoluţiei întregului univers.
Să lăsăm pe omul care nu vede nici un sens în căutare să mediteze puţin asupra acestor două variante. Nici una din ele nu are la bază vreo teorie ştiinţifică şi nici una nu e ceva de la sine înţeles. Prin urmare, o minte deschisă ar fi îndreptăţită să acorde puţin credit fiecăreia dintre ele. Iar pentru că implicaţiile adoptării una sau alteia pentru viaţa sa sufletească şi comportamentul său sunt foarte diferite, o căutare care să aducă ceva claritate în problema acestei opţiuni, merită totuşi efortul.
Cei care au căutat şi au găsit destul cât să poată crede cu toată puterea că adevărul este de partea celei de a doua variante, realizează foarte clar că fără o descoperire şi o acceptare liberă a lucrurilor cele mai importante care definesc omul şi destinul său, nimeni nu poate trăi la înălţimea demnităţii condiţiei sale umane. În schimb, cu cât mai departe se află un individ de răspunsurile corecte, cu atât mai mult se apropie, în această scurtă viaţă a sa, de statutul de animal vorbitor - fiinţă mişcată trupeşte şi sufleteşte de forţe interioare care nu-l interesează câtuşi de puţin - căci el preferă să se ocupe numai de interesele şi comodităţile vieţii materiale, fără să ia nici pentru o clipă în serios posibilitatea ca alegeri superioare să devină mobiluri ale voinţei sale.
Dacă încă mai continuaţi lectura, să presupunem în momentul acesta, că sunteţi o persoană fără o credinţă foarte clară, dar care tocmai s-a decis că această căutare a adevărului spiritual merită totuşi efortul. Aveţi deja o idee sau poate chiar ceva experienţă personală în ce priveşte căutarea şi de data aceasta, chiar vă doriţi foarte tare să dobândiţi acea cunoaştere şi acea credinţă derivată din ea, de care unii susţin sus şi tare că au ajuns să se bucure. Problema care se pune în punctul acesta sună cam aşa: încotro ar fi cel mai bine să ne îndreptăm paşii?
Sunt oameni care pretind că au găsit adevărul în Biblie sau în scrierile părinţilor Bisericii. Alţii în texte rămase de pe urma sfinţilor sau ai marilor mistici. Alţii, în lecturile rozicruciene sau antropozofice. Coranul, Vedele, Talmudul, credinţele asiatice sau teozofiile îşi au, fiecare în parte, reprezentanţii lor convinşi şi devotaţi. Să fie adevărul în toate acestea, dacă se folosesc anumite filtre de interpretare ori în una singură dintre ele ori în anumite părţi din una sau alta?
La prima vedere, un răspuns corect nu-l poate da decât un teolog foarte conştiincios, adică cineva care a studiat toate aceste scrieri şi, bineînţeles, toate cele care mai lipsesc din enumerare şi, apoi, în cunoştinţă de cauză, a decis. Ceea ce nu înseamnă însă că un asemenea om remarcabil, fiind totuşi influenţat de o anumită educaţie, anumite influenţe culturale şi de propriile sale particularităţi sufleteşti unice, nu ar putea greşi.
Să ne amintim acum că în capitolul precedent am vorbit despre o anumită receptivitate a sufletului la mesajele transmise de vocea conştiinţei, care este o manifestare a spiritului şi am spus că dacă sufletul este atent şi ascultă de această voce, baza comunicării dintre suflet şi spirit este stabilită. Altfel spus, premizele necesare unei apropieri a sufletului de spirit sunt de natură morală. Dacă în suflet există şi o voinţă puternică de căutare a adevărului, condiţiile sunt suficiente pentru ca el să se apropie atât de mult de spirit, încât să poată desluşi în sine, la contactul cu adevărurile spirituale, o recunoaştere intimă şi indestructibilă a acestora, o convingere izvorâtă dintr-o simţire cu totul similară celei pe care o au copii foarte mici în privinţa primelor concepte morale care le sunt sugerate de părinţi sau aceleia pe care tânărul o are când este îndrăgostit pentru prima dată. Copilul mic este pe deplin convins că părintele său spune adevărul atunci când îi vorbeşte de „bune” sau „rele”, iar tânărul nu are nici cea mai mică umbră de îndoială că ceea ce trăieşte nu poate purta alt nume decât „iubire”.
Iată deci că această condiţionare morală a celui ce caută apare ca fiind cu mult mai importantă decât performanţa cantitativă a studiului. Oricât de mult am căuta, dacă nu avem în noi o apropiere suficientă de spirit, nu putem identifica adevărurile spirituale.
Am spus mai devreme că adevărurile spirituale nu sunt altceva decât percepţii ale spiritului de către suflet. Noi, ca suflete, avem în esenţa noastră de viaţă, adică în spiritul care ne asigură existenţa, adevărul deplin, dar în mod natural, nu putem avea percepţii ale acestuia, pentru că legătura noastră cu spiritul, datorită slăbiciunilor noastre morale şi datorită unei direcţionări aproape exclusive a voinţei către lumea exterioară, e mult prea fragilă. Prin urmare, suntem inconştienţi în ce priveşte spiritul, iar dacă ceva este menit totuşi să ne trezească la realitate, o poate face numai prin mijlocirea acestei căi bine bătute a simţurilor noastre. Şi atunci, să punem din nou întrebarea care a precedat ultimele afirmaţii, doar că acum, formulând-o puţin diferit.
Încotro să îndreptăm paşii noştrii şovăielnici pentru a putea găsi acele mărturii ale adevărurilor spirituale care să ne întărească în aşa fel voinţa şi tăria morală, încât să ajungem să ne apropiem tot mai mult, în interiorul propriului nostru suflet, de sursa tuturor manifestărilor?
Continuare... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 3. Noua Revelaţie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu