Ce este viu în noi, dincolo de aceste trupuri slabe, vulnerabile şi schimbătoare ale noastre, destinate distrugerii? Ce ne mişcă din interior pe cărările vieţii noastre? De unde venim şi către ce ne îndreptăm? Şi dacă putem admite că nu venim neapărat dinspre nefiinţă, îndreptându-ne cu paşi repezi către aceasta... care ar putea fi sensul mai adânc al existenţei noastre?
Cei care îşi pun cu adevărat aceste întrebări, adică cei care încă nu au abandonat căutarea unor unor răspunsuri nu ştiu nici ei, ce îi împinge în aventura căutării. Şi totuşi, ei caută cu înfrigurare, realizând foarte clar la un moment dat că toată ştiinţa umană, adică toată cunoaşterea verificabilă care porneşte de la cele ce pot fi percepute de simţurile trupurilor umane, nu le va putea niciodată răspunde. Anumite filozofii, dar mai ales şcolile spirituale, învăţăturile mistice şi religiile mărturisesc însă despre o realitate la care simţurile nu pot accede. Deseori, ceva din profunzimile sufletelor căutătorilor răspunde cu încredere la asemenea idei, iar cei în cauză sunt atraşi de învăţăturile respective şi ajung astfel la credinţă. Nu există însă nici o afirmaţie aşa-zis spirituală mai puternică (şi în acelaşi timp, mai expusă contestării), decât aceea că învăţăturile respectivei religii sau şcoli spirituale sunt primite de fondatorii acesteia direct de la Dumnezeu – creatorul oamenilor şi al întregului univers.
De fapt, nici una din scripturile sau textele spirituale cele mai cunoscute şi mai respectate ale umanităţii nu pretinde că ar cuprinde în mod exclusiv mesajul direct al lui Dumnezeu pentru oameni, fără nici un fel de adăugire sau modificare venită din partea autorilor. În scripturile creştine, inclusiv în Vechiul Testament, găsim atât pasaje scrise în maniera profetului, sub inspiraţie divină, cât şi pasaje scrise dintr-o perspectivă istorică, narativă sau chiar poetică la care contribuie mult, şi uneori la modul cel mai personal, scriitorii în cauză. În ce priveşte Noul Testament, nici măcar Evangheliile nu sunt texte ce se pretind a fi dictate nemijlocit de Isus Hristos autorilor acestora. Chiar şi acestea sunt doar relatări ale autorilor în care învăţăturile lui Isus pentru umanitate sunt menţionate alături de diverse alte mărturii şi fapte.
De fapt, nici una din scripturile sau textele spirituale cele mai cunoscute şi mai respectate ale umanităţii nu pretinde că ar cuprinde în mod exclusiv mesajul direct al lui Dumnezeu pentru oameni, fără nici un fel de adăugire sau modificare venită din partea autorilor. În scripturile creştine, inclusiv în Vechiul Testament, găsim atât pasaje scrise în maniera profetului, sub inspiraţie divină, cât şi pasaje scrise dintr-o perspectivă istorică, narativă sau chiar poetică la care contribuie mult, şi uneori la modul cel mai personal, scriitorii în cauză. În ce priveşte Noul Testament, nici măcar Evangheliile nu sunt texte ce se pretind a fi dictate nemijlocit de Isus Hristos autorilor acestora. Chiar şi acestea sunt doar relatări ale autorilor în care învăţăturile lui Isus pentru umanitate sunt menţionate alături de diverse alte mărturii şi fapte.
Există însă în lumea noastră un ansamblu de scrieri foarte puţin cunoscute datând din secolul
al XIX-lea care, prin chiar conţinutul lor, se pretind a fi Cuvântul nemijlocit al lui Dumnezeu pentru oameni. Deşi cele peste 10000 de pagini grupate în câteva zeci de volume au fost puse pe hârtie de doi laici: muzicianul austriac Jakob Lorber, între 1840 şi 1864 şi fostul ofiţer german Gottfried Mayerhofer, între 1870 şi 1877, ele sunt toate scrise la persoana întâi şi au drept autor declarat... pe Isus Hristos. După mărturisirile autorilor, felul în care ei au reuşit să realizeze scrierile respective se datorează exclusiv perceperii unei voci interioare, resimţite ca venind din zona inimii, care dicta, cuvânt cu cuvânt, mesajele ce trebuiau scrise. Lorber a auzit pentru prima dată această voce într-o dimineaţă din luna martie a anului 1840, când se pregătea să îşi părăsească locuinţa şi să plece spre Trieste, pentru a lua în primire poziţia de dirijor secund la teatrul din oraş. Vocea aceea i-a poruncit: "Ridică-te, ia pana şi scrie! ", iar muzicianul nu a ezitat să i se supună. Primele cuvinte pe care el le-a pus pe hârtie ca urmare a acestei dictări misterioase au fost următoarele:
"Aşa vorbeşte acum Domnul DUMNEZEU pentru fiecare; şi aceasta este perfect adevarat, exact si clar; cine vrea cu ardoare să vorbească cu Mine, acela sa vină cu multă dragoste către Mine şi când va fi pregătit, Eu voi sădi răspunsul Meu chiar in inima sa. Dar trebuie să se ştie dinainte că numai cei curaţi şi cu inima plină de smerenie, vor auzi vocea Mea. Şi să nu uitaţi niciodată că cine Mă pune mai presus de lumea aceasta şi Mă iubeşte cu o iubire mare şi nesfârşită, precum iubeşte o gingaşă mireasă pe mirele ei, cu acela Eu voi merge braţ la braţ si îi voi vorbi când Mă va întreba. El Mă va putea privi oricând precum un frate pe celalălalt frate şi Mă va privi atunci, precum Eu l-am privit din veci,înainte chiar ca el să fi existat."
Atât a fost suficient pentru ca viaţa lui Lorber să se schimbe pentru totdeauna. Din ziua aceea şi pînă în ultimele luni ale vieţii sale, vreme de 25 de ani, el a scris (sau a dictat, la rândul său, unor apropiaţi) aproape zilnic, pentru câteva ore, tot ce auzea venind de la acea tainică voce interioară. După mărturiile sale, el avea uneori şi viziunea celor povestite sub forma unor imagini în mişcare, percepţie pe care astăzi am putea-o numi cinematografică. Dincolo însă de afirmaţiile spuse sau scrise ale lui Lorber si Mayerhofer cu privire la modul în care ei recepţionau acest cuvânt Interior, felul în care ei au realizat lucrările în cauză, deseori în prezenţa unor martori cunoscuţi, oferă o puternică dovadă a faptului că ei nu puteau fi autorii nemijlociţi ai acestora. Nici o ezitare, nici o corectură, nici o schimbare de stil sau de expresie nu poate fi întâlnită în manuscrisele impecabile pe care aceşti doi oameni le-au lăsat posterităţii. Martorii scrierii lor au putut observa că aceasta se producea în mod continuu, autorii fiind, de la început la sfârşit, deplin lucizi şi într-o stare calmă de concentrare. Atunci când ei nu scriau, ci dictau unor prieteni (ceea ce s-a întâmplat uneori, în cazul lui Lorber, dar mai ales în cel al lui Mayerhofer, după ce acesta a suferit o operaţie de cataractă), aceleaşi observaţii puteau fi făcute în legătură cu manuscrisele scrise de apropiaţii lor, ca urmare a dictărilor primite.
Acestea sunt însă, numai nişte argumente de natură exterioară. Nu e atât de important că ei se arătau, într-adevăr, a fi inspiraţi printr-o comunicare imperceptibilă celorlalţi, şi asta în condiţiile în care nimeni din cei ce îi cunoşteau nu a putut descoperi nici cea mai mică dovadă de lipsă de onestitate sau de afectare a sănătăţii lor mentale. Ceea ce este esenţial de cercetat în cele două cazuri ieşite din comun al acestor scrieri, este tocmai ceea ce se poate citi în acestea – adică în acele povestiri şi învăţături al căror unic autor se declară a fi Isus Hristos şi Dumnezeu.
Cine îşi aminteşte primele întrebări de la care am pornit în această expunere, poate să ia în consideraţie faptul că ele îşi găsesc răspunsuri foarte clare şi totuşi, extrem de profunde, în aceste scrieri ale lui Lorber şi Mayerhofer, care sunt cunoscute astăzi sub numele de Noua Revelaţie. În mod esenţial, aceste răspunsuri, care după cunoaşterea noastră nu sunt nicăieri prezentate într-o formă atât de inteligibilă şi de bine argumentată ca în aceste scrieri, nu sunt total necunoscute şi nici complet ignorate de umanitate.
Noi toţi ştim foarte bine că, în cele din urmă, această misterioasă corabie a vieţii noastre va acosta pe un ţărm care nu aparţine acestei lumi. Noi toţi avem o intuiţie, adică o ştiinţă mai adâncă care se află dincolo de orice educaţie, cultură sau experienţă de viaţă, care ne spune că nu e nimic mai important în această viaţă decât iubirea. Într-adevăr, noi simţim aproape în permanenţă că trebuie să iubim ca să putem trăi, indiferent dacă această iubire se adresează lucrurilor celor mai mărunte sau mai strălucitoare ale lumii, imaginii pe care o avem despre noi, obişnuinţelor noastre trupeşti sau semenilor noştrii, cunoaşterii adevărului sau lui Dumnezeu. Trebuie să fim atraşi, ataşaţi, solidari cu ceva important pentru noi, căci dacă nimic nu reuşeşte să ne atragă în această viaţă a noastră, noi pierdem inevitabil şi sentimentul că ea merită trăită. De aceea, fiecare dintre noi, în felul său, uneori autentic, alteori amarnic de greşit nu caută, de fapt, altceva decât iubirea - cu toţii nu căutăm decât iubirea, pentru că viaţa nu se poate hrăni decât din iubire.
Religia creştină afirmă foarte clar acest lucru – Dumnezeu este iubire. Creatorul vieţii este iubire, adică viaţa în forma sa fundamentală este iubire. Aceasta este şi învăţătura fundamentală a Noii Revelaţii, care fără a porni de la scripturile creştine ca de la nişte adevăruri axiomatice, în modul obişnuit al teologiei, reuşeşte să le aducă cea mai convingătoare, mai amplă şi mai impresionantă confirmare şi dezvoltare din toată literatura cunoscută.
Şi totuşi cum poate înţelege o minte omenească faptul că manifestarea întregii creaţii perceptibile sau imperceptibile este o activitate a iubirii? Cum poate ea să îşi justifice evenimentul central şi de necuprins al credinţei creştinilor, acela că iubirea însăşi, în nucleul său originar, divin, a ales să ia o formă omenească pentru a putea fi cunoscută de oameni şi apoi a acceptat să îşi piardă această formă prin moarte, sacrificându-se pe cruce, pentru a dărui astfel eternitatea tuturor sufletelor umane? Şi dacă, în cele din urmă, depăşind cele mai multe din rezistenţele minţii sale, omul adoptă o asemenea credinţă, cum poate el să concilieze, până în ultima clipă a vieţii sale, ideea unui Dumnezeu al iubirii, cu tot ce El lasăsă se întâmple rău pe lumea aceasta?
Iată de ce, aceia care vor să aibă răspunsuri, ca şi aceia care vor să ajungă la credinţă, trebuie să caute mai întâi învăţătura spirituală cea adevărată. Ei trebuie să poată să-l înţeleagă pe Dumnezeu, să ajungă să asimileze ideile fundamentale care stau la baza existenţei Sale, creaţiei spirituale şi materiale, a vieţii omeneşti în trup şi în afara acestuia.
Cine nu caută neîncetat această înţelegere, fie nu are credinţă şi s-a resemnat cu o condiţie de vieţuire aflată la un nivel animalic, fie are credinţă, însă ea e numai o construcţie firavă, uşor de deformat sau distrus pentru că este izvorâtă din frica de moarte, din spiritul de imitaţie sau din dorinţa de putere, care sunt toate forme ale iubirii ignorante de sine.
Numai în măsura în care îl cunoaştem pe Dumnezeu, care e întotdeauna o măsură a recunoaşterii eternei sale bunătăţi, înţelepciuni şi puteri, îl putem noi iubi. Aşa cum se întâmplă şi în cazul unui om necunoscut nouă, dacă nu îl cunoaştem deloc pe Dumnezeu, nu ne putem decât preface că îl iubim, iubindu-ne, de fapt, numai pe noi înşine şi ideile noastre.
De aceea, Creatorul nostru nu a lăsat oamenilor numai o mărturie schematică a vieţii sale în trup, care se poate desprinde din Evangheliile cunoscute, ci, după afirmaţiile din Noua Revelaţie, multe alte învăţături spirituale care au fost transmise unor profeţi ai Săi, în toate veacurile ce au urmat.
În cea mai mare parte însă, acestea au fost pierdute sau ignorate de oameni; prin operele Noii Revelaţii - care s-au păstrat nealterate din secolul XIX şi care până astăzi au fost, în parte, traduse în multe limbi - cea mai vastă şi mai clară învăţătură spirituală transmisă vreodată de Dumnezeu umanităţii, a devenit potenţial accesibilă tuturor oamenilor.
Motivul pentru care Dumnezeu nu recurge la semne sau la relevarea nemijlocită a persoanei Sale, ca în vremea întrupării Sale sau în cea a primilor oameni, este, după cum este dezvăluit în Noua Revelaţie, respectarea libertăţii voinţei umane, care s-ar pierde iremediabil în condiţiile în care adevărul divin s-ar impune în mod nemijlocit oamenilor. Atunci aceştia nu ar mai putea evolua prin exercitarea şi dezvoltarea liberă a propriilor resurselor interioare, bucurându-se în permanenţă de această evoluţie, asemenea lui Dumnezeu Însuşi, ci ar deveni simple instrumente automate de realizare a voinţei divine.
Singurul mijloc prin care orice om poate evolua către Dumnezeu, în deplină libertate constă în cunoaşterea şi punerea în practică a învăţăturii Sale. Omul este liber în ce priveşte receptarea acesteia. Ea poate să nu fie acceptată, dacă alegem calea cea mai simplă a efortului minim şi a recompensei imediate, sau poate fi acceptată, caz în care recunoaşterea noastră se transformă într-o adevărată credinţă, care va ne va dirija pe o cale de luptă şi angajare interioară ce pretinde o muncă serioasă şi susţinută a minţii şi a inimii.
Importanţa pe care o are aducerea acestei învăţături divine întregii umanităţi ni se arată a fi acum la fel de mare ca şi la începuturile creştinismului, pentru că trezirea spirituală declanşată de ea va da oamenilor un extraordinar de necesar suport în vremurile de mare tulburare care vor urma, despre care în Noua Revelaţie se afirmă că sunt imediat premergătoare celei de-a doua veniri a lui Isus Hristos (în trup spiritual, nu fizic) pe pământ. În Marea Evanghelie a lui Ioan, care este opera centrală a Noii Revelaţii, se dezvăluie în repetate rânduri faptul că acest eveniment trebuie să se petreacă înainte ca 2000 de ani să fi trecut de la moartea lui Isus şi că el va fi precedat de catastrofe naturale şi transformări spirituale care vor schimba din temelii umanitatea. Dacă unele dintre acestea s-au petrecut deja, mai rămâne probabil cel mult un sfert de secol înainte ca celelalte să se petreacă şi apoi, cei care vor mai fi în trup pe acest pământ vor putea asista la marea revenire a lui Isus Hristos pe pământ, împreună cu toţi cei care au devenit copiii Săi în timpul sau după vieţile lor terestre.
Cei care nu sunt dispuşi să acorde nici o clipă credit unei ipoteze atât de zguduitoare, dar care au totuşi o minte deschisă, pot lua în considerare faptul că predicţiile ce apar în Noua Revelaţie nu privesc numai destinul spiritual al umanităţii, lucru care nu poate fi uşor de apreciat, ci şi dezvoltarea sa în plan ştiinţific şi tehnologic – în Marea Evanghelie a lui Ioan, Soarele spiritual, Pamântul şi Luna, Saturn, De la Rai la Iad, Darurile Cerului, etc. existând descrieri ale unor descoperiri şi invenţii care s-au realizat efectiv decenii sau cu peste o sută de ani mai târziu. Aceste fapte aduc, de asemenea, încă o dovadă clară în sprijinul afirmaţiei că Jakob Lorber, acest om simplu şi modest, care-şi mărturisea deschis propria incapacitate de a înţelege, n-ar fi putut fi, câtuşi de puţin, adevăratul autor al scrierilor sale şi că sursa lor reală depăşeşte cu mult în cunoaştere orice fiinţă umană. De asemenea, felul extraordinar în care scrierile lui Mayerhofer susţin şi completează pe cele ale lui Lorber, certifică faptul că sursa lor nu poate fi alta.
În ultimă instanţă însă, dacă acest autor real al Noii Revelaţii, care predă oamenilor nenumărate lecţii de iubire şi înţelepciune este sau nu Isus Hristos şi Dumnezeu, rămâne ca fiecare căutător al adevărului să decidă în inima sa.
Acestea sunt însă, numai nişte argumente de natură exterioară. Nu e atât de important că ei se arătau, într-adevăr, a fi inspiraţi printr-o comunicare imperceptibilă celorlalţi, şi asta în condiţiile în care nimeni din cei ce îi cunoşteau nu a putut descoperi nici cea mai mică dovadă de lipsă de onestitate sau de afectare a sănătăţii lor mentale. Ceea ce este esenţial de cercetat în cele două cazuri ieşite din comun al acestor scrieri, este tocmai ceea ce se poate citi în acestea – adică în acele povestiri şi învăţături al căror unic autor se declară a fi Isus Hristos şi Dumnezeu.
Cine îşi aminteşte primele întrebări de la care am pornit în această expunere, poate să ia în consideraţie faptul că ele îşi găsesc răspunsuri foarte clare şi totuşi, extrem de profunde, în aceste scrieri ale lui Lorber şi Mayerhofer, care sunt cunoscute astăzi sub numele de Noua Revelaţie. În mod esenţial, aceste răspunsuri, care după cunoaşterea noastră nu sunt nicăieri prezentate într-o formă atât de inteligibilă şi de bine argumentată ca în aceste scrieri, nu sunt total necunoscute şi nici complet ignorate de umanitate.
Noi toţi ştim foarte bine că, în cele din urmă, această misterioasă corabie a vieţii noastre va acosta pe un ţărm care nu aparţine acestei lumi. Noi toţi avem o intuiţie, adică o ştiinţă mai adâncă care se află dincolo de orice educaţie, cultură sau experienţă de viaţă, care ne spune că nu e nimic mai important în această viaţă decât iubirea. Într-adevăr, noi simţim aproape în permanenţă că trebuie să iubim ca să putem trăi, indiferent dacă această iubire se adresează lucrurilor celor mai mărunte sau mai strălucitoare ale lumii, imaginii pe care o avem despre noi, obişnuinţelor noastre trupeşti sau semenilor noştrii, cunoaşterii adevărului sau lui Dumnezeu. Trebuie să fim atraşi, ataşaţi, solidari cu ceva important pentru noi, căci dacă nimic nu reuşeşte să ne atragă în această viaţă a noastră, noi pierdem inevitabil şi sentimentul că ea merită trăită. De aceea, fiecare dintre noi, în felul său, uneori autentic, alteori amarnic de greşit nu caută, de fapt, altceva decât iubirea - cu toţii nu căutăm decât iubirea, pentru că viaţa nu se poate hrăni decât din iubire.
Religia creştină afirmă foarte clar acest lucru – Dumnezeu este iubire. Creatorul vieţii este iubire, adică viaţa în forma sa fundamentală este iubire. Aceasta este şi învăţătura fundamentală a Noii Revelaţii, care fără a porni de la scripturile creştine ca de la nişte adevăruri axiomatice, în modul obişnuit al teologiei, reuşeşte să le aducă cea mai convingătoare, mai amplă şi mai impresionantă confirmare şi dezvoltare din toată literatura cunoscută.
Şi totuşi cum poate înţelege o minte omenească faptul că manifestarea întregii creaţii perceptibile sau imperceptibile este o activitate a iubirii? Cum poate ea să îşi justifice evenimentul central şi de necuprins al credinţei creştinilor, acela că iubirea însăşi, în nucleul său originar, divin, a ales să ia o formă omenească pentru a putea fi cunoscută de oameni şi apoi a acceptat să îşi piardă această formă prin moarte, sacrificându-se pe cruce, pentru a dărui astfel eternitatea tuturor sufletelor umane? Şi dacă, în cele din urmă, depăşind cele mai multe din rezistenţele minţii sale, omul adoptă o asemenea credinţă, cum poate el să concilieze, până în ultima clipă a vieţii sale, ideea unui Dumnezeu al iubirii, cu tot ce El lasăsă se întâmple rău pe lumea aceasta?
Iată de ce, aceia care vor să aibă răspunsuri, ca şi aceia care vor să ajungă la credinţă, trebuie să caute mai întâi învăţătura spirituală cea adevărată. Ei trebuie să poată să-l înţeleagă pe Dumnezeu, să ajungă să asimileze ideile fundamentale care stau la baza existenţei Sale, creaţiei spirituale şi materiale, a vieţii omeneşti în trup şi în afara acestuia.
Cine nu caută neîncetat această înţelegere, fie nu are credinţă şi s-a resemnat cu o condiţie de vieţuire aflată la un nivel animalic, fie are credinţă, însă ea e numai o construcţie firavă, uşor de deformat sau distrus pentru că este izvorâtă din frica de moarte, din spiritul de imitaţie sau din dorinţa de putere, care sunt toate forme ale iubirii ignorante de sine.
Numai în măsura în care îl cunoaştem pe Dumnezeu, care e întotdeauna o măsură a recunoaşterii eternei sale bunătăţi, înţelepciuni şi puteri, îl putem noi iubi. Aşa cum se întâmplă şi în cazul unui om necunoscut nouă, dacă nu îl cunoaştem deloc pe Dumnezeu, nu ne putem decât preface că îl iubim, iubindu-ne, de fapt, numai pe noi înşine şi ideile noastre.
De aceea, Creatorul nostru nu a lăsat oamenilor numai o mărturie schematică a vieţii sale în trup, care se poate desprinde din Evangheliile cunoscute, ci, după afirmaţiile din Noua Revelaţie, multe alte învăţături spirituale care au fost transmise unor profeţi ai Săi, în toate veacurile ce au urmat.
În cea mai mare parte însă, acestea au fost pierdute sau ignorate de oameni; prin operele Noii Revelaţii - care s-au păstrat nealterate din secolul XIX şi care până astăzi au fost, în parte, traduse în multe limbi - cea mai vastă şi mai clară învăţătură spirituală transmisă vreodată de Dumnezeu umanităţii, a devenit potenţial accesibilă tuturor oamenilor.
Motivul pentru care Dumnezeu nu recurge la semne sau la relevarea nemijlocită a persoanei Sale, ca în vremea întrupării Sale sau în cea a primilor oameni, este, după cum este dezvăluit în Noua Revelaţie, respectarea libertăţii voinţei umane, care s-ar pierde iremediabil în condiţiile în care adevărul divin s-ar impune în mod nemijlocit oamenilor. Atunci aceştia nu ar mai putea evolua prin exercitarea şi dezvoltarea liberă a propriilor resurselor interioare, bucurându-se în permanenţă de această evoluţie, asemenea lui Dumnezeu Însuşi, ci ar deveni simple instrumente automate de realizare a voinţei divine.
Singurul mijloc prin care orice om poate evolua către Dumnezeu, în deplină libertate constă în cunoaşterea şi punerea în practică a învăţăturii Sale. Omul este liber în ce priveşte receptarea acesteia. Ea poate să nu fie acceptată, dacă alegem calea cea mai simplă a efortului minim şi a recompensei imediate, sau poate fi acceptată, caz în care recunoaşterea noastră se transformă într-o adevărată credinţă, care va ne va dirija pe o cale de luptă şi angajare interioară ce pretinde o muncă serioasă şi susţinută a minţii şi a inimii.
Importanţa pe care o are aducerea acestei învăţături divine întregii umanităţi ni se arată a fi acum la fel de mare ca şi la începuturile creştinismului, pentru că trezirea spirituală declanşată de ea va da oamenilor un extraordinar de necesar suport în vremurile de mare tulburare care vor urma, despre care în Noua Revelaţie se afirmă că sunt imediat premergătoare celei de-a doua veniri a lui Isus Hristos (în trup spiritual, nu fizic) pe pământ. În Marea Evanghelie a lui Ioan, care este opera centrală a Noii Revelaţii, se dezvăluie în repetate rânduri faptul că acest eveniment trebuie să se petreacă înainte ca 2000 de ani să fi trecut de la moartea lui Isus şi că el va fi precedat de catastrofe naturale şi transformări spirituale care vor schimba din temelii umanitatea. Dacă unele dintre acestea s-au petrecut deja, mai rămâne probabil cel mult un sfert de secol înainte ca celelalte să se petreacă şi apoi, cei care vor mai fi în trup pe acest pământ vor putea asista la marea revenire a lui Isus Hristos pe pământ, împreună cu toţi cei care au devenit copiii Săi în timpul sau după vieţile lor terestre.
Cei care nu sunt dispuşi să acorde nici o clipă credit unei ipoteze atât de zguduitoare, dar care au totuşi o minte deschisă, pot lua în considerare faptul că predicţiile ce apar în Noua Revelaţie nu privesc numai destinul spiritual al umanităţii, lucru care nu poate fi uşor de apreciat, ci şi dezvoltarea sa în plan ştiinţific şi tehnologic – în Marea Evanghelie a lui Ioan, Soarele spiritual, Pamântul şi Luna, Saturn, De la Rai la Iad, Darurile Cerului, etc. existând descrieri ale unor descoperiri şi invenţii care s-au realizat efectiv decenii sau cu peste o sută de ani mai târziu. Aceste fapte aduc, de asemenea, încă o dovadă clară în sprijinul afirmaţiei că Jakob Lorber, acest om simplu şi modest, care-şi mărturisea deschis propria incapacitate de a înţelege, n-ar fi putut fi, câtuşi de puţin, adevăratul autor al scrierilor sale şi că sursa lor reală depăşeşte cu mult în cunoaştere orice fiinţă umană. De asemenea, felul extraordinar în care scrierile lui Mayerhofer susţin şi completează pe cele ale lui Lorber, certifică faptul că sursa lor nu poate fi alta.
În ultimă instanţă însă, dacă acest autor real al Noii Revelaţii, care predă oamenilor nenumărate lecţii de iubire şi înţelepciune este sau nu Isus Hristos şi Dumnezeu, rămâne ca fiecare căutător al adevărului să decidă în inima sa.
« Înţelegeţi acest Dumnezeu, care a coborât odată din ceruri în formă umană la voi, slabe fiinţe create şi v-a lasat preceptele iubirii, toleranţei şi iertării. Adânciţi-vă în gândul măreţiei Sale, a puterii Sale, a infinitei Sale creaţii. În acelasi timp, conştientizaţi ce înseamnă faptul că El, infinitul Creator şi Dumnezeu, doreşte ca voi să nu simţiţi nimic din aceste atribute care v-ar copleşi, ci vrea numai să vă fie Tată, ghid iubitor şi pentru aceasta, este deja de un timp în contact direct cu voi, încercând să vă atragă către El, explicându-vă şi revelându-vă toate secretele Sinelui şi ale Creaţiei Sale. Iar aceasta numai pentru ca voi să învăţaţi să Îl iubiţi şi să vă găsiţi calea spirituală mai uşor, ceea ce este intenţionat pentru toţi cei creaţi de El şi prin
El. » (Secretele vieţii – Gottfried Mayerhofer)
El. » (Secretele vieţii – Gottfried Mayerhofer)
« Deci în Mine este şi Acela care s-a făcut vizibil în această lume, pe care L-aţi căutat şi nu aţi fost capabili să-L găsiţi în nici o şcoală şi nici un templu.
Aşa cum mă aflu Eu acum aici în Mine Însumi, fiind activ în toată infinitatea, aşa Mă voi afla şi voi fi Eu activ în spirit în toţi cei care vor ţine simplele Mele comandamente, care vor crede în Mine şi Mă vor iubi mai presus de toate.
Dar în ce priveşte pe aceia care, deşi cred în Mine şi spun „Doamne, Doamne!”, dar sunt călduţi în acţiunile lor şi lipsiţi de grijă în iubirea pentru aproapele lor, Eu nu voi trăi în ei şi nu Mă voi revela lor, iar puterea şi înţelepciunea Mea nu le vor umple sufletul. Căci de vreme ce fiecare om are o voinţă complet liberă, Eu vreau ca el să vină mai întâi la Mine, complet din libera sa voinţă, şi să acţioneze în toate privinţele conform cu voinţa Mea care i-a fost revelată. Apoi şi Eu voi veni la el, Mă voi revela pe Mine lui şi apoi îl voi umple cu toată înţelepciunea Mea şi puterea Mea prin spiritul sfânt al iubirii Mele eterne, care conduce totul. »
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 22, 26:4-6 – Jakob Lorber)
(Un site de prezentare a Noii Revelaţii – în română şi engleză – cu referinţe, predicţii, extrase,
terapii, scrieri compatibile, forum: http://www.new-revelation.ro/ - folosind Internet Explorer)
terapii, scrieri compatibile, forum: http://www.new-revelation.ro/ - folosind Internet Explorer)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu