Care este scopul vieţii noastre? Care este originea umanităţii şi cum a apărut natura vizibilă? Ce se întâmplă cu noi după ce această scurtă existenţă a noastră ia sfârşit?...
Iată câteva întrebări pe care orice om şi le poate pune... pe care poate că nu este om care să nu şi le fi pus, într-o formă sau alta, până la atingerea maturităţii sale.
Creştinii practicanţi sunt legaţi de răspunsurile oferite de religia lor, care se bazează pe scrierile din Vechiul şi Noului Testament. Aceste două ansambluri de scrieri ebraice au autori diferiţi şi sunt concepute la sute de ani distanţă, însă ele au, în esenţă, o concepţie spirituală comună; în plus, în Vechiul Testament apar numeroase referinţe de tip profetic la indivizi şi fapte prezentate în Noul Testament, iar în acesta din urmă apar confirmări de tip istoric ale unor relatări din Vechiul Testament. În ce priveşte conţinutul general al scripturilor creştine, putem observa că scrierile Vechiul Testament prezintă învăţături şi profeţii dăruite de Dumnezeu, creatorul şi susţinătorul întregii existenţe şi despre relaţia Sa cu oamenii, Evangheliile Noului Testament depun mărturie despre istoria încarnării aceluiaşi Dumnezeu pe pământ, sau a manifestării sale ca Fiu al Omului, în Iisus Hristos, acum două mii de ani, descriind din patru perspective distincte viaţa şi învăţăturile pe care El le-a lăsat pentru umanitate şi consemnând, în plus, învăţăturile câtorva dintre apostoli pentru discipolii lor.
De fapt însă, toate sistemele religioase şi şcolile de iniţiere spirituală ale lumii, încearcă să prezinte răspunsuri la întrebările fundamentale ale oamenilor. Unele ne prezintă reprezentări asupra omului şi universului care diferă în mod fatal de perspectivele textelor creştine. Atunci, de ce ne-am fixa neapărat la acestea, dacă ne aflăm într-o căutare reală a adevărului?
Nici conformitatea cu tradiţia, nici preferinţa personală nu sunt argumente valide pentru a justifica această alegere. Şi totuşi, putem observa la scripturile acestea anumite lucruri care le fac, într-adevăr, remarcabile, în raport cu toate celelalte poziţii spirituale existente. Scrierile biblice, conţin numeroase profeţii care par să se fi împlinit cu o uimitoare acurateţe: cele mai cunoscute sunt profeţiile din Vechiul Testament care prezic descendenţa unui viitor Mesia, coborât ca om printre oameni, învăţăturile sale si sacrificiul său pentru păcatele altora, lucruri ce sunt, sute de ani mai târziu confirmate de relatările textelor Evangheliilor cu privire la Iisus Hristos şi de alte câteva binecunoscute surse ale vremii; de asemenea, în Evanghelii sunt notate
predicţiile lui Iisus Însuşi cu privire la căderea Ierusalimului şi la preluarea învăţăturii Sale de către păgâni şi nu de evrei, fapte care s-au petrecut, de asemenea, în decurs de câteva decenii după moartea Sa pe cruce.
Desigur însă, toate aceste profeţii pot şi au fost puse la îndoială în temeiul imposibilităţii de a data cu maximă exactitate redactările originale ale scripturilor (în particular, ale Evangheliilor) şi de a verifica autenticitatea certă a oricăruia din autorii scripturilor, la care se adaugă dovezile istorice conform cărora relatările respective au suferit modificări notabile de-a lungul timpului.
Şi totuşi, pentru orice observator al religiilor, este demn de notat faptul că religia iudaică şi cea creştină folosesc din plin, ca instrument de convingere al oamenilor, profeţia. Acest lucru nu are cum să fie trecut cu vederea. Iar dincolo de profeţii şi de relatări istorice, este şi mai demn de notat faptul că, în pofida nenumăratelor dezbateri morale, filozofice şi teologice pe care le-au suscitat vreodată, aceste texte celebre au oferit oamenilor ultimelor două milenii reprezentarea unui Dumnezeu unic şi personal, care se află într-o relaţie permanentă cu creaţia sa, care îi iubeşte pe oameni, încearcă să îi educe, este preocupat de binele şi fericirea lor şi, mai ales, e în stare de cele mai mari sacrificii pentru salvarea lor... ca un adevărat părinte.
Iată, putem deci afirma că ideea unui asemenea Creator a plăcut multor oameni din toate neamurile pământului, iar în sufletele în care a dat naştere la credinţă, a adus un sprijin şi o consolare incomparabilă în faţa greutăţilor existenţei. Din această cauză, credincioşii s-au străduit să trăiască, dacă nu neapărat după învăţăturile scripturilor, măcar după obiceiurile şi normele elaborate şi promovate cu asiduitate de autorităţile religioase care şi-au asumat funcţia de reprezentare a învăţăturii creştine şi, inevitabil, pe aceea de mediere a relaţiei oamenilor cu Dumnezeu.
Nu e neapărat necesar să încercăm să evaluăm contribuţia creştinismului la evoluţia umanităţii. Deşi cei mai mulţi dintre oameni au cel puţin o părere despre faptul acesta, nimeni nu are măsura corectă pentru a putea face o apreciere care să nu poată fi contestată, mai ales că, cel mai
adesea, învăţura creştină este fie idolatrizată, fie demonizată, confundată în totalitate cu felul în care oamenii şi instituţiile religioase asociate s-au folosit de ea de-a lungul timpului.
Avem însă de observat că sunt multe întrebări esenţiale (care le cuprind şi pe cele prezentate la începutul acestui text), pe care reprezentanţii creştinismului, încercând să convingă folosindu-se de scripturi sau de texte teologice derivate din acestea, le-au ridicat în mod inevitabil înaintea umanităţii:
1. Există într-adevăr Dumnezeu, creatorul unic al tuturor văzute şi nevăzute?
2. Ce sau cine este Dumnezeu? Cum putem înţelege Trinitatea Divină prezentată de scripturile creştine?
3. Ce este omul dincolo de trupul său fizic? Ce este sufletul şi ce este spiritul (duhul) omului? Care este relaţia lor cu trupul?
4. Care este sensul scurtei vieţi pământene a omului?
5. Ce a fost şi ce este, de fapt, creaţia lui Dumnezeu? Ce este materia, din perspectiva Creatorului său şi ce este spiritul? Cum se explică varietatea vieţii materiale şi evoluţia sa în complexitate? Care este sensul vieţilor individuale ale fiinţelor acestui pământ?
6. Cum au apărut primii oameni? Sunt adevărate relatările biblice care prezintă ideea că ei au fost creaţi direct de Dumnezeu şi nu au provenit din evoluţia naturală a vieţii pe pământ? Cum ar putea fi posibil ca păcatul primilor oameni de pe pământ să fi fost condiţia suficientă a căderii spirituale a întregii umanităţi?
7. Este demn de crezare faptul că Dumnezeu Însuşi, în fiinţa Sa originară, s-a încarnat pe pământ acum 2000 de ani pentru a dărui oamenilor învăţătura supremă prin cuvintele şi exemplul nemijlocit al vieţii Sale, după cum mărturisesc Evangheliile şi prezic, cu sute de ani înaintea acestora, profeţii Vechiului Testament?
8. Sunt corecte reprezentările teologice şi religioase creştine despre rai şi iad? Ce ne aşteaptă, de fapt, după moarte?
9. Este adevărat că Dumnezeu a mai lăsat şi alte învăţături scrise umanităţii în afara celor consemnate în Biblie? Şi dacă da, care sunt acestea, în ce măsură confirmă scripturile biblice, le explică şi le completează?
10. Este suficientă pentru umanitatea actuală lecţia Scripturilor creştine sau este necesară o învăţătură spirituală mai amplă şi mai clară? De ce este necesară, de fapt, o învăţătură spirituală?
Dacă ne trăim viaţa urmărind legile morale cunoscute şi îndrumarea propriei conştiinţe, nu putem fi oare consideraţi demni înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu ne precupăm de căutarea adevărului?
De fapt, chiar în Noul Testament există referiri care întăresc ipoteza că alte învăţături divine ar mai fi putut fi încredinţate oamenilor.
În EVANGHELIA DUPA IOAN, 21:25, apostolul spune: "
Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a facut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta (întreagă) n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris."
În TESALONICENI, 5:20,21, Pavel îşi sfătuieşte discipolii: "
Nu dispreţuiţi prorociile , ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.”
În APOCALIPSA LUI IOAN, 14:6, se află următoarea viziune: "
Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, ca s-o vestească locuitorilor pământului oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor."
Puţini dintre semenii noştrii ştiu însă că de peste o sută treizeci de ani, există un vast ansamblu de scrieri spirituale cunoscute sub numele de Noua Revelaţie, ai cărui autori, austriacul Jakob Lorber şi, mai târziu, germanul, Gottfried Mayerhofer, asemenea tuturor profeţilor din scripturi, au susţinut că nu au fost altceva decât simpli mesageri ai cuvântului lui Dumnezeu. Cei doi au explicat foarte clar că aceste scrieri nu au fost concepute de ei, ci au fost, în totalitate, rodul unei dictări misterioase percepute de ei ca venind din zona inimii lor. Autorul real care rostea cuvintele ce erau puse pe hârtie sau erau dictate, la rândul lor, de Lorber şi Mayerhofer, s-a declarat în textele respective a fi... IISUS HRISTOS Însuşi.
Prin urmare, dacă acceptăm ipoteza susţinută pretutindeni în ansamblul acestor scrieri ce însumează peste 10000 de pagini (cuprinse în câteva zeci de volume), admitem, de fapt, că în cazul acestora, nu avem nimic diferit de ceea ce se poate găsi în Vechiul Testament, acolo unde profeţii relatează ceea ce aud, nemijlocit, de la Dumnezeu. De data aceasta însă, în particular, deşi se recunoaşte ca fiind Jahve, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, autorul se prezintă cu numele pe care L-a avut întruparea Sa pământeană, acum 2000 de ani.
Alte diferenţe notabile dintre relatările profeţilor şi revelaţiile puse pe hârtie de către Lorber, între 1840 şi 1864 şi apoi de către Mayerhofer, între 1870 şi 1877 se referă la cantitatea, claritatea şi consistenţa incomparabilă a acestora din urmă. De fapt, este uşor de observat că dacă Iisus Hristos este, cu adevărat, autorul acestor scrieri, El se adresează unei umanităţi, în ansamblu, mai mature din punct de vedere moral şi intelectual, corespunzător nivelului spiritual al acesteia.
Dar să presupunem că nu ne lăsăm atât de uşor convinşi de afirmaţia fundamentală a acestor scrieri – aceea că ele provin, fără nici o intervenţie, de la Iisus Hristos. Să încercăm atunci să ne apropiem puţin de aceşti doi oameni care le-au aşternut, cu cea mai mare uşurinţă şi fără nici cea mai mică ezitare, pe hârtie. De la prima lectură se poate observa că vastitatea şi, mai ales, calitatea extraordinară a textelor lăsate de ei i-ar putea desemna cu uşurinţă drept nişte adevărate genii literare, nişte vizionari, teologi şi mistici fără egal.
Primul era însă muzician, al doilea, fost ofiţer de carieră. Nici unul dintre ei nu era legat, prin profesie, de religie, ştiinţă, filozofie sau literatură, iar în ce priveşte contribuţia lor personală la compunerea mesajelor pe care le-au aşternut pe hârtie, în acord cu afirmaţiile propriu-zise ale mesajelor, aceasta a fost negată de ei, cu desăvârşire. Amândoi s-au considerat a fi numai nişte
simpli şi umili scribi ai lui Dumnezeu, nişte receptori ai Cuvântului Său, care nu au făcut altceva decât să Îl încredinţeze hârtiei.
Fără a intra într-o analiză a scrierilor, se poate pune imediat întrebarea dacă nu cumva cei doi le-au compus într-o stare mentală anormală caracterizată de simptome halucinatorii. Trebuie să ţinem seama însă că sănătatea lor psihică nu a fost pusă la îndoială de nici unul din cunoscuţii lor. În plus, dosarele psihiatrice evidenţiază un adevăr de necontestat: stările halucinatorii specifice unor asemenea tulburări, lasă amprente inconfundabile asupra grafiei şi conţinutului scrierilor, care sunt din ce în ce mai afectate, pe măsura trecerii timpului.
În ce-l priveşte pe Lorber, de exemplu, s-au păstrat nu doar propriile sale mărturisiri scrise, ci şi afirmaţii ale unor personalităţi ale vremii care au asistat, în decurs de mai mulţi ani de zile, la realizarea operelor Noii Revelaţii, iar aceste relatări prezintă procesul scrierii ca fiind rapid, fluent, fără întreruperi sau retuşuri, iar pe scriitor ca aflându-se într-o stare calmă de receptivitate interioară, pe fondul unei depline lucidităţi. Fie că a scris nemijlocit, fie că a dictat, la
rândul său altor persoane, afirmaţiile martorilor arată că orber s-a comportat într-adevăr ca şi cum ar fi auzit, într-un fel inaccesibil celor din jurul său, o vorbire clară şi neîntreruptă. Locuinţa sa a fost cercetată pentru a se descoperi posibilele sale surse de informaţie, dar în ea nu a putut fi găsită nici o altă carte, cu excepţia Bibliei.
La rândul său, şi Mayerhofer a lăsat câteva mărturisiri scrise despre felul în care se produce această dictare interioară, care confirmă cu claritate faptul că experienţele sale de scriere şi cele ale lui Lorber sunt, întrutotul, similare. În cazul Noii Revelaţii, spre deosebire de cel al scripturilor cunoscute, există o posibilitate de validare incomparabilă a autorilor şi procesului scrierii, pentru că manuscrisele Noii Revelaţii s-au păstrat. După o istorie foarte frământată (îndeosebi în timpul celui de-al doilea război mondial), ele au fost recuperate şi se află, de mai multe decenii, în patrimoniul editurii Lorber-Verlag din Germania.
Prin urmare, ele pot fi consultate oricând, pentru o evaluare nemijlocită a felului cu totul neobişnuit în care au fost realizate, iar în ce priveşte autenticitatea scriitorilor nu poate exista nici o îndoială.
Pe de altă parte, de-a lungul timpului, editorii şi o parte din grupul de susţinători ai Noii Revelaţii au considerat că şi alte opere mai recente, puse pe hârtie de Bertha Dudde, Johanna Ladner, J. Widmann şi alţii, sunt o continuare a mesajelor divine primite de Lorber şi Mayerhofer, însă ipotezele acestea rămân încă un motiv de dispută între adepţii Noii Revelaţii. În orice caz, fără să
intrăm în consideraţii mai atente, putem observa că din acestea lipsesc revelaţiile spirituale profunde despre lumea naturală, descrierile ample de natură istorică şi cele privind existenţa după moarte, predicţiile ştiinţifice şi profeţiile clare din operele de referinţă scrise de Lorber şi Mayerhofer.
Revenind deci încă o dată la aceştia doi, este demn de semnalat că nici unul din ei nu a urmărit şi nici nu a realizat vreodată un profit, cât de mic, de pe urma operelor respective, deşi ambii s-au îndeletnicit cu munca punerii lor pe hârtie până în ultimele luni ale vieţii lor. Pentru a scrie ceea ce îi dicta Vocea Interioară, Lorber a renuntat la o viaţă de bunăstare ca dirijor asistent la teatrul din Trieste, câştigându-şi viaţa numai din meditaţiile sale de muzică; astfel, el a reuşit să se dedice, vreme de douăzeci şi patru de ani, consemnării tainicelor revelaţii pe care le-a primit. Pentru această muncă istovitoare, el a fost apreciat numai de câţiva prieteni apropiaţi ai săi şi a murit anonim, cum avea să se întâmple mai târziu şi cu Mayerhofer.
Şi totuşi, ceea ce au aşternut pe hârtie aceşti doi oameni simpli, aproape necunoscuţi în tot timpul care urmat după terminarea misiunilor lor şi până în prezent, depăşeşte cu mult nivelul tuturor scrierilor mistice sau religioase cunoscute. Toate întrebările fundamentale ale umanităţii îşi găsesc răspunsul în textele acestea, un răspuns viu, care poate fi perceput într-o manieră satisfăcătoare de intelectul uman, dar care are totuşi, profunzimi infinite, ce ating inima omului, rămânând totuşi imposibil de cuprins în reprezentările minţii.
Dacă totuşi rămânem la ipoteza că nu Iisus Hristos este autorul real al acestor scrieri, atunci e necesar să ne explicăm cum ar fi putut una sau mai multe persoane fundamental mincinoase, fie ei Lorber şi Mayerhofer, fie alţii care le-au fost sursă de inspiraţie să promoveze neîncetat cele mai importante valori ale umanităţii, să confirme şi să valideze Vechiul Testament, Evangheliile lui Matei şi Ioan, Apocalipsa, ideile unor mari mistici, recunoscuţi pentru scrierile lor inspirate, cum ar fi Emanuel Swedenborg şi Jakob Boehme, comunicările mai recente primite de Sundar Singh, să ofere o perspectivă asupra lumii de dincolo de moarte care să fie consistentă cu relatări recente, documentate ştiinţific, de experienţe în pragul morţii (NDE) sau trăiri în afara trupului (OBE), să facă predicţii ştiinţifice uluitor de exacte şi profeţii clare privind evoluţia civilizaţiei care s-au confirmat, uneori după dramatice controverse ştiinţifice, decenii după ce au fost puse pe hârtie?
Ce interese oculte ar fi putut avea autorul sau autorii acestor scrieri care s-au priceput să unească laolaltă istoria, religia, literatura, filozofia şi ştiinţele naturale cu o ştiinţă spirituală necunoscută până la ei, în numele unui singur Dumnezeu, care i-a iubit atât de mult pe pământeni încât a ales să coboare ca om printre ei şi chiar să renunţe la viaţa trupului Său, pentru a-i salva din capcanele unei existenţe autodistructive, mortificate, cu totul nedemne de statutul spiritual dăruit lor prin creaţie şi a le deschide calea către viaţa eternă care Îi este proprie?
Singurul interes major pe care-l putem detecta în spatele acestor scrieri (care de altfel, e afirmat şi în ele, de nenumărate ori) este acela de a-i motiva pe oameni să îi iubească pe Dumnezeu şi pe toţi semenii lor, fără nici o condiţionare. Dacă ar mai exista totuşi vreun altul, aflat în contradicţie cu acesta, cu siguranţă că ar fi extrem de prost reprezentat în textele Noii Revelaţii.
Iar dacă iubirea de Dumnezeu şi de oameni, ca şi în cazul Evangheliilor şi a celorlalte scrieri pomenite mai sus, este învăţătura centrală a Noii Revelaţii, orice creştin autentic ar trebui să se simtă stimulat să cerceteze felul în care Noua Revelaţie confirmă, purifică, întăreşte şi dezvoltă învăţăturile Scripturilor.
Cel mai bine ar fi însă dacă orice om, indiferent de apartenenţa sa religioasă sau de convingerile sale cele mai profunde, ar încerca să se apropie de această învăţătură extraordinară a iubirii şi a libertăţii, pentru a vedea nemijocit dacă aceasta trezeşte în el un răspuns interior, o recunoaştere mai profundă a inimii şi a conştiinţei sale.
Pentru a ajuta puţin această posibilă apropiere, vom încerca să prezentăm în continuare, într-o manieră sumară, mult simplificată, principalele afirmaţii prin care Cuvântul Noii Revelaţii răspunde întrebărilor pe care le-am atribuit mai înainte impactului religiei creştine asupra umanităţii, iar în finalul expunerii, vom adăuga şi câte observaţii care privesc ceea ce ne pare că aduce această învăţătură spirituală, în mod cu totul particular, oamenilor acestui început de mileniu.
