Iubirea lui Dumnezeu pentru tine (compilatie din Vechiul si Noul Testament, sursa Youtube)
Referinţe semnificative pe tema iubirii lui Dumnezeu din Noua Revelaţie:
Domnul, în vechime, către copiii înălţimilor: "Orice sclav are un stăpân. Natura are un Dumnezeu inexorabil, care este Creatorul şi judecătorul ei. Înaintea lui Iehova toată lumea se cutremură, căci cel Etern nu poate suferi nimic înlăuntrul Lui, dar nici în afara Lui - întrucât sfinţenia Lui este de neatins.
În schimb, Tatăl îşi recunoaşte copilaşii, iar ei trebuie să-L recunoască la rândul lor, strigându-L: Tată, dragă Tată!, iar El va asculta întotdeauna şi le va dărui tot ce are, respectiv viaţa eternă şi perfectă, împreună cu toate comorile Sale." (Casa Domnului, vol. 2, cap. 156, 2-4)
Domnul: "O, cu câtă bucurie le voi purta de grijă! Ce sunt toate bucuriile şi încântările cerurilor pentru Mine, Tatăl, faţă de beatitudinea de a fi iubit de dragii Mei copii, ca Părinte unic şi adevărat? căci iată, vă dăruiesc vouă toate extazurile cerurilor pentru acest unic extaz pe care îl păstrez pentru Mine. Şi de aceea, copiii Mei nu trebuie să numească pe nimeni, decât numai pe Mine, tatăl lor, căci Eu sunt Acela şi nimeni nu este mai presus de Mine." (Casa Domnului, vol. 1, cap. 3, 10-11)
Iisus către o femeie legată încă de biserică, dar totuşi conştientă de spiritul lui Dumnezeu: "Domnul tău, care este Domnul tuturor, nu este un Dumnezeu inaccesibil, ci un Tată plin de iubire, nespus de binevoitor cu copiii Săi şi care se poartă cu ei întocmai ca cel mai modest dintre fraţi." (Împărăţia misterioasă a spiritelor, cap. 112, 25)
Domnul, către spiritele fericite: "Numai bucuriile copiilor Mei pot aduce bucurie în inima Mea. Nu divinitatea Mea, nici înţelepciunea, nici atotputernicia şi nici omniscienţa Mea nu provoacă cea mai mare fericire în întreaga Mea Fiinţă; ci numai şi numai iubirea pe care o nutresc pentru adevăraţii Mei copii care Mă iubesc, la fel ca voi toţi care sunteţi adunaţi acum în jurul Meu." (Împărăţia misterioasă a spiritelor, cap. 186, 8)
"De dragul unui singur copil aş sacrifica mii de milioane de sori şi de lumi de tot felul, dacă nu aş putea altfel să îl aduc înapoi la Mine. Dacă s-ar pune problema ca un singur copil să fie salvat de mine prin dăruirea cieţii Mele eterne, mai degrabă aş lăsa aceasta să se întâmple, decât să pierd pe unul dintre copiii mei. Poţi tu înţelege o asemenea dragoste?"
"Îm evoluţia nenumăraţilor Mei copii încă imperecţi, în creşterea înţelegerii şi perfecţiunii lor şi în acţiunile lor ce decurg din acestea, se află şi cea mai sublimă bucurie a Mea. Plăcerea lor la dobândirea cu mare efort a unei mai mari perfecţiuni este, de asemenea, propria Mea plăcere." (Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 5 cap. 157, 7)
"O voi, iubiţii Mei fii, Eu sunt cu adevărat Părintele vostru etern, preasfânt şi preaplin de iubire! Aşa cum Eu vă iubesc mai presus de orice, preferându-vă pe voi tuturor cerurilor, sorilor şi lumilor, la fel ar trebui să vă iubiţi şi voi fraţii şi surorile, căci sunt toţi copiii Mei, la fel ca şi voi!
Eu vă iubesc atât de mult, încât aş fi dispus să îmi dau viaţa pentru voi, dacă acest lucru ar fi posibil şi necesar!
Aştept de la voi să mă iubiţi cu aceaşi iubire pe Mine, bunul vostru Părinte, dar să-i iubiţi în egală măsură şi pe ceilalţi copii ai Mei, aşa cum Eu Însumi îi iubesc!
Nu judecaţi niciodată pe nimeni, la fel cum nici Eu nu judec vreodată pe cineva, ci doresc să le dăruiesc tuturor aceaşi viaţă eternă şi pururi liberă, formată din iubire. Aceasta este voinţa Mea şi vă invit să nu o uitaţi niciodată!"
(Casa Domnului, vol. 4, cap. 79, 9-12)
"Auzind aceste cuvinte, Domnul şi-a retras lumina luminilor în inima Sa şi s-a adresat astfel mulţimii speriate: "Micuţii Mei, ridicaţi-vă! Căci EU, Dumnezeul, Creatorul şi Părintele vostru, nu am venit ca să vă judec şi să vă pedepsesc, ci ca să vă dăruiesc acei ghizi capabili să vă conducă, mai presus de slăbiciunile voastre, pe cărările care duc către împărăţia venerabilă a vieţii eterne! De aceea, ridicaţi-vă şi nu vă temeţi de Mine, Părintele vostru preabun, care vă iubeşte mai presus de orice!
(...) O, micuţii Mei copilaşi, de ce nu doriţi să Mă recunoaşteţi pe Mine, Părintele vostru, după iubirea Mea, şi nu după lumina Mea? - Nu credeţi că iubirea este mai presus decât lumina?"
(Casa Domnului, vol. 4, cap. 80, 4, 6)
"Dacă un tată de familie vine acasă, atunci toţi copiii aleargă, pe cât de repede pot, în întâmpinarea tatălui bun, însă cel mai ager năvăleşte asupra tatălui cu toată iubirea, iar ceilalţi, cum îi ţin picioarele. Cel mai mic copil rămâne bineînţeles înapoi, dar tatăş cel bun vede cum acesta vine spre el cu inima bătând puternic, îl ia imediat în braţele sale şi îl strânge la piept şi îl sărută şi îl dezmiardă după cum vrea inima lui.
Vezi Lameh, aşa este casa Mea din cer şi obiceiul de acolo! Cine vine primul mănâncă primul, dar pe cel mai slab vreau să-l iau în braţe şi să-l dezmierd şi să-l alint pentru că şi el, în slăbiciunea lui, l-a recunoscut pe Tatăl şi s-a grăbit apoi cu picioaele sale slabe în întâmpinarea Mea!"
(Casa Domnului, vol. 3. cap) 61, 15-20)
"Voi, dragii Mei fraţi, ridicaţi-vă şi veniţi la Mine să vă sărut şi să vă binecuvântez! Căci adevăr vă spun, cine vine la Mine, aşa cum aţi venit voi, aceia trebuie iertaţi, de-ar fi să aibă păcate mai multe decât firele de nisip din mare sau firele de iarbă de pe pământ! Adevărat, adevărat, înainte ca pământul acesta să fi fost creat, am întrevăzut acest lucru şi v-am iertat înainte ca voi să fi existat. O, dragii Mei fraţi, să nu aveţi nici un fel de teamă în privinţa Mea, căci Eu vă iubesc atât de mult, încât o să-mi dau viaţa pentru voi!
De aceea, nu vă temeţi de Mine; căci şi dacă M-aţi fi blestemat, Eu nu v-aş fi condamnat, ci aş fi deplâns duritatea din inimile voastre! Deci veniţi la Mine, dragii Mei fraţi să vă dau binecuvântarea Mea, chiar dacă M-aţi vorbit puţin de rău!" (Copilăria lui Iisus, cap. 236)
"Atunci Dommul i-a spus lui Lameh: "Ridică-te, fiul Meu! Chiar poţi să crezi că Eu, Părintele tău preasfânt şi preaplin de iubire, aş putea avea vreodată plăcerea de a-mi pedepsi copiii?
Crede-Mă: fiecare lovitură pe care ţi-aş da-o ar provoca inimii Mele o suferinţă egală cu cea pe care ar simţi-o trupul tău!
Ai şi tu un fiu, pe care-l iubeşti mai mult decât propria-ţi viaţă. Încearcă să îl loveşti atunci când este neascultător şi vei vedea că suferi mai mult decât el.
Când va sosi mometul să îl pedepseşti, numai gândul de a-i provoca o suferinţă îţi va face rău; chiar dacă fiul tău va începe să plângă după prima lovitură primită, chiar dacă nu i-ai administrat decât o lovitură foarte slabă, crezi tu că vei avea inima să îl loveşti a doua oară?
Fiul tău va uita în scurt timp durerea pe care a simţit-o, iar iubirea ta părintească îl va împăca imediat cu tine, dar cât timp îţi vei repeta tu în sinea ta, cu amărăciune: "Fiul meu a devenit ascultător, dar ce nu aş da să nu-l fi lovit niciodată?
Astfel ai acţiona tu, în calitatea ta de om înzestrat cu o inimă! - Cum altfel crezi că aş putea proceda Eu, Dumnezeul şi Părintele tău autentic? De aceea, nu am să te pedepsesc în nici un caz, ci dimpotrivă, am să te binecuvântez!" (Casa Domnului, vol. 4, 121: 7-12)
marți, 7 octombrie 2008
miercuri, 1 octombrie 2008
CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 3. Noua Revelaţie
Printre exemplele absente din înşiruirea de învăţături spirituale pe care am făcut-o în capitolul precedent se află un ansamblu de scrieri, care depăşeşte în bogăţie, consistenţă şi claritate toate celelalte texte care s-au păstrat şi despre care putem lua astăzi cunoştinţă.Aproape sigur că această afirmaţie trezeşte în mintea oricărui cititor care a ajuns să aibă convingeri ferme în zona religiosului sau spiritualului, cea mai mare rezistenţă: această persoană care scrie aici încearcă să implanteze în creierul său ideea că, anumite scrieri, necunoscute sau nerecunoscute, deci, foarte probabil, dubioase, au nişte mari calităţi prin care depăşesc învăţăturile pe care s-a bazat el până acum. Din păcate, chiar după ce am atras astfel, în mod negativ, atenţia asupra mea, trebuie să mai pun şi eu câteva paie pe foc.
Nu sunt teolog şi nici măcar un autodidact foarte serios: în mod cert mă aflu la mare depărtare de o cunoaştere temeinică a diverselor învăţături de care am adus vorba. O confruntare minimală cu acestea a existat totuşi, de-a lungul căutării mele, şi tocmai din perspectiva reprezentării obţinute pentru fiecare din ele, mi-am îngăduit să fac această comparaţie de natură intelectuală şi cantitativă. În ce priveşte problema validităţii spirituale, aici chestiunea e chiar mai simplă pentru mine, pentru că nicăieri în studiile mele nu m-am bucurat de o recunoaştere interioară atât de amplă şi de profundă a ideilor spirituale pe care le-am recepţionat, ca în cazul acestor scrieri. Nimic nu a reuşit să mă atingă şi să mă transforme atât de mult ca ele.
În punctul acesta, oricine mă poate combate cu argumente legate de poziţia mea foarte fragilă în domeniul religios, chiar fără să ştie despre ce este vorba în această prezentare. Dar aici trebuie neapărat făcută o distincţie logică. Nu slăbiciunile mele sunt cele asupra cărora mi-aş fi dorit să atrag atenţia, ci un anumit subiect, care în mod sigur, merită o prezentare mai bună. Dacă, de pildă, cineva vorbeşte despre o operă de artă şi o face foarte rău, pentru că este un prost, nu înseamnă câtuşi de puţin că opera este o prostie; cel care a văzut-o deja sau care o vede după aceea, îi cunoaşte valoarea şi, din punctul lui de vedere, discursul prostului nu-l descalifică decât pe el însuşi.
În mod similar, dacă afirmaţiile pe care le fac, asumându-mi întreaga subiectivitate şi lipsă de competenţă, sunt criticabile, aceasta nu înseamnă că şi obiectul lor este; fără o confruntare nemijlocită cu acesta nu se poate face o apreciere îndreptăţită a sa. Acest îndemn la cunoaşterea directă a lucrurilor despre care dorim să avem o părere şi, în particular, a obiectului acestui discurs, nu este chiar un gest inutil. Căci deşi nu putem judeca niciodată corect ceva pe care nici măcar nu încercăm să-l cunoaştem, există totuşi anumite lucruri pe care preferăm să le judecăm, înainte să le cunoaştem. Motivul care stă la baza acestui comportament, ţine de faptul că acestea au darul să ne trezesc temeri puternice, încă de la cea mai vagă prezentare a lor. Uneori ele sunt inconştiente şi le resimţim doar o misterioasă jenă interioară, alteori însă adăugăm acestei senzaţii şi o realizare conştientă a pericolului pe care ele le reprezintă pentru unele dintre cele mai importante păreri sau credinţe ale noastre. În oricare din cazuri, nu e nimic mai firesc decât să ne mulţumim cu orice pretext ne poate ţine departe de contactul cu ceea ce ne perturbă.
Am aşternut pe hârtie aceste observaţii, pentru că în ele se poate descoperi o primă justificare posibilă a faptului uimitor pentru mine că în prezent, la circa 130 de ani după ce punerea pe hârtie a acestei vaste şi minunate opere, ea rămâne, în continuare, una din cele mai puţin cunoscute învăţături spirituale. Se pare deci că prea puţini dintre semenii noştri au aflat şi, în acelaşi timp, au considerat suficient de notabil faptul că între anii 1840 şi 1864, Jakob Lorber, iar între 1870 şi 1877, Gottfried Mayerhofer, doi oameni simpli, care aveau o cunoaştere foarte redusă în domeniile ştiinţei, teologiei şi literaturii, au izbutit să pună pe hârtie, în reprize de scriere neîntreruptă şi fără nici o revizuire ulterioară, numai ca efect al unei misterioase dictări interioare, zeci de volume, impecabil scrise, care construiesc o frescă impresionantă a existenţei sufleteşti şi spirituale a omului, a raporturilor pe care aceasta le-a stabilit în anumite perioade de mare importanţă cu lumea materială şi cu Dumnezeu.
Chiar de la prima privire, se poate observa că fiecare dintre aceste opere, atât ca stil de scriere, cât şi ca substanţă, sugerează o cunoaştere aflată dincolo de nivelul şi posibilităţile fireşti ale fiinţelor umane. Aici m-am referit mai ales la descrierile unor fapte spirituale, dar există în unele din aceste opere şi anumite revelaţii de natură ştiinţifică, exprimate cu toată claritatea, ca şi unele profeţii care privesc dezvoltarea tehnologiilor moderne sau fapte sociale şi evenimente din istoria recentă, care şi-au găsit confirmări uimitor de exacte la zeci până la o sută şaizeci de ani, după ce au fost puse pe hîrtiei.
Nu mai puţin surprinzător este şi faptul că textele acestui ansamblu de scrieri cunoscut sub numele de Noua Revelaţie confirmă şi validează Vechiul Testament, Evangheliile lui Matei şi Ioan, Apocalipsa, ca şi ideile unor mari mistici, recunoscuţi pentru scrierile lor inspirate, cum ar fi Emanuel Swedenborg, sfânta Birgitta şi Jakob Boehme. Lucrările cele mai semnificative, din perspectiva aceasta sunt „Marea Evanghelie a lui Ioan”, opera centrală, de dimensiuni monumentale a Noii Revelaţii, în care este descrisă viaţa lui Isus de-a lungul ultimilor săi trei ani pe pământ, iar cele două Evanghelii, Geneza şi alte părţi ale Vechiului Testament sunt dezvăluite complet, explicate şi întărite în toate afirmaţiile lor şi „Casa Domnului” prima operă a Noii Revelaţii, în care ne este oferită o istorie spirituală a primilor oameni, perfect consistentă cu relatările din prima parte a Vechiului Testament.
Prin şi pe lângă îmbogăţirile imense aduse Sfintelor Scripturi, scrierile acestea conţin informaţii extrem de relevante, care răspund tuturor întrebărilor esenţiale care privesc originea universului şi a omului, natura lui Dumnezeu, evoluţia materială şi evoluţia spirituală, statutul actual şi destinul spiritual al omului şi al tuturor fiinţelor create. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, răspunsurile confirmă, în general, afirmaţiile teologiei catolice şi protestante care privesc atributele lui Dumnezeu şi chiar le justifică uneori în mod similar, cu argumente ale raţiunii pure (vezi, de exemplu, William James: Tipurile experienţei religioase (Conferinţa a XVIII), 1902); spre deosebire însă de orice prezentare pe care o poate face teologia, cea pe care o vom găsi în aceste opere este susţinută nu doar de raţionamente logice, ci şi de o întreagă cosmologie spirituală, care poate fi privită ca o adevărată istorie a relaţiei lui Dumnezeu cu creaţia Sa. În completare, oricare din perspectivele filozofice de bază pe care mintea umană le poate emite în legătură cu aceste mari întrebări ale vieţii, este discutată în ansamblul acestor scrieri, în diverse
contexte, cu argumente şi contraargumente deopotrivă teoretice şi faptice, până când perspectiva spirituală, corectă, se impune.
Toate volumele Noii Revelaţii, inclusiv ultimele, care sunt puse pe hârtie de Mayerhofer, la peste trei decenii după primele scrieri ale lui Lorber, se susţin unele pe altele, confirmându-se şi completându-se reciproc, demonstrând o coerenţă şi o consistenţă a informaţiilor şi ideilor care - având în vedere cantitatea lor enormă şi marea diversitate a subiectelor abordate - poate fi imediat apreciată ca extraordinară.
În ce priveşte tematica generală a scrierilor, se poate spune pe scurt că unele dintre ele prezintă fapte naturale, terestre sau extraterestre sub aspect fizic şi spiritual, altele secvenţe ale vieţii pământene şi a celei de după moarte ale unor contemporani ai scriitorilor, altele, aşa cum am afirmat şi mai înainte, istoria spirituală a primilor oameni şi viaţa lui Isus Hristos în decursul ultimilor Săi trei ani pe pământ, iar altele sunt, pur şi simplu, dezvăluiri spirituale şi sfaturi de viaţă adresate direct, întregii umanităţii.
Şi acum urmează chestiunea cea mai importantă legată de Noua Revelaţie. Cei doi oameni care au pus-o pe hârtie: muzicianul austriac Jakob Lorber şi, după moartea acestuia, fostul ofiţer german Gottfried Mayerhofer, au confirmat, în mod independent, ceea ce este pretutindeni afirmat în aceste scrieri – anume că adevăratul lor Autor, cel care le-a dictat interior cuvânt cu cuvânt celor doi scribi ai săi, este Însuşi Isus Hristos. De validitatea acestui fapt depinde, în primul şi în ultimul rând, validitatea întregii Noi Revelaţii. De aceea, vom discuta mai jos câteva posibilităţi de contestare care sunt uşor de imaginat.
Pentru început, dacă Lorber şi Mayerhofer sunt adevăraţii autori ai scrierilor, aşa cum este cel mai la îndemână să presupunem, iar acestea sunt rodul imaginaţiei şi a propriilor lor resurse intelectuale, trebuie să ne confruntăm cu faptul uimitor că ei au izbutit să creeze respectivele opere de ficţiune (în cazul lui Lorber, acestea conţinând peste zece mii de pagini) scriind continuu în reprizele de creaţie şi nerealizând ulterior nici cea mai mică revizuire a textelor. Aceste fapte sunt dovedite nu doar de aspectul manuscriselor care există încă în original la editura germană Lorber Verlag (74321 Bietigheim - Wuerttemberg), cât şi de depoziţii ale unor martori ai scrierilor - ca să nu mai vorbim de mărturisirile făcute, în corespondenţa lor, chiar de Lorber şi MayerhoferUn asemenea mod de creaţie nu poate fi imaginat decât cel mult în cazul unui curent cultural extrem, cum a fost dadaismul, dar acolo roadele lipsei de pregătire şi de ajustare ulterioară a ideilor se văd foarte clar. Aici, în schimb, autorii ne relatează vieţi ale unor oameni, fără nici un artificiu stilistic, ca şi când ar urmări nişte secvenţe de film sau tratează dintr-o perspectivă spirituală clară şi unitară fapte care fac obiectul celor mai variate ştiinţe – de la paleontologie şi biologie, până la fizică, astronomie şi psihologie sau prezintă într-un fel inegalabil de simplu şi natural o mulţime de dezvăluiri profunde despre lucruri care fac obiectul preocupărilor istoriei, religiei şi filozofiei sau, în fine, emit predicţii şi profeţii foarte clare, unele de neconceput la data la care au fost făcute, dar care şi-au găsit deja, până astăzi, în cea mai mare parte, confirmarea. Cum e posibil ca toate aceste performanţe să fie atinse de o minte omenească, printr-o creaţie spontană?
Un răspuns poate fi dat totuşi, dacă, neglijând partea problematică a profeţiilor şi predicţiilor, recurgem la explicarea scrierilor şi a modalităţii lor de compunere prin ipoteza că cei doi sufereau de o tulburăre nervoasă de tip halucinatoriu. Dar atunci, rămâne de neînţeles faptul că ei au dovedit, în toate celelalte împrejurări ale vieţii lor cotidiene, o sănătate mentală care nu a fost pusă la îndoială de nici unul dintre cei care i-au cunoscut. Despre aceasta stau mărturie, la aceaşi editură, unele documente din corespondenţa celor doi şi aprecierile unor cunoscuţi ai lor, iar în cazul lui Lorber, cele ale propriului său biograf şi prieten, Karl Ritter von Leitner; în completare, e foarte greu de conceput că asemenea tulburări psihice au existat, dar nici măcar unul dintre oamenii care s-au aflat la un moment dat în apropierea lor nu a lăsat vreun indiciu în acest sens.
După toate observaţiile psihiatrice, o producţie halucinatorie atât de masivă, în cazul unei tulburări netratate medical, ar fi trebuit să producă după un timp relativ scurt şi alte simptome tipice de deteriorare fizică şi mentală. În plus, ca să mai aducem un singur argument aici, faptul că rezultatele unor halucinaţii sistematice provenind de la două persoane diferite şi întinse pe o perioadă mai mare de trei decenii ar putea să aibă o asemenea consistenţă între ele şi s-ar putea completa unele pe altele într-un mod atât de fericit, este ceva cu totul de neimaginat, atât în domeniul psihiatric, cât şi în cel juridic.
Să mergem însă mai departe şi să presupunem că studiind nemijlocit scrierile şi referinţele din jurul acestora, am reuşit să ne lămurim că, într-adevăr, cele două contestaţii precedente nu au un suport credibil. Putem accepta atunci că, într-adevăr, cei doi scriitori au fost, într-un mod misterios, inspiraţi de o entitate imperceptibilă simţurilor fizice, a cărei manifestare o putem asimila cu o „voce interioară”. Până aici a fost uşor, dar de aici apare din nou îndoiala, căci simpla recunoaştere a existenţei respectivei „voci” nu e totuna cu recunoaşterea Aceluia care pretinde ea (şi, implicit, cei doi receptori ai săi) că este. Dacă nu e, adică dacă nu Isus Hristos este cel care a dictat comunicările acestea lui Lorber si Mayerhofer, e clar că a fost cineva care a minţit. Care şi-a permis să mintă într-o chestiune fundamentală, creând una din cele mai mari minciuni imaginabile. De fapt, ce minciună mai mare se poate concepe dincolo de aceea de a te preface a fi Isus Hristos şi, în acelaşi timp, Dumnezeu: creatorul şi susţinătorul întregii existenţe materiale, sufleteşti şi spirituale, adevărul tuturor adevărurilor şi viaţa tuturor vieţilor?
În contra acestei ipoteze se arată a fi potrivirea uluitoare a unor opere ca „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Casa Domnului”, „Predicile Domnului” şi „Secretele vieţii”(primele două puse pe hârtie de Jakob Lorber, iar următoarele, de Gottfried Mayerhofer) cu acele scrieri creştine fundamentale şi cu textele respectivilor mari mistici creştini, ca şi confirmarea multor ipoteze teologice care se referă la Dumnezeu, dar acestea nu pot să atingă prea mult un om care nu e deja un creştin convins şi nici pe unul care acceptă numai dovezi pe care le poate valida cu forţele sale. Pentru că aprecierile pe care le-am făcut la contestaţiile precedente nu ne mai pot ajuta într-unul din cazurile acestea, propun să ne apropiem ceva mai mult de scrierile Noii Revelaţii şi să examinăm ce încearcă să ne înveţe, de fapt, comunicările Aceluia asupra căruia planează acum bănuiala a fi cel mai mare mincinos cu putinţă. Studiind puţin operele citate şi, eventual, pe oricare din celelalte, putem observa faptul că toate susţin, implicit sau explicit, în numeroase rânduri şi sub multe forme, câteva lucruri fundamentale:
Dumnezeu, Creatorul şi, deopotrivă, Susţinătorul etern al tuturor universurilor vizibile sau invizibile există. El este Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea eternă sau Calea, Adevărul şi Viaţa care s-a arătat pentru prima dată oamenilor de pe pământ, în deplinătatea Sa, ca om asemenea lor, sub forma lui Isus Hristos.
Tot ceea ce Dumnezeu cere oamenilor, nu sub forma unei porunci, ci sub aceea a unui sfat părintesc care vizează propriul lor bine etern, este să-L iubească pe El mai presus de orice, iar pe semenii lor, aşa cum se iubesc pe ei înşişi.
Libera voinţă a oamenilor este darul lor cel mai înalt, fără de care ei nu ar putea să aibă o asemănare deplină cu Creatorul lor. Tot ce este rău în lume nu se datorează lui Dumnezeu ci acţiunilor greşite ale oamenilor; voinţa lor fiind liberă, nici o entitate spirituală şi nici chiar Dumnezeu Însuşi nu interferează cu aceasta, dar El asigură toate compensaţiile pentru victime, fie pe pământ, fie dincolo de această viaţă trupească. În ce-i priveşte pe cei care comit răul aceştia se condamnă singuri, fie aici, prin efectele faptelor lor, fie dincolo prin incapacitatea lor de a trăi adaptaţi la o lume guvernată exclusiv de legile iubirii şi adevărului.
Prin învăţăturile Noii Revelaţii, o cunoaştere esenţială a lui Dumnezeu şi a creaţiei este accesibilă oricărui om cu sete de adevăr şi cu o inimă binevoitoare. Cunoaşterea lui Dumnezeu este premiza corectă a iubirii de Dumnezeu, iar cunoaşterea creaţiei şi, în particular, a omului, este premiza corectă a iubirii de aproape.
Să mai adăugăm aici faptul că, nu doar învăţătura spirituală ca atare, ci şi nenumărate exemple de iubire de Dumnezeu şi de oameni, de ajutorare şi sacrificiu, de îndreptare a răului fizic şi sufletesc ne sunt prezentate în cărţile acestea, în care modelul suprem de compasiune, de înţelepciune, de bunătate şi de modestie este chiar „personajul” Isus Hristos.
Am spus deja că în Noua Revelaţie găsim descrieri perfect consiste ale creaţiei, ale omului şi ale lui Dumnezeu, dar putem arăta, în plus, că în ea găsim chiar şi propria sa justificare. Astfel, formula acestor scrieri dictate a fost aleasă de Autorul lor ca o soluţie ce împacă deopotrivă dorinţa Sa de salvare a sufletelor omeneşti şi imperativul suprem al liberei lor voinţe. Aceasta înseamnă că o metodă mai clară de revelare a lui Dumnezeu oamenilor le-ar fi putut paraliza acestora liberul arbitru, transformându-i în creaturi automate în raport cu ordinea divină, deci în fiinţe incapabile să evolueze, asemenea Creatorului lor, prin propriile lor resurse interioare; în schimb, această comunicare scrisă a cărei înţelegere intelectuală e relativ accesibilă pentru mulţi dintre oamenii timpurilor noastre şi care poate ajunge uşor la ei, datorită imensei capacităţi actuale de difuziune a informaţiei, fără să constituie o mărturie aflată deasupra oricărei îndoieli, are capacitatea trezi în inimile binevoitoare o credinţă care să crească odată cu iubirea de Dumnezeu şi de oameni, conducând astfel la cea mai mare dezvoltare sufletească posibilă în decursul unei vieţi singure pământene. O asemenea instruire spirituală se arată a fi, în cazul umanităţii ultimilor 160 de ani şi a următoarelor câteva decenii, nu atât un proiect de optimizare al puţinilor deja salvaţi, cât un imens demers de salvare a tuturor celor care au trăit, trăiesc şi vor trăi în greşeală pe pământ, în această perioadă de final a unei civilizaţii materialiste, care îi împinge tot mai mult spre prăpastia distrugerii sufleteşti şi spirituale. Să mai notăm că termenul indicat în numeroase locuri din Noua Revelaţie pentru a doua venire a Domnului, care corespunde cu reînnoirea spirituală a întregii umanităţi şi reintrarea sa în ordinea divină, trebuie să se împlinească înainte de trecerea a doua mii de ani de la moartea Sa pe cruce; după cercetările istorice actuale, Isus s-a născut, de fapt, în jurul anului 4 B.C., deci a murit în jurul anului 29 A.D.
Să ne întoarcem acum la ultima noastră ipoteză. E de conceput oare că tot ce am prezentat mai sus, toate acele idei, explicaţii, exemple, descrieri, povestiri şi predicţii pot fi creaţia unui mare mincinos? Dar ce ar reuşi să obţină acesta cu ele, de vreme ce adevăratele sale gânduri ne-ar rămâne necunoscute? Unde ar putea dori el să ajungă promovând neîncetat idei care au fost crezute şi trăite de toţi marii credincioşi, sfinţi şi mistici ai umanităţii şi care au făcut din ei oameni nu doar mai buni, mai iubitori, mai apţi pentru confruntarea cu viaţa, ci şi incomparabil mai fericiţi, până în clipa morţii lor?
Dacă ceva în noi ne face să sesizăm contradicţia pe care ne-o indică întrebările precedente, dar nu suntem încă dispuşi să renunţăm la îndoielile noastre, putem să mai presupunem şi că autorul sau „vocea” care i-a inspirat pe cei doi nu este un mincinos voluntar, ci unul involuntar, adică fie unul forţat de o altă entitate mincinoasă să se prefacă, fie un inocent, tulburat mental, care îşi închipuie despre el că e un altul.
Varianta cu tulburarea mentală, ne readuce la un caz deja discutat, iar în ce priveşte varianta cu „forţarea”... nu avem decât să revenim încă o dată la ultimele argumente.
Avem şi acum de conceput că o entitate mincinoasă (prin intermediar de data aceasta), încearcă să îi educe pe oameni în felul acesta... învăţându-i prin poveştile sale că e în ordinea lui Dumnezeu să fie iubitori, buni, modeşti, fără nici un fel de ascunzişuri, etc.
În final, chiar dacă am încerca să complicăm mai mult ipoteza, imaginăndu-ne că sursa reală a scrierilor este o multiplicitate de entităţi, obiecţiile pe care le-am adus aici rămân în continuare valabile.
Cred că acestea sunt cele mai reprezentative argumente de care sunt deocamdată capabilă. Oricum, din punctul meu de vedere, dacă ele să stârnesc un interes sau măcar o curiozitate în ce priveşte conţinutul Noii Revelaţii, scopul lor este deja atins.
Totuşi, îmi dau seama acum că mai poate exista o anumită dilemă de fond, chiar şi la oamenii care au căpătat un anumit interes pentru scrieri şi că ea îi poate determina pe unii dintre aceştia să nu se apropie, în cele din urmă, de acestea. Ei ar fi dispuşi să admită faptul că această imensă comunicare cunoscută sub numele de Noua Revelaţie îi aparţine cu adevărat lui Isus Hristos, şi, în plus, că ea se află în deplină conformitate spirituală cu textele sfinte ale creştinismului, dacă cineva ar putea să le explice cum de a fost posibil ca ea să fi avut parte de o ignorare aproape generală în zona cercurilor teologice şi culturale de orientare creştină ale lumii şi, în primul rând, ale Europei, vreme de mai bine de un secol.
Problema e pusă foarte corect. Realitatea e că scrierile Noii Revelaţii nu au fost niciodată secrete şi nici nu au servit vreodată unor organizaţii secrete. Ele au fost editate în germană încă din a doua jumătate a secolului al IX-lea, iar în prezent sunt, în mare parte, editate şi reeditate în multe limbi. De câţiva ani există pagini de Internet despre Noua Revelaţie şi o parte din opere pot fi găsite gratuit în germană, engleză şi franceză.
Toate aceste fapte se dovedesc însă cu totul insuficiente. În pofida accesibilităţii lor, scrierile sunt în continuare ignorate de masele largi de oameni care formează popoarele lumii şi, în primul rând, de oamenii cu autoritate religioasă, ştiinţifică sau culturală care ar putea să le asigure, pentru început, măcar o poziţie demnă de semnalat în zonele lor de competenţă. Nu există nici o statistică a celor care au ajuns să citească ceva din operele Noii Revelaţii, deci nimeni nu ştie câţi teologi, scriitori sau oameni de ştiinţă s-au aplecat asupra lor, dar după ceea ce ajunge la publicul larg din lumea culturală şi religioasă actuală, îi putem număra pe degete pe aceia dintre ei care au făcut un caz din promovarea lor. De Noua Revelaţie nu se vorbeşte la televiziune, nu se vorbeşte în biserică, nu se vorbeşte în şcoală. Nu există conferinţe sau cursuri despre ea, nu există lucrări ştiinţifice care să folosească drept ipoteze idei din ea şi, cu toate că opera ei centrală este o frescă inegalabilă a vieţii lui Isus Hristos, nu s-a făcut încă nici un film inspirat de ea.
Starea actuală a lucrurilor, pe care oricine porneşte de la ipoteza validităţii Noii Revelaţii o poate evalua drept paradoxală, îşi găseşte însă propria predicţie chiar în operele acesteia, dar de asemenea, şi faptul că ea nu va mai dura decât foarte puţin timp de acum înainte.
Şi totuşi, scepticii noştri se pot îndoi în continuare că lumea lor poate fi capabilă de o orbire atât de îngrozitoare. Cum ar putea fi posibil ca în aceste vremuri în care toate popoarele pretins civilizate se mândresc cu puterea informaţiei, mesajul cel mai direct, mai clar şi mai bogat în dezvăluiri spirituale pe care l-a primit vreodată omenirea să fie tratat cu o indiferenţă aproape totală, în vreme ce o speculaţie literară, criticabilă din perspectivă istorică şi artistică, să denatureze profund adevărul cel mai important al istoriei umanităţii, cel al întrupării lui Dumnezeu într-un pământean şi să devină, exact din motivul acesta, cartea cea mai bine vândută şi cea mai mediatizată a ultimilor ani la nivel planetar?
Să încerce atunci să conceapă cei în cauză şi cum a fost posibil, în urmă cu două milenii, ca o mână de oameni consideraţi a fi mari autorităţi religioase şi înţelepţi remarcabili ai acelor vremuri, să decidă crucificarea unui om care făcea vindecări şi minuni cum nu se mai pomeniseră niciodată pe pământ şi care se arăta a fi, datorită acestor fapte şi a multor alte semne care împlineau cele spuse de profeţii naţiei lor, chiar Domnul şi Salvatorul lor, Acela pe care ei înşişi pretindeau că-L aşteaptă. Şi să mai conceapă apoi şi cum a fost posibil ca învăţătura Sa, care promovează mai presus de orice iubirea necondiţionată, să fie folosită de nenumărate ori de-a lungul istoriei pentru a limita gândirea liberă, pentru a oprima, tortura sau ucide oameni.
Misterul acestor aparente paradoxuri, ca şi răspunsul la cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu societatea, religia, cultura sau istoria, ţine de un lucru pe care oamenii cu adevărat înţelepţi nu-l uită niciodată: natura umană. Cei care vor gusta câte ceva din hrana care le este oferită de revelaţiile extraordinare ale Domnului, vor putea avea o idee mai clară asupra acesteia. Cei care refuză să o facă, nu vor putea decât să se învârtă în cercul strâmt al observaţiilor naturale, să născocească despre ea vagi ipoteze sau să le accepte de bunăvoie pe ale altora asemenea lor.
Desigur, nu mă aştept nici ca un asemenea demers să lumineze cu adevărat problemele căutătorului. De aceea, aş vrea să mai adaug, în final, că în ce priveşte Noua Revelaţie, oricât de mari ar fi ezitările şi îndoielile acestuia, ele nu sunt deloc insurmontabile dacă în sinea sa există o voinţă îndreptată către iubire. Un căutător care are această forţă minunată în suflet, este capabil să conceapă, măcar pentru o clipă, faptul că Dumnezeu iubeşte cu adevărat fiecare om, cu o iubire dincolo de orice închipuire omenească. Şi o dată ce a fost pătruns, cât de puţin, de gândul acesta, el nu va putea citi aceste dezvăluiri extraordinare, fără a le recunoaşte drept ceea ce sunt
ele, înainte de toate: o mărturie miraculoasă a nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu pentru fiecare fiinţă umană.
Anterior... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
Nu sunt teolog şi nici măcar un autodidact foarte serios: în mod cert mă aflu la mare depărtare de o cunoaştere temeinică a diverselor învăţături de care am adus vorba. O confruntare minimală cu acestea a existat totuşi, de-a lungul căutării mele, şi tocmai din perspectiva reprezentării obţinute pentru fiecare din ele, mi-am îngăduit să fac această comparaţie de natură intelectuală şi cantitativă. În ce priveşte problema validităţii spirituale, aici chestiunea e chiar mai simplă pentru mine, pentru că nicăieri în studiile mele nu m-am bucurat de o recunoaştere interioară atât de amplă şi de profundă a ideilor spirituale pe care le-am recepţionat, ca în cazul acestor scrieri. Nimic nu a reuşit să mă atingă şi să mă transforme atât de mult ca ele.
În punctul acesta, oricine mă poate combate cu argumente legate de poziţia mea foarte fragilă în domeniul religios, chiar fără să ştie despre ce este vorba în această prezentare. Dar aici trebuie neapărat făcută o distincţie logică. Nu slăbiciunile mele sunt cele asupra cărora mi-aş fi dorit să atrag atenţia, ci un anumit subiect, care în mod sigur, merită o prezentare mai bună. Dacă, de pildă, cineva vorbeşte despre o operă de artă şi o face foarte rău, pentru că este un prost, nu înseamnă câtuşi de puţin că opera este o prostie; cel care a văzut-o deja sau care o vede după aceea, îi cunoaşte valoarea şi, din punctul lui de vedere, discursul prostului nu-l descalifică decât pe el însuşi.
În mod similar, dacă afirmaţiile pe care le fac, asumându-mi întreaga subiectivitate şi lipsă de competenţă, sunt criticabile, aceasta nu înseamnă că şi obiectul lor este; fără o confruntare nemijlocită cu acesta nu se poate face o apreciere îndreptăţită a sa. Acest îndemn la cunoaşterea directă a lucrurilor despre care dorim să avem o părere şi, în particular, a obiectului acestui discurs, nu este chiar un gest inutil. Căci deşi nu putem judeca niciodată corect ceva pe care nici măcar nu încercăm să-l cunoaştem, există totuşi anumite lucruri pe care preferăm să le judecăm, înainte să le cunoaştem. Motivul care stă la baza acestui comportament, ţine de faptul că acestea au darul să ne trezesc temeri puternice, încă de la cea mai vagă prezentare a lor. Uneori ele sunt inconştiente şi le resimţim doar o misterioasă jenă interioară, alteori însă adăugăm acestei senzaţii şi o realizare conştientă a pericolului pe care ele le reprezintă pentru unele dintre cele mai importante păreri sau credinţe ale noastre. În oricare din cazuri, nu e nimic mai firesc decât să ne mulţumim cu orice pretext ne poate ţine departe de contactul cu ceea ce ne perturbă.
Am aşternut pe hârtie aceste observaţii, pentru că în ele se poate descoperi o primă justificare posibilă a faptului uimitor pentru mine că în prezent, la circa 130 de ani după ce punerea pe hârtie a acestei vaste şi minunate opere, ea rămâne, în continuare, una din cele mai puţin cunoscute învăţături spirituale. Se pare deci că prea puţini dintre semenii noştri au aflat şi, în acelaşi timp, au considerat suficient de notabil faptul că între anii 1840 şi 1864, Jakob Lorber, iar între 1870 şi 1877, Gottfried Mayerhofer, doi oameni simpli, care aveau o cunoaştere foarte redusă în domeniile ştiinţei, teologiei şi literaturii, au izbutit să pună pe hârtie, în reprize de scriere neîntreruptă şi fără nici o revizuire ulterioară, numai ca efect al unei misterioase dictări interioare, zeci de volume, impecabil scrise, care construiesc o frescă impresionantă a existenţei sufleteşti şi spirituale a omului, a raporturilor pe care aceasta le-a stabilit în anumite perioade de mare importanţă cu lumea materială şi cu Dumnezeu.
Chiar de la prima privire, se poate observa că fiecare dintre aceste opere, atât ca stil de scriere, cât şi ca substanţă, sugerează o cunoaştere aflată dincolo de nivelul şi posibilităţile fireşti ale fiinţelor umane. Aici m-am referit mai ales la descrierile unor fapte spirituale, dar există în unele din aceste opere şi anumite revelaţii de natură ştiinţifică, exprimate cu toată claritatea, ca şi unele profeţii care privesc dezvoltarea tehnologiilor moderne sau fapte sociale şi evenimente din istoria recentă, care şi-au găsit confirmări uimitor de exacte la zeci până la o sută şaizeci de ani, după ce au fost puse pe hîrtiei.
Nu mai puţin surprinzător este şi faptul că textele acestui ansamblu de scrieri cunoscut sub numele de Noua Revelaţie confirmă şi validează Vechiul Testament, Evangheliile lui Matei şi Ioan, Apocalipsa, ca şi ideile unor mari mistici, recunoscuţi pentru scrierile lor inspirate, cum ar fi Emanuel Swedenborg, sfânta Birgitta şi Jakob Boehme. Lucrările cele mai semnificative, din perspectiva aceasta sunt „Marea Evanghelie a lui Ioan”, opera centrală, de dimensiuni monumentale a Noii Revelaţii, în care este descrisă viaţa lui Isus de-a lungul ultimilor săi trei ani pe pământ, iar cele două Evanghelii, Geneza şi alte părţi ale Vechiului Testament sunt dezvăluite complet, explicate şi întărite în toate afirmaţiile lor şi „Casa Domnului” prima operă a Noii Revelaţii, în care ne este oferită o istorie spirituală a primilor oameni, perfect consistentă cu relatările din prima parte a Vechiului Testament.
Prin şi pe lângă îmbogăţirile imense aduse Sfintelor Scripturi, scrierile acestea conţin informaţii extrem de relevante, care răspund tuturor întrebărilor esenţiale care privesc originea universului şi a omului, natura lui Dumnezeu, evoluţia materială şi evoluţia spirituală, statutul actual şi destinul spiritual al omului şi al tuturor fiinţelor create. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, răspunsurile confirmă, în general, afirmaţiile teologiei catolice şi protestante care privesc atributele lui Dumnezeu şi chiar le justifică uneori în mod similar, cu argumente ale raţiunii pure (vezi, de exemplu, William James: Tipurile experienţei religioase (Conferinţa a XVIII), 1902); spre deosebire însă de orice prezentare pe care o poate face teologia, cea pe care o vom găsi în aceste opere este susţinută nu doar de raţionamente logice, ci şi de o întreagă cosmologie spirituală, care poate fi privită ca o adevărată istorie a relaţiei lui Dumnezeu cu creaţia Sa. În completare, oricare din perspectivele filozofice de bază pe care mintea umană le poate emite în legătură cu aceste mari întrebări ale vieţii, este discutată în ansamblul acestor scrieri, în diverse
contexte, cu argumente şi contraargumente deopotrivă teoretice şi faptice, până când perspectiva spirituală, corectă, se impune.
Toate volumele Noii Revelaţii, inclusiv ultimele, care sunt puse pe hârtie de Mayerhofer, la peste trei decenii după primele scrieri ale lui Lorber, se susţin unele pe altele, confirmându-se şi completându-se reciproc, demonstrând o coerenţă şi o consistenţă a informaţiilor şi ideilor care - având în vedere cantitatea lor enormă şi marea diversitate a subiectelor abordate - poate fi imediat apreciată ca extraordinară.
În ce priveşte tematica generală a scrierilor, se poate spune pe scurt că unele dintre ele prezintă fapte naturale, terestre sau extraterestre sub aspect fizic şi spiritual, altele secvenţe ale vieţii pământene şi a celei de după moarte ale unor contemporani ai scriitorilor, altele, aşa cum am afirmat şi mai înainte, istoria spirituală a primilor oameni şi viaţa lui Isus Hristos în decursul ultimilor Săi trei ani pe pământ, iar altele sunt, pur şi simplu, dezvăluiri spirituale şi sfaturi de viaţă adresate direct, întregii umanităţii.
Şi acum urmează chestiunea cea mai importantă legată de Noua Revelaţie. Cei doi oameni care au pus-o pe hârtie: muzicianul austriac Jakob Lorber şi, după moartea acestuia, fostul ofiţer german Gottfried Mayerhofer, au confirmat, în mod independent, ceea ce este pretutindeni afirmat în aceste scrieri – anume că adevăratul lor Autor, cel care le-a dictat interior cuvânt cu cuvânt celor doi scribi ai săi, este Însuşi Isus Hristos. De validitatea acestui fapt depinde, în primul şi în ultimul rând, validitatea întregii Noi Revelaţii. De aceea, vom discuta mai jos câteva posibilităţi de contestare care sunt uşor de imaginat.
Pentru început, dacă Lorber şi Mayerhofer sunt adevăraţii autori ai scrierilor, aşa cum este cel mai la îndemână să presupunem, iar acestea sunt rodul imaginaţiei şi a propriilor lor resurse intelectuale, trebuie să ne confruntăm cu faptul uimitor că ei au izbutit să creeze respectivele opere de ficţiune (în cazul lui Lorber, acestea conţinând peste zece mii de pagini) scriind continuu în reprizele de creaţie şi nerealizând ulterior nici cea mai mică revizuire a textelor. Aceste fapte sunt dovedite nu doar de aspectul manuscriselor care există încă în original la editura germană Lorber Verlag (74321 Bietigheim - Wuerttemberg), cât şi de depoziţii ale unor martori ai scrierilor - ca să nu mai vorbim de mărturisirile făcute, în corespondenţa lor, chiar de Lorber şi MayerhoferUn asemenea mod de creaţie nu poate fi imaginat decât cel mult în cazul unui curent cultural extrem, cum a fost dadaismul, dar acolo roadele lipsei de pregătire şi de ajustare ulterioară a ideilor se văd foarte clar. Aici, în schimb, autorii ne relatează vieţi ale unor oameni, fără nici un artificiu stilistic, ca şi când ar urmări nişte secvenţe de film sau tratează dintr-o perspectivă spirituală clară şi unitară fapte care fac obiectul celor mai variate ştiinţe – de la paleontologie şi biologie, până la fizică, astronomie şi psihologie sau prezintă într-un fel inegalabil de simplu şi natural o mulţime de dezvăluiri profunde despre lucruri care fac obiectul preocupărilor istoriei, religiei şi filozofiei sau, în fine, emit predicţii şi profeţii foarte clare, unele de neconceput la data la care au fost făcute, dar care şi-au găsit deja, până astăzi, în cea mai mare parte, confirmarea. Cum e posibil ca toate aceste performanţe să fie atinse de o minte omenească, printr-o creaţie spontană?
Un răspuns poate fi dat totuşi, dacă, neglijând partea problematică a profeţiilor şi predicţiilor, recurgem la explicarea scrierilor şi a modalităţii lor de compunere prin ipoteza că cei doi sufereau de o tulburăre nervoasă de tip halucinatoriu. Dar atunci, rămâne de neînţeles faptul că ei au dovedit, în toate celelalte împrejurări ale vieţii lor cotidiene, o sănătate mentală care nu a fost pusă la îndoială de nici unul dintre cei care i-au cunoscut. Despre aceasta stau mărturie, la aceaşi editură, unele documente din corespondenţa celor doi şi aprecierile unor cunoscuţi ai lor, iar în cazul lui Lorber, cele ale propriului său biograf şi prieten, Karl Ritter von Leitner; în completare, e foarte greu de conceput că asemenea tulburări psihice au existat, dar nici măcar unul dintre oamenii care s-au aflat la un moment dat în apropierea lor nu a lăsat vreun indiciu în acest sens.
După toate observaţiile psihiatrice, o producţie halucinatorie atât de masivă, în cazul unei tulburări netratate medical, ar fi trebuit să producă după un timp relativ scurt şi alte simptome tipice de deteriorare fizică şi mentală. În plus, ca să mai aducem un singur argument aici, faptul că rezultatele unor halucinaţii sistematice provenind de la două persoane diferite şi întinse pe o perioadă mai mare de trei decenii ar putea să aibă o asemenea consistenţă între ele şi s-ar putea completa unele pe altele într-un mod atât de fericit, este ceva cu totul de neimaginat, atât în domeniul psihiatric, cât şi în cel juridic.
Să mergem însă mai departe şi să presupunem că studiind nemijlocit scrierile şi referinţele din jurul acestora, am reuşit să ne lămurim că, într-adevăr, cele două contestaţii precedente nu au un suport credibil. Putem accepta atunci că, într-adevăr, cei doi scriitori au fost, într-un mod misterios, inspiraţi de o entitate imperceptibilă simţurilor fizice, a cărei manifestare o putem asimila cu o „voce interioară”. Până aici a fost uşor, dar de aici apare din nou îndoiala, căci simpla recunoaştere a existenţei respectivei „voci” nu e totuna cu recunoaşterea Aceluia care pretinde ea (şi, implicit, cei doi receptori ai săi) că este. Dacă nu e, adică dacă nu Isus Hristos este cel care a dictat comunicările acestea lui Lorber si Mayerhofer, e clar că a fost cineva care a minţit. Care şi-a permis să mintă într-o chestiune fundamentală, creând una din cele mai mari minciuni imaginabile. De fapt, ce minciună mai mare se poate concepe dincolo de aceea de a te preface a fi Isus Hristos şi, în acelaşi timp, Dumnezeu: creatorul şi susţinătorul întregii existenţe materiale, sufleteşti şi spirituale, adevărul tuturor adevărurilor şi viaţa tuturor vieţilor?
În contra acestei ipoteze se arată a fi potrivirea uluitoare a unor opere ca „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Casa Domnului”, „Predicile Domnului” şi „Secretele vieţii”(primele două puse pe hârtie de Jakob Lorber, iar următoarele, de Gottfried Mayerhofer) cu acele scrieri creştine fundamentale şi cu textele respectivilor mari mistici creştini, ca şi confirmarea multor ipoteze teologice care se referă la Dumnezeu, dar acestea nu pot să atingă prea mult un om care nu e deja un creştin convins şi nici pe unul care acceptă numai dovezi pe care le poate valida cu forţele sale. Pentru că aprecierile pe care le-am făcut la contestaţiile precedente nu ne mai pot ajuta într-unul din cazurile acestea, propun să ne apropiem ceva mai mult de scrierile Noii Revelaţii şi să examinăm ce încearcă să ne înveţe, de fapt, comunicările Aceluia asupra căruia planează acum bănuiala a fi cel mai mare mincinos cu putinţă. Studiind puţin operele citate şi, eventual, pe oricare din celelalte, putem observa faptul că toate susţin, implicit sau explicit, în numeroase rânduri şi sub multe forme, câteva lucruri fundamentale:
Dumnezeu, Creatorul şi, deopotrivă, Susţinătorul etern al tuturor universurilor vizibile sau invizibile există. El este Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea eternă sau Calea, Adevărul şi Viaţa care s-a arătat pentru prima dată oamenilor de pe pământ, în deplinătatea Sa, ca om asemenea lor, sub forma lui Isus Hristos.
Tot ceea ce Dumnezeu cere oamenilor, nu sub forma unei porunci, ci sub aceea a unui sfat părintesc care vizează propriul lor bine etern, este să-L iubească pe El mai presus de orice, iar pe semenii lor, aşa cum se iubesc pe ei înşişi.
Libera voinţă a oamenilor este darul lor cel mai înalt, fără de care ei nu ar putea să aibă o asemănare deplină cu Creatorul lor. Tot ce este rău în lume nu se datorează lui Dumnezeu ci acţiunilor greşite ale oamenilor; voinţa lor fiind liberă, nici o entitate spirituală şi nici chiar Dumnezeu Însuşi nu interferează cu aceasta, dar El asigură toate compensaţiile pentru victime, fie pe pământ, fie dincolo de această viaţă trupească. În ce-i priveşte pe cei care comit răul aceştia se condamnă singuri, fie aici, prin efectele faptelor lor, fie dincolo prin incapacitatea lor de a trăi adaptaţi la o lume guvernată exclusiv de legile iubirii şi adevărului.
Prin învăţăturile Noii Revelaţii, o cunoaştere esenţială a lui Dumnezeu şi a creaţiei este accesibilă oricărui om cu sete de adevăr şi cu o inimă binevoitoare. Cunoaşterea lui Dumnezeu este premiza corectă a iubirii de Dumnezeu, iar cunoaşterea creaţiei şi, în particular, a omului, este premiza corectă a iubirii de aproape.
Să mai adăugăm aici faptul că, nu doar învăţătura spirituală ca atare, ci şi nenumărate exemple de iubire de Dumnezeu şi de oameni, de ajutorare şi sacrificiu, de îndreptare a răului fizic şi sufletesc ne sunt prezentate în cărţile acestea, în care modelul suprem de compasiune, de înţelepciune, de bunătate şi de modestie este chiar „personajul” Isus Hristos.
Am spus deja că în Noua Revelaţie găsim descrieri perfect consiste ale creaţiei, ale omului şi ale lui Dumnezeu, dar putem arăta, în plus, că în ea găsim chiar şi propria sa justificare. Astfel, formula acestor scrieri dictate a fost aleasă de Autorul lor ca o soluţie ce împacă deopotrivă dorinţa Sa de salvare a sufletelor omeneşti şi imperativul suprem al liberei lor voinţe. Aceasta înseamnă că o metodă mai clară de revelare a lui Dumnezeu oamenilor le-ar fi putut paraliza acestora liberul arbitru, transformându-i în creaturi automate în raport cu ordinea divină, deci în fiinţe incapabile să evolueze, asemenea Creatorului lor, prin propriile lor resurse interioare; în schimb, această comunicare scrisă a cărei înţelegere intelectuală e relativ accesibilă pentru mulţi dintre oamenii timpurilor noastre şi care poate ajunge uşor la ei, datorită imensei capacităţi actuale de difuziune a informaţiei, fără să constituie o mărturie aflată deasupra oricărei îndoieli, are capacitatea trezi în inimile binevoitoare o credinţă care să crească odată cu iubirea de Dumnezeu şi de oameni, conducând astfel la cea mai mare dezvoltare sufletească posibilă în decursul unei vieţi singure pământene. O asemenea instruire spirituală se arată a fi, în cazul umanităţii ultimilor 160 de ani şi a următoarelor câteva decenii, nu atât un proiect de optimizare al puţinilor deja salvaţi, cât un imens demers de salvare a tuturor celor care au trăit, trăiesc şi vor trăi în greşeală pe pământ, în această perioadă de final a unei civilizaţii materialiste, care îi împinge tot mai mult spre prăpastia distrugerii sufleteşti şi spirituale. Să mai notăm că termenul indicat în numeroase locuri din Noua Revelaţie pentru a doua venire a Domnului, care corespunde cu reînnoirea spirituală a întregii umanităţi şi reintrarea sa în ordinea divină, trebuie să se împlinească înainte de trecerea a doua mii de ani de la moartea Sa pe cruce; după cercetările istorice actuale, Isus s-a născut, de fapt, în jurul anului 4 B.C., deci a murit în jurul anului 29 A.D.
Să ne întoarcem acum la ultima noastră ipoteză. E de conceput oare că tot ce am prezentat mai sus, toate acele idei, explicaţii, exemple, descrieri, povestiri şi predicţii pot fi creaţia unui mare mincinos? Dar ce ar reuşi să obţină acesta cu ele, de vreme ce adevăratele sale gânduri ne-ar rămâne necunoscute? Unde ar putea dori el să ajungă promovând neîncetat idei care au fost crezute şi trăite de toţi marii credincioşi, sfinţi şi mistici ai umanităţii şi care au făcut din ei oameni nu doar mai buni, mai iubitori, mai apţi pentru confruntarea cu viaţa, ci şi incomparabil mai fericiţi, până în clipa morţii lor?
Dacă ceva în noi ne face să sesizăm contradicţia pe care ne-o indică întrebările precedente, dar nu suntem încă dispuşi să renunţăm la îndoielile noastre, putem să mai presupunem şi că autorul sau „vocea” care i-a inspirat pe cei doi nu este un mincinos voluntar, ci unul involuntar, adică fie unul forţat de o altă entitate mincinoasă să se prefacă, fie un inocent, tulburat mental, care îşi închipuie despre el că e un altul.
Varianta cu tulburarea mentală, ne readuce la un caz deja discutat, iar în ce priveşte varianta cu „forţarea”... nu avem decât să revenim încă o dată la ultimele argumente.
Avem şi acum de conceput că o entitate mincinoasă (prin intermediar de data aceasta), încearcă să îi educe pe oameni în felul acesta... învăţându-i prin poveştile sale că e în ordinea lui Dumnezeu să fie iubitori, buni, modeşti, fără nici un fel de ascunzişuri, etc.
În final, chiar dacă am încerca să complicăm mai mult ipoteza, imaginăndu-ne că sursa reală a scrierilor este o multiplicitate de entităţi, obiecţiile pe care le-am adus aici rămân în continuare valabile.
Cred că acestea sunt cele mai reprezentative argumente de care sunt deocamdată capabilă. Oricum, din punctul meu de vedere, dacă ele să stârnesc un interes sau măcar o curiozitate în ce priveşte conţinutul Noii Revelaţii, scopul lor este deja atins.
Totuşi, îmi dau seama acum că mai poate exista o anumită dilemă de fond, chiar şi la oamenii care au căpătat un anumit interes pentru scrieri şi că ea îi poate determina pe unii dintre aceştia să nu se apropie, în cele din urmă, de acestea. Ei ar fi dispuşi să admită faptul că această imensă comunicare cunoscută sub numele de Noua Revelaţie îi aparţine cu adevărat lui Isus Hristos, şi, în plus, că ea se află în deplină conformitate spirituală cu textele sfinte ale creştinismului, dacă cineva ar putea să le explice cum de a fost posibil ca ea să fi avut parte de o ignorare aproape generală în zona cercurilor teologice şi culturale de orientare creştină ale lumii şi, în primul rând, ale Europei, vreme de mai bine de un secol.
Problema e pusă foarte corect. Realitatea e că scrierile Noii Revelaţii nu au fost niciodată secrete şi nici nu au servit vreodată unor organizaţii secrete. Ele au fost editate în germană încă din a doua jumătate a secolului al IX-lea, iar în prezent sunt, în mare parte, editate şi reeditate în multe limbi. De câţiva ani există pagini de Internet despre Noua Revelaţie şi o parte din opere pot fi găsite gratuit în germană, engleză şi franceză.
Toate aceste fapte se dovedesc însă cu totul insuficiente. În pofida accesibilităţii lor, scrierile sunt în continuare ignorate de masele largi de oameni care formează popoarele lumii şi, în primul rând, de oamenii cu autoritate religioasă, ştiinţifică sau culturală care ar putea să le asigure, pentru început, măcar o poziţie demnă de semnalat în zonele lor de competenţă. Nu există nici o statistică a celor care au ajuns să citească ceva din operele Noii Revelaţii, deci nimeni nu ştie câţi teologi, scriitori sau oameni de ştiinţă s-au aplecat asupra lor, dar după ceea ce ajunge la publicul larg din lumea culturală şi religioasă actuală, îi putem număra pe degete pe aceia dintre ei care au făcut un caz din promovarea lor. De Noua Revelaţie nu se vorbeşte la televiziune, nu se vorbeşte în biserică, nu se vorbeşte în şcoală. Nu există conferinţe sau cursuri despre ea, nu există lucrări ştiinţifice care să folosească drept ipoteze idei din ea şi, cu toate că opera ei centrală este o frescă inegalabilă a vieţii lui Isus Hristos, nu s-a făcut încă nici un film inspirat de ea.
Starea actuală a lucrurilor, pe care oricine porneşte de la ipoteza validităţii Noii Revelaţii o poate evalua drept paradoxală, îşi găseşte însă propria predicţie chiar în operele acesteia, dar de asemenea, şi faptul că ea nu va mai dura decât foarte puţin timp de acum înainte.
Şi totuşi, scepticii noştri se pot îndoi în continuare că lumea lor poate fi capabilă de o orbire atât de îngrozitoare. Cum ar putea fi posibil ca în aceste vremuri în care toate popoarele pretins civilizate se mândresc cu puterea informaţiei, mesajul cel mai direct, mai clar şi mai bogat în dezvăluiri spirituale pe care l-a primit vreodată omenirea să fie tratat cu o indiferenţă aproape totală, în vreme ce o speculaţie literară, criticabilă din perspectivă istorică şi artistică, să denatureze profund adevărul cel mai important al istoriei umanităţii, cel al întrupării lui Dumnezeu într-un pământean şi să devină, exact din motivul acesta, cartea cea mai bine vândută şi cea mai mediatizată a ultimilor ani la nivel planetar?
Să încerce atunci să conceapă cei în cauză şi cum a fost posibil, în urmă cu două milenii, ca o mână de oameni consideraţi a fi mari autorităţi religioase şi înţelepţi remarcabili ai acelor vremuri, să decidă crucificarea unui om care făcea vindecări şi minuni cum nu se mai pomeniseră niciodată pe pământ şi care se arăta a fi, datorită acestor fapte şi a multor alte semne care împlineau cele spuse de profeţii naţiei lor, chiar Domnul şi Salvatorul lor, Acela pe care ei înşişi pretindeau că-L aşteaptă. Şi să mai conceapă apoi şi cum a fost posibil ca învăţătura Sa, care promovează mai presus de orice iubirea necondiţionată, să fie folosită de nenumărate ori de-a lungul istoriei pentru a limita gândirea liberă, pentru a oprima, tortura sau ucide oameni.
Misterul acestor aparente paradoxuri, ca şi răspunsul la cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu societatea, religia, cultura sau istoria, ţine de un lucru pe care oamenii cu adevărat înţelepţi nu-l uită niciodată: natura umană. Cei care vor gusta câte ceva din hrana care le este oferită de revelaţiile extraordinare ale Domnului, vor putea avea o idee mai clară asupra acesteia. Cei care refuză să o facă, nu vor putea decât să se învârtă în cercul strâmt al observaţiilor naturale, să născocească despre ea vagi ipoteze sau să le accepte de bunăvoie pe ale altora asemenea lor.
Desigur, nu mă aştept nici ca un asemenea demers să lumineze cu adevărat problemele căutătorului. De aceea, aş vrea să mai adaug, în final, că în ce priveşte Noua Revelaţie, oricât de mari ar fi ezitările şi îndoielile acestuia, ele nu sunt deloc insurmontabile dacă în sinea sa există o voinţă îndreptată către iubire. Un căutător care are această forţă minunată în suflet, este capabil să conceapă, măcar pentru o clipă, faptul că Dumnezeu iubeşte cu adevărat fiecare om, cu o iubire dincolo de orice închipuire omenească. Şi o dată ce a fost pătruns, cât de puţin, de gândul acesta, el nu va putea citi aceste dezvăluiri extraordinare, fără a le recunoaşte drept ceea ce sunt
ele, înainte de toate: o mărturie miraculoasă a nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu pentru fiecare fiinţă umană.
Anterior... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
În pofida aparenţelor, cele mai multe din afirmaţiile anterioare nu sunt roadele unui simplu exerciţiu speculativ, ci, în principal, exact al acelei re-cunoaşteri interioare de care am tot vorbit înainte – în cazul acesta, o recunoaştere a unor adevăruri spirituale, a căror sursă, o voi descoperi cât de curând.
A folosi în acelaşi timp şi cuvântul „spirit” şi expresiile „adevăr spiritual”/ „adevăruri spirituale” poate induce destulă confuzie, datorită unor reprezentări vagi, dar larg răspândite în epoca noastră. Prin urmare, o să aduc aici câteva precizări care mi se par necesare.
Când spunem însă că un lucru este ”adevărat”, aproape sigur nu ne referim la ceva pe care-l putem vedea sau simţi în vreun fel, în chiar acele momente. Dacă un lucru e reprezentat de o realitate perceptibilă, cu câteva excepţii uşor de identificat, noi îl considerăm, în mod evident, adevărat ca existenţă. Dacă, în continuare, vrem să descoperim şi alte lucruri despre existenţa lui, în afara celor pe care le putem observa cu ajutorul simţurilor sau dacă, în general, vrem să ne referim la ceva care nu este perceptibil, intrăm inevitabil, într-un univers în care îndoiala este inevitabilă. De aceea, am şi construit de-a lungul timpului un edificiu foarte complex de cunoaştere care se ridică de la senzorial la abstract, verificând mereu validitatea abstractului prin senzorial sau măcar printr-un abstract mai apropiat de senzorial. Avem convenţii, denumiri,
principii care toate încearcă să cuprindă cât mai bine aspecte ale realităţii materiale şi evenimente ale realităţii sufleteşti. Iar când ni se pare că un aspect perceput sau o idee sau o construcţie de idei corespunde, după cunoaşterea noastră, uneia dintre realităţi, le numim... „adevărate”. Adevărate înseamnă, de fapt, reale. Iar spiritul este, prin chiar temeiul definirii sale drept cauză ultimă a manifestării sufleteşti, o realitate. Deşi, din păcate pentru noi, o realitate la a cărei cunoaştere nu putem ajunge decât prin intermediul comunicării sau revelaţiei pe care nu intelectul legat de lumea senzorială, ci numai acea instanţă obscură care răspunde în sufletul nostru poate să o valideze.
În consecinţă, adevărul spiritual fundamental din care îşi are originea tot ce e realitate sufletească, este chiar spiritul... căci el este totuna cu acel real de dincolo de manifestare, iar, în rest, cele pe care le putem noi aprecia drept adevăruri spirituale, nu pot fi altceva decât percepţiile fragmentate, limitate pe care sufletele noastre le obţin, în anumite condiţii, despre spirit.
Că adevărul trebuie să fie ceva de genul unei realităţi unitare animate de anumite principii intrinseci sieşi, astfel încât să fie posibilă dezvoltarea sa într-o infinită diversitate, este un lucru deja intuit de unii dintre fizicienii moderni care, împingând domeniul cauzelor existenţei într-o lume pe care o numesc „a informaţiei”, se află la numai un pas de recunoaşterea cauzei comune a fenomenelor sufleteşti şi materiale.
Este însă un pas mare, de care poate doar câţiva sunt conştienţi. Să nu uităm însă că mai nimeni nu s-a aşteptat, cel puţin până în epoca modernă, ca ştiinţa omenească ori, altfel spus, cunoaşterea prin forţe proprii a realităţii, să-i demonstreze şi să-i lămurească vreodată existenţa acestei tainice lumi a spiritului, care conţine toate cauzele lucrurilor.
De vreo şase milenii, informaţia provenită din lumea aceasta a lăsat urme în aproape toate comunităţile omeneşti, însă ea nu a fost obţinută prin cercetarea naturii sau folosirea matematicii, ci a fost pur şi simplu primită - prin intermediul unor indivizi care au dezvăluit de multe ori, o dată cu învăţătura, şi sursa supraomenească, pur spirituală, căreia i-au servit drept instrument de comunicare. Pe lângă aceste experienţe care au stat la baza tuturor marilor religii şi a unor şcoli iniţiatice, a existat fireşte şi transmiterea indirectă, de la om la om, a cunoaşterii spirituale, o cale pe care în mod inevitabil au apărut şi unele deformări, exagerări sau chiar „contribuţii” originale. În final, chiar dacă unele din textele spirituale care au ajuns până în zilele noastre au păstrat neatins spiritul comunicărilor iniţiale, litera lor, care a avut pe alocuri de suferit şi în plus, confruntarea cu anumite teorii ştiinţifice larg acceptate care pornesc de la axiome materialiste, au făcut ca multe persoane cu un intelect activ, descoperind tot felul de inadvertenţe, să abandoneze căutarea, preferând perspectiva sceptică.
Oricum această căutare pur intelectuală a adevărului e o întreprindere enorm de complicată. Pentru cel care nu se bucură de o revelaţie directă şi care e totuşi decis să plece, înarmat numai cu puterile minţii sale, în căutarea adevărului, desemnarea zonei de cercetat apare ca fiind singurul lucru simplu: învăţăturile spirituale ale umanităţii, acelea care prezintă, într-o manieră nedemonstrabilă ştiinţific (adică folosind observaţiile naturale şi metodele logice sau matematice de organizare a informaţiei), cauzele şi sensul existenţei naturii şi omului.
La pasul următor apare însă o mare problemă pentru căutător. În zilele noastre, mai mult ca niciodată în istoria umanităţii, există o impresionantă supraabundenţă de „învăţături spirituale”, provenind atât din zona curentelor religioase principale sau al celor derivate din acestea, cât şi din afara acestora, de la diverse şcoli iniţiatice sau chiar persoane independente. Accesibilitatea acestor învăţături în prezent este de neimaginat pentru toţi cei care au trăit înaintea noastră. Oricine are acces, virtual sau nemijlocit la o mare bibliotecă şi e realmente interesat să descopere ceva despre sensul vieţii omeneşti, originea realităţii, viaţa de după moarte, fenomenele neexplicate de ştiinţă sau oricine doreşte, pur şi simplu, să-şi lămurească ceva legat de propria sa religie sau a altora, poate să obţină într-un timp extrem de scurt atâtea referinţe şi documentaţii despre subiectul curiozităţii sale, încât o viaţă să nu-i fie de ajuns pentru simpla parcurgere a acestora. De studiu aprofundat, nici nu mai punem problema!
Şi totuşi, în zilele noastre, foarte puţini ajung să se descurajeze iremediabil, din atâta lucru. Există multe metode de orientare în lumea informaţiei: broşuri cu sumare, manuale, compendii, motoare de căutare şi pagini de Internet care pot juca rolul unora dintre cele dinainte şi, nu în ultimul rând, un mare număr de persoane care sunt dispuse să servească drept profesori sau ghizi specializaţi în studiul ariilor de interes pentru căutarea spirituală sau chiar în practicarea unui anumit tip de căutare.
Dar faptul că sunt ceva premize pentru o cercetare sistematică, nu înseamnă deloc că fiecare căutător va şi opta pentru calea aceasta. În orice om există o mare tendinţă spre grabă şi superficialitate, care decurge dintr-o preferinţă înnăscută pentru economia de efort. De aceea, căutătorul care nu îşi face o profesie din această căutare a sa, alege, de obicei, primul text care îi satisface deopotrivă un criteriu de atracţie şi altul de comoditate. De pildă, unul pentru care are parte de o recomandare interesantă ce vine de la un cunoscut al său, ori, eventual, a unui individ pe care-l consideră competent în domeniu. Cercetarea acestuia se limitează, de obicei, la o simplă lectură, bineînţeles grăbită, iar interesul pentru subiect ţine până când omul îşi face câteva reprezentări şi începe să se plictisească, ori apucă să se ataşeze de altceva care i se pare că satisface mai bine criteriile sale. În cele din urmă, nu e deloc exclus ca el chiar să descopere ceva valoros în masa de idei pe care le recepţionează înainte de a abandona căutarea, dar, de cele mai multe ori, nu va fi nimic care să-l convingă în profunzime, să-i ofere o nouă motivaţie şi un sens important pentru viaţa sa. Şi, cu atât mai puţin, ceva care să-l facă să gândească mai limpede, să iubească mai mult şi să făptuiască mai mult din iubire.
De fapt, căutătorul sau fostul căutător pot să nici nu lege demersul lor spiritual de rezultatele acestea şi să considere descoperirea adevărului spiritual ca pe un fapt care nu are nici o justificare să se răsfrângă cumva asupra vieţii lor personale. Pentru asemenea persoane, un adevăr este un fapt obiectiv pe care numai acţiunea cea mai impersonală a intelectului îl poate identifica; orice interferenţă a vieţii de simţire a omului, care este o manifestare profund particulară şi subiectivă, nu poate avea, din perspectiva lor, decât consecinţe negative. Iată deci o demarcaţie clară şi aparent bine întemeiată, pe care şi oamenii de ştiinţă materialişti au postulat-o cu hotărâre, între adevăr şi simţirea omului. La adevăr trebuie să se ajungă exclusiv prin intelect, în vreme ce simţirea trebuie constrânsă să se manifeste numai în domeniul vieţii personale a individului - aceasta este deviza căreia se străduiesc să-i fie credincioşi respectivii căutători.
Din nefericire însă pentru credinţa lor, propria lor viaţă de simţire nu acceptă niciodată să fie complet înăbuşită de raţionamentele reci ale intelectului. Simţirea ţine mereu aproape de activitatea omului; el nu poate fi, nici măcar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, un robot gânditor capabil să ducă la capăt rapid, impersonal şi ireproşabil treaba pe care şi-a propus-o, chiar dacă este susţinut de o voinţă foarte puternică de a fi astfel. Căci exact această voinţă care animă toate actele omului şi de care, fireşte, robotul nu are nevoie pentru a funcţiona, este un fenomen sufletesc care conţine mai multă simţire decât gândire!
Dar iată, într-o activitate în care, voit sau nu, omul pune foarte puţină simţire (cum se întâmplă în cazul amintit, în care singura simţire pe care omul o conştientizează ca susţinând efortul este voinţa de a munci evitând orice simţire), un alt sentiment insidios apare la un moment dat: acela că omul – sau sufletul – se pierde pe sine. Din acesta izvorăşte o nevoie puternică de compensaţie, pe care în mod natural, sufletul o stabileşte asociind roadele activităţii cu sine însuşi, mai bine zis, cu propria sa imagine de sine. Roadele bune trebuie deci să dea, într-un fel sau altul, o imagine de sine mai bună. Aşa se face că, în general, căutătorii care în mod programatic, se străduiesc să izgonească simţirea din teritoriul activităţii lor, ajung să caute adevărul doar pentru că prin luarea lui în posesie, simt că ar putea deveni mai puternici în raport cu cei din jurul lor. Aceasta este cea mai comodă cale de îmbogăţire a imaginii de sine. Practica respectivă este larg răspândită în orice domeniu de activitate, deci, în particular, şi în cel al cercetării spirituale. Aici, căutătorii guvernaţi în cea mai mare măsură de intelectul lor sunt captivaţi uşor de teoriile despre uluitorul potenţial psihologic şi parapsihologic al omului şi încearcă să descopere, prin intermediul diverselor şcoli sau persoane care se arată avizate, o cale prin care să devină tot mai inteligenţi, mai competenţi, mai clarvăzători, în fine, mai mult aşa cum găsesc ei necesar să fie, ca să se poată impune cu succes asupra celor din jurul lor. Sau, dacă nu le e dat să ajungă până acolo, măcar ca să dobândească un suport interior care să le dea o perspectivă mai bună asupra fragilei lor existenţe. Din păcate însă, tot ceea ce ei găsesc demn de interes şi îi pasionează la un moment dat ajunge, mai devreme sau mai, târziu să îi nemulţumească.
În punctul acesta, problema este mai puţin lipsa de perseverenţă ori posibilitatea să nu fi fost nimic important printre descoperirile lor, cât faptul nefericit că, prin ataşamentele şi convingerile false care îi animă, ei sunt prea îndepărtaţi de propriul lor spirit, pentru a mai recunoaşte măcar o singură idee spirituală; de pildă, dacă descoperă o învăţătură care în esenţa sa, le spune doar să iubească mai mult şi să făptuiască mai mult din iubire, ei trebuie neapărat să priceapă ce le-ar aduce lor, material sau cum ar spune ei... „concret”, faptul că ar ajunge să funcţioneze astfel!... Oh, dacă socotesc totuşi că asta le poate aduce un ascendent asupra celorlalţi, se simt motivaţi să o facă: se vor strădui să iubească mai mult ca înainte! Evident însă, nu vor găsi nici o mulţumire reală într-o decizie prin care încearcă să se păcălească pe ei înşişi. Căci cum ar putea să iubească pe alţii când sunt atât de obsedaţi de propria lor imagine?
De aceea, în ce priveşte căutarea spirituală, oamenii aceştia, atât de preocupaţi de visul efemer al puterii personale, se aseamănă cu nişte persoane extrem de grase, care au simţul saţietăţii atât de pervertit, încât, deşi mănâncă enorm, nu ajung să se simtă sătule niciodată.
Dar şi căutătorii cei mai autentici, aceia care se folosesc permanent de simţire şi de conştiinţă, găsind plăcere în căutare şi dezinteresându-se de ideea acumulării puterii personale, se arată adeseori, schimbători şi nemulţumiţi, Ei pot fi foarte instabili în alegerile lor, se pot schimba de la o şcoală la alta, încercând mereu alte învăţături sau aşa numite, „tehnici spirituale”, fără să ducă până la capăt niciuna din ele, pentru ca, în cele din urmă, să abandoneze căutarea. Pe de o parte, poate fi vorba de o inabilitate comună celor mai mulţi dintre oameni de a pune în practică cele învăţate, care se datorează comodităţii şi lipsei de perseverenţă. Pe de altă parte, motivul acestui
comportament ezitant poate fi şi faptul că oamenii respectivi nu „cad” pe căi spirituale autentice şi recunosc aceasta prin faptul că ceea ce găsesc pe ele nu trezeşte reacţii de satisfacere a simţirii lor, sau altfel spus, nu îi îmbogăţeşte sufleteşte. Ei nu sunt dispuşi să presteze, din proprie iniţiativă, o muncă lipsită de viaţă, de această căldură vitală a simţirii, căci la ei simţirea este activă şi în acord cu conştiinţa, drept pentru care nu se lasă uşor înăbuşită de lucruri în care numai intelectul şi ego-ul îşi găsesc satisfacţia.
Deloc întâmplător însă, în lumea noastră plină de învăţături şi exemple, acolo unde mintea găseşte ceva hrană, de regulă, simţirea omului rămâne flamândă. Şi invers.
În aceste condiţii e uşor de observat că nu celor care dezarmează repede le este destinată calea descoperirilor spirituale. Când însă un căutător autentic nu renunţă totuşi la speranţa sa, mai devreme sau mai târziu, el ajunge să găsească ceva despre care realizează cu bucurie că i-a justificat toate eforturile. Pentru a rămâne pe calea cea bună, el trebuie apoi să aplice permanent în viaţa sa ceea ce a descoperit şi apoi să-şi continue, în felul în care i se arată din punctul acela, căutarea... Dacă în schimb, asemenea celui ce a îngropat talantul, omul acesta se mulţumeşte doar cu o sumă de idei care îi dau o reprezentare plăcută a sensului existenţei sale şi îi satisfac iubirea de sine, el lasă, cel mai adesea fără să îşi dea seama, ca intelectul său să mortifice tot ce a ajuns să captureze în sfera sa din imaginile adevărurile spirituale, care sunt realităţi subtile, vii şi active. La un moment dat, sufletul său ajunge să fie aproape la fel ca şi al unuia care n-a căutat niciodată. Iar cei din urmă sunt, aşa cum au fost încă de la începuturile umanităţii, cei mai numeroşi pe pământul acesta. Ei pot purta chiar haina unei instituţii religioase şi masca unei credinţe desăvârşite. Dar o anumită atitudine de detaşare faţă de semenii lor sau chiar una de superioritate asumată, ajunge să îi trădeze, la un moment dat, în vorbă sau în faptă.
Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, cel mai probabil, chiar sunteţi un căutător. Dacă totuşi nu sunteţi, probabil că vă îndoiţi profund de justificarea unui asemenea demers. În fond, de ce să caute omul adevărurile spirituale? De ce să nu trăiască pur şi simplu, acţionând după puterile sale şi căutând un echilibru personal între dorinţele sale, impunerile exterioare şi convingerile la care ajunge prin propria sa experienţă de viaţă? Nu e viaţa sa şi aşa suficient de grea şi de complicată... ce rost are să-şi irosească timpul şi energia cu tot felul de idei subtile care nu se leagă câtuşi de puţin cu nevoile sale? Cu nevoile sale fireşti, reale, pământene?
Pentru cel care nu e animat o nevoie de cunoaştere care să poată să se afirme în conflictul cu celelalte nevoi pământene ale sale, nu există nici un răspuns convingător. Am putea imagina însă un exerciţiu de gândire care să afecteze puţin perspectiva cu care el s-a obişnuit. Să luăm două complexe de ipoteze:
Primul: viaţa omului începe la naştere şi se termină la moarte; sensul său real nu poate fi decât acela de verigă în evoluţia naturii – orice alte semnificaţii pe care omul le declară au o natură subiectivă şi răspund unor interese particulare ale sale; fericirea pe care o poate trăi este, de asemenea, ceva de natură subiectivă şi particulară şi constă în satisfacerea intereselor şi dorinţelor sale cele mai puternice; de aceea, fericirea depinde întotdeauna de persoanele sau împrejurările de care omul ajunge să fie legat, prin jocul hazardului .
Al doilea: viaţa omului începe la naştere sau înainte de naştere şi nu se termină niciodată, ci îşi schimbă numai forma de manifestare; sensul vieţii sale este legat de iubire şi de cunoaştere, capacităţi pentru care există în el un potenţial infinit; fericirea pe care o poate trăi depinde exclusiv de alegerea sa de a-şi dezvolta capacitatea de a iubi, iar evoluţia eternă ce-i este destinată are direcţia creşterii nelimitate a iubirii, cunoaşterii şi fericirii sale; toate alegerile pe care le face omul contează, atât din perspectiva evoluţiei sale, cât şi din cea a evoluţiei întregului univers.
Să lăsăm pe omul care nu vede nici un sens în căutare să mediteze puţin asupra acestor două variante. Nici una din ele nu are la bază vreo teorie ştiinţifică şi nici una nu e ceva de la sine înţeles. Prin urmare, o minte deschisă ar fi îndreptăţită să acorde puţin credit fiecăreia dintre ele. Iar pentru că implicaţiile adoptării una sau alteia pentru viaţa sa sufletească şi comportamentul său sunt foarte diferite, o căutare care să aducă ceva claritate în problema acestei opţiuni, merită totuşi efortul.
Cei care au căutat şi au găsit destul cât să poată crede cu toată puterea că adevărul este de partea celei de a doua variante, realizează foarte clar că fără o descoperire şi o acceptare liberă a lucrurilor cele mai importante care definesc omul şi destinul său, nimeni nu poate trăi la înălţimea demnităţii condiţiei sale umane. În schimb, cu cât mai departe se află un individ de răspunsurile corecte, cu atât mai mult se apropie, în această scurtă viaţă a sa, de statutul de animal vorbitor - fiinţă mişcată trupeşte şi sufleteşte de forţe interioare care nu-l interesează câtuşi de puţin - căci el preferă să se ocupe numai de interesele şi comodităţile vieţii materiale, fără să ia nici pentru o clipă în serios posibilitatea ca alegeri superioare să devină mobiluri ale voinţei sale.
Dacă încă mai continuaţi lectura, să presupunem în momentul acesta, că sunteţi o persoană fără o credinţă foarte clară, dar care tocmai s-a decis că această căutare a adevărului spiritual merită totuşi efortul. Aveţi deja o idee sau poate chiar ceva experienţă personală în ce priveşte căutarea şi de data aceasta, chiar vă doriţi foarte tare să dobândiţi acea cunoaştere şi acea credinţă derivată din ea, de care unii susţin sus şi tare că au ajuns să se bucure. Problema care se pune în punctul acesta sună cam aşa: încotro ar fi cel mai bine să ne îndreptăm paşii?
Sunt oameni care pretind că au găsit adevărul în Biblie sau în scrierile părinţilor Bisericii. Alţii în texte rămase de pe urma sfinţilor sau ai marilor mistici. Alţii, în lecturile rozicruciene sau antropozofice. Coranul, Vedele, Talmudul, credinţele asiatice sau teozofiile îşi au, fiecare în parte, reprezentanţii lor convinşi şi devotaţi. Să fie adevărul în toate acestea, dacă se folosesc anumite filtre de interpretare ori în una singură dintre ele ori în anumite părţi din una sau alta?
La prima vedere, un răspuns corect nu-l poate da decât un teolog foarte conştiincios, adică cineva care a studiat toate aceste scrieri şi, bineînţeles, toate cele care mai lipsesc din enumerare şi, apoi, în cunoştinţă de cauză, a decis. Ceea ce nu înseamnă însă că un asemenea om remarcabil, fiind totuşi influenţat de o anumită educaţie, anumite influenţe culturale şi de propriile sale particularităţi sufleteşti unice, nu ar putea greşi.
Să ne amintim acum că în capitolul precedent am vorbit despre o anumită receptivitate a sufletului la mesajele transmise de vocea conştiinţei, care este o manifestare a spiritului şi am spus că dacă sufletul este atent şi ascultă de această voce, baza comunicării dintre suflet şi spirit este stabilită. Altfel spus, premizele necesare unei apropieri a sufletului de spirit sunt de natură morală. Dacă în suflet există şi o voinţă puternică de căutare a adevărului, condiţiile sunt suficiente pentru ca el să se apropie atât de mult de spirit, încât să poată desluşi în sine, la contactul cu adevărurile spirituale, o recunoaştere intimă şi indestructibilă a acestora, o convingere izvorâtă dintr-o simţire cu totul similară celei pe care o au copii foarte mici în privinţa primelor concepte morale care le sunt sugerate de părinţi sau aceleia pe care tânărul o are când este îndrăgostit pentru prima dată. Copilul mic este pe deplin convins că părintele său spune adevărul atunci când îi vorbeşte de „bune” sau „rele”, iar tânărul nu are nici cea mai mică umbră de îndoială că ceea ce trăieşte nu poate purta alt nume decât „iubire”.
Iată deci că această condiţionare morală a celui ce caută apare ca fiind cu mult mai importantă decât performanţa cantitativă a studiului. Oricât de mult am căuta, dacă nu avem în noi o apropiere suficientă de spirit, nu putem identifica adevărurile spirituale.
Am spus mai devreme că adevărurile spirituale nu sunt altceva decât percepţii ale spiritului de către suflet. Noi, ca suflete, avem în esenţa noastră de viaţă, adică în spiritul care ne asigură existenţa, adevărul deplin, dar în mod natural, nu putem avea percepţii ale acestuia, pentru că legătura noastră cu spiritul, datorită slăbiciunilor noastre morale şi datorită unei direcţionări aproape exclusive a voinţei către lumea exterioară, e mult prea fragilă. Prin urmare, suntem inconştienţi în ce priveşte spiritul, iar dacă ceva este menit totuşi să ne trezească la realitate, o poate face numai prin mijlocirea acestei căi bine bătute a simţurilor noastre. Şi atunci, să punem din nou întrebarea care a precedat ultimele afirmaţii, doar că acum, formulând-o puţin diferit.
Încotro să îndreptăm paşii noştrii şovăielnici pentru a putea găsi acele mărturii ale adevărurilor spirituale care să ne întărească în aşa fel voinţa şi tăria morală, încât să ajungem să ne apropiem tot mai mult, în interiorul propriului nostru suflet, de sursa tuturor manifestărilor?
Continuare... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 3. Noua Revelaţie
Anterior... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 1. Dincolo de diferenţele dintre noi. Suflet şi spirit
A folosi în acelaşi timp şi cuvântul „spirit” şi expresiile „adevăr spiritual”/ „adevăruri spirituale” poate induce destulă confuzie, datorită unor reprezentări vagi, dar larg răspândite în epoca noastră. Prin urmare, o să aduc aici câteva precizări care mi se par necesare.
Când spunem însă că un lucru este ”adevărat”, aproape sigur nu ne referim la ceva pe care-l putem vedea sau simţi în vreun fel, în chiar acele momente. Dacă un lucru e reprezentat de o realitate perceptibilă, cu câteva excepţii uşor de identificat, noi îl considerăm, în mod evident, adevărat ca existenţă. Dacă, în continuare, vrem să descoperim şi alte lucruri despre existenţa lui, în afara celor pe care le putem observa cu ajutorul simţurilor sau dacă, în general, vrem să ne referim la ceva care nu este perceptibil, intrăm inevitabil, într-un univers în care îndoiala este inevitabilă. De aceea, am şi construit de-a lungul timpului un edificiu foarte complex de cunoaştere care se ridică de la senzorial la abstract, verificând mereu validitatea abstractului prin senzorial sau măcar printr-un abstract mai apropiat de senzorial. Avem convenţii, denumiri,
principii care toate încearcă să cuprindă cât mai bine aspecte ale realităţii materiale şi evenimente ale realităţii sufleteşti. Iar când ni se pare că un aspect perceput sau o idee sau o construcţie de idei corespunde, după cunoaşterea noastră, uneia dintre realităţi, le numim... „adevărate”. Adevărate înseamnă, de fapt, reale. Iar spiritul este, prin chiar temeiul definirii sale drept cauză ultimă a manifestării sufleteşti, o realitate. Deşi, din păcate pentru noi, o realitate la a cărei cunoaştere nu putem ajunge decât prin intermediul comunicării sau revelaţiei pe care nu intelectul legat de lumea senzorială, ci numai acea instanţă obscură care răspunde în sufletul nostru poate să o valideze.
În consecinţă, adevărul spiritual fundamental din care îşi are originea tot ce e realitate sufletească, este chiar spiritul... căci el este totuna cu acel real de dincolo de manifestare, iar, în rest, cele pe care le putem noi aprecia drept adevăruri spirituale, nu pot fi altceva decât percepţiile fragmentate, limitate pe care sufletele noastre le obţin, în anumite condiţii, despre spirit.
Că adevărul trebuie să fie ceva de genul unei realităţi unitare animate de anumite principii intrinseci sieşi, astfel încât să fie posibilă dezvoltarea sa într-o infinită diversitate, este un lucru deja intuit de unii dintre fizicienii moderni care, împingând domeniul cauzelor existenţei într-o lume pe care o numesc „a informaţiei”, se află la numai un pas de recunoaşterea cauzei comune a fenomenelor sufleteşti şi materiale.
Este însă un pas mare, de care poate doar câţiva sunt conştienţi. Să nu uităm însă că mai nimeni nu s-a aşteptat, cel puţin până în epoca modernă, ca ştiinţa omenească ori, altfel spus, cunoaşterea prin forţe proprii a realităţii, să-i demonstreze şi să-i lămurească vreodată existenţa acestei tainice lumi a spiritului, care conţine toate cauzele lucrurilor.
De vreo şase milenii, informaţia provenită din lumea aceasta a lăsat urme în aproape toate comunităţile omeneşti, însă ea nu a fost obţinută prin cercetarea naturii sau folosirea matematicii, ci a fost pur şi simplu primită - prin intermediul unor indivizi care au dezvăluit de multe ori, o dată cu învăţătura, şi sursa supraomenească, pur spirituală, căreia i-au servit drept instrument de comunicare. Pe lângă aceste experienţe care au stat la baza tuturor marilor religii şi a unor şcoli iniţiatice, a existat fireşte şi transmiterea indirectă, de la om la om, a cunoaşterii spirituale, o cale pe care în mod inevitabil au apărut şi unele deformări, exagerări sau chiar „contribuţii” originale. În final, chiar dacă unele din textele spirituale care au ajuns până în zilele noastre au păstrat neatins spiritul comunicărilor iniţiale, litera lor, care a avut pe alocuri de suferit şi în plus, confruntarea cu anumite teorii ştiinţifice larg acceptate care pornesc de la axiome materialiste, au făcut ca multe persoane cu un intelect activ, descoperind tot felul de inadvertenţe, să abandoneze căutarea, preferând perspectiva sceptică.
Oricum această căutare pur intelectuală a adevărului e o întreprindere enorm de complicată. Pentru cel care nu se bucură de o revelaţie directă şi care e totuşi decis să plece, înarmat numai cu puterile minţii sale, în căutarea adevărului, desemnarea zonei de cercetat apare ca fiind singurul lucru simplu: învăţăturile spirituale ale umanităţii, acelea care prezintă, într-o manieră nedemonstrabilă ştiinţific (adică folosind observaţiile naturale şi metodele logice sau matematice de organizare a informaţiei), cauzele şi sensul existenţei naturii şi omului.
La pasul următor apare însă o mare problemă pentru căutător. În zilele noastre, mai mult ca niciodată în istoria umanităţii, există o impresionantă supraabundenţă de „învăţături spirituale”, provenind atât din zona curentelor religioase principale sau al celor derivate din acestea, cât şi din afara acestora, de la diverse şcoli iniţiatice sau chiar persoane independente. Accesibilitatea acestor învăţături în prezent este de neimaginat pentru toţi cei care au trăit înaintea noastră. Oricine are acces, virtual sau nemijlocit la o mare bibliotecă şi e realmente interesat să descopere ceva despre sensul vieţii omeneşti, originea realităţii, viaţa de după moarte, fenomenele neexplicate de ştiinţă sau oricine doreşte, pur şi simplu, să-şi lămurească ceva legat de propria sa religie sau a altora, poate să obţină într-un timp extrem de scurt atâtea referinţe şi documentaţii despre subiectul curiozităţii sale, încât o viaţă să nu-i fie de ajuns pentru simpla parcurgere a acestora. De studiu aprofundat, nici nu mai punem problema!
Şi totuşi, în zilele noastre, foarte puţini ajung să se descurajeze iremediabil, din atâta lucru. Există multe metode de orientare în lumea informaţiei: broşuri cu sumare, manuale, compendii, motoare de căutare şi pagini de Internet care pot juca rolul unora dintre cele dinainte şi, nu în ultimul rând, un mare număr de persoane care sunt dispuse să servească drept profesori sau ghizi specializaţi în studiul ariilor de interes pentru căutarea spirituală sau chiar în practicarea unui anumit tip de căutare.
Dar faptul că sunt ceva premize pentru o cercetare sistematică, nu înseamnă deloc că fiecare căutător va şi opta pentru calea aceasta. În orice om există o mare tendinţă spre grabă şi superficialitate, care decurge dintr-o preferinţă înnăscută pentru economia de efort. De aceea, căutătorul care nu îşi face o profesie din această căutare a sa, alege, de obicei, primul text care îi satisface deopotrivă un criteriu de atracţie şi altul de comoditate. De pildă, unul pentru care are parte de o recomandare interesantă ce vine de la un cunoscut al său, ori, eventual, a unui individ pe care-l consideră competent în domeniu. Cercetarea acestuia se limitează, de obicei, la o simplă lectură, bineînţeles grăbită, iar interesul pentru subiect ţine până când omul îşi face câteva reprezentări şi începe să se plictisească, ori apucă să se ataşeze de altceva care i se pare că satisface mai bine criteriile sale. În cele din urmă, nu e deloc exclus ca el chiar să descopere ceva valoros în masa de idei pe care le recepţionează înainte de a abandona căutarea, dar, de cele mai multe ori, nu va fi nimic care să-l convingă în profunzime, să-i ofere o nouă motivaţie şi un sens important pentru viaţa sa. Şi, cu atât mai puţin, ceva care să-l facă să gândească mai limpede, să iubească mai mult şi să făptuiască mai mult din iubire.
De fapt, căutătorul sau fostul căutător pot să nici nu lege demersul lor spiritual de rezultatele acestea şi să considere descoperirea adevărului spiritual ca pe un fapt care nu are nici o justificare să se răsfrângă cumva asupra vieţii lor personale. Pentru asemenea persoane, un adevăr este un fapt obiectiv pe care numai acţiunea cea mai impersonală a intelectului îl poate identifica; orice interferenţă a vieţii de simţire a omului, care este o manifestare profund particulară şi subiectivă, nu poate avea, din perspectiva lor, decât consecinţe negative. Iată deci o demarcaţie clară şi aparent bine întemeiată, pe care şi oamenii de ştiinţă materialişti au postulat-o cu hotărâre, între adevăr şi simţirea omului. La adevăr trebuie să se ajungă exclusiv prin intelect, în vreme ce simţirea trebuie constrânsă să se manifeste numai în domeniul vieţii personale a individului - aceasta este deviza căreia se străduiesc să-i fie credincioşi respectivii căutători.
Din nefericire însă pentru credinţa lor, propria lor viaţă de simţire nu acceptă niciodată să fie complet înăbuşită de raţionamentele reci ale intelectului. Simţirea ţine mereu aproape de activitatea omului; el nu poate fi, nici măcar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, un robot gânditor capabil să ducă la capăt rapid, impersonal şi ireproşabil treaba pe care şi-a propus-o, chiar dacă este susţinut de o voinţă foarte puternică de a fi astfel. Căci exact această voinţă care animă toate actele omului şi de care, fireşte, robotul nu are nevoie pentru a funcţiona, este un fenomen sufletesc care conţine mai multă simţire decât gândire!
Dar iată, într-o activitate în care, voit sau nu, omul pune foarte puţină simţire (cum se întâmplă în cazul amintit, în care singura simţire pe care omul o conştientizează ca susţinând efortul este voinţa de a munci evitând orice simţire), un alt sentiment insidios apare la un moment dat: acela că omul – sau sufletul – se pierde pe sine. Din acesta izvorăşte o nevoie puternică de compensaţie, pe care în mod natural, sufletul o stabileşte asociind roadele activităţii cu sine însuşi, mai bine zis, cu propria sa imagine de sine. Roadele bune trebuie deci să dea, într-un fel sau altul, o imagine de sine mai bună. Aşa se face că, în general, căutătorii care în mod programatic, se străduiesc să izgonească simţirea din teritoriul activităţii lor, ajung să caute adevărul doar pentru că prin luarea lui în posesie, simt că ar putea deveni mai puternici în raport cu cei din jurul lor. Aceasta este cea mai comodă cale de îmbogăţire a imaginii de sine. Practica respectivă este larg răspândită în orice domeniu de activitate, deci, în particular, şi în cel al cercetării spirituale. Aici, căutătorii guvernaţi în cea mai mare măsură de intelectul lor sunt captivaţi uşor de teoriile despre uluitorul potenţial psihologic şi parapsihologic al omului şi încearcă să descopere, prin intermediul diverselor şcoli sau persoane care se arată avizate, o cale prin care să devină tot mai inteligenţi, mai competenţi, mai clarvăzători, în fine, mai mult aşa cum găsesc ei necesar să fie, ca să se poată impune cu succes asupra celor din jurul lor. Sau, dacă nu le e dat să ajungă până acolo, măcar ca să dobândească un suport interior care să le dea o perspectivă mai bună asupra fragilei lor existenţe. Din păcate însă, tot ceea ce ei găsesc demn de interes şi îi pasionează la un moment dat ajunge, mai devreme sau mai, târziu să îi nemulţumească.
În punctul acesta, problema este mai puţin lipsa de perseverenţă ori posibilitatea să nu fi fost nimic important printre descoperirile lor, cât faptul nefericit că, prin ataşamentele şi convingerile false care îi animă, ei sunt prea îndepărtaţi de propriul lor spirit, pentru a mai recunoaşte măcar o singură idee spirituală; de pildă, dacă descoperă o învăţătură care în esenţa sa, le spune doar să iubească mai mult şi să făptuiască mai mult din iubire, ei trebuie neapărat să priceapă ce le-ar aduce lor, material sau cum ar spune ei... „concret”, faptul că ar ajunge să funcţioneze astfel!... Oh, dacă socotesc totuşi că asta le poate aduce un ascendent asupra celorlalţi, se simt motivaţi să o facă: se vor strădui să iubească mai mult ca înainte! Evident însă, nu vor găsi nici o mulţumire reală într-o decizie prin care încearcă să se păcălească pe ei înşişi. Căci cum ar putea să iubească pe alţii când sunt atât de obsedaţi de propria lor imagine?
De aceea, în ce priveşte căutarea spirituală, oamenii aceştia, atât de preocupaţi de visul efemer al puterii personale, se aseamănă cu nişte persoane extrem de grase, care au simţul saţietăţii atât de pervertit, încât, deşi mănâncă enorm, nu ajung să se simtă sătule niciodată.
Dar şi căutătorii cei mai autentici, aceia care se folosesc permanent de simţire şi de conştiinţă, găsind plăcere în căutare şi dezinteresându-se de ideea acumulării puterii personale, se arată adeseori, schimbători şi nemulţumiţi, Ei pot fi foarte instabili în alegerile lor, se pot schimba de la o şcoală la alta, încercând mereu alte învăţături sau aşa numite, „tehnici spirituale”, fără să ducă până la capăt niciuna din ele, pentru ca, în cele din urmă, să abandoneze căutarea. Pe de o parte, poate fi vorba de o inabilitate comună celor mai mulţi dintre oameni de a pune în practică cele învăţate, care se datorează comodităţii şi lipsei de perseverenţă. Pe de altă parte, motivul acestui
comportament ezitant poate fi şi faptul că oamenii respectivi nu „cad” pe căi spirituale autentice şi recunosc aceasta prin faptul că ceea ce găsesc pe ele nu trezeşte reacţii de satisfacere a simţirii lor, sau altfel spus, nu îi îmbogăţeşte sufleteşte. Ei nu sunt dispuşi să presteze, din proprie iniţiativă, o muncă lipsită de viaţă, de această căldură vitală a simţirii, căci la ei simţirea este activă şi în acord cu conştiinţa, drept pentru care nu se lasă uşor înăbuşită de lucruri în care numai intelectul şi ego-ul îşi găsesc satisfacţia.
Deloc întâmplător însă, în lumea noastră plină de învăţături şi exemple, acolo unde mintea găseşte ceva hrană, de regulă, simţirea omului rămâne flamândă. Şi invers.
În aceste condiţii e uşor de observat că nu celor care dezarmează repede le este destinată calea descoperirilor spirituale. Când însă un căutător autentic nu renunţă totuşi la speranţa sa, mai devreme sau mai târziu, el ajunge să găsească ceva despre care realizează cu bucurie că i-a justificat toate eforturile. Pentru a rămâne pe calea cea bună, el trebuie apoi să aplice permanent în viaţa sa ceea ce a descoperit şi apoi să-şi continue, în felul în care i se arată din punctul acela, căutarea... Dacă în schimb, asemenea celui ce a îngropat talantul, omul acesta se mulţumeşte doar cu o sumă de idei care îi dau o reprezentare plăcută a sensului existenţei sale şi îi satisfac iubirea de sine, el lasă, cel mai adesea fără să îşi dea seama, ca intelectul său să mortifice tot ce a ajuns să captureze în sfera sa din imaginile adevărurile spirituale, care sunt realităţi subtile, vii şi active. La un moment dat, sufletul său ajunge să fie aproape la fel ca şi al unuia care n-a căutat niciodată. Iar cei din urmă sunt, aşa cum au fost încă de la începuturile umanităţii, cei mai numeroşi pe pământul acesta. Ei pot purta chiar haina unei instituţii religioase şi masca unei credinţe desăvârşite. Dar o anumită atitudine de detaşare faţă de semenii lor sau chiar una de superioritate asumată, ajunge să îi trădeze, la un moment dat, în vorbă sau în faptă.
Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, cel mai probabil, chiar sunteţi un căutător. Dacă totuşi nu sunteţi, probabil că vă îndoiţi profund de justificarea unui asemenea demers. În fond, de ce să caute omul adevărurile spirituale? De ce să nu trăiască pur şi simplu, acţionând după puterile sale şi căutând un echilibru personal între dorinţele sale, impunerile exterioare şi convingerile la care ajunge prin propria sa experienţă de viaţă? Nu e viaţa sa şi aşa suficient de grea şi de complicată... ce rost are să-şi irosească timpul şi energia cu tot felul de idei subtile care nu se leagă câtuşi de puţin cu nevoile sale? Cu nevoile sale fireşti, reale, pământene?
Pentru cel care nu e animat o nevoie de cunoaştere care să poată să se afirme în conflictul cu celelalte nevoi pământene ale sale, nu există nici un răspuns convingător. Am putea imagina însă un exerciţiu de gândire care să afecteze puţin perspectiva cu care el s-a obişnuit. Să luăm două complexe de ipoteze:
Primul: viaţa omului începe la naştere şi se termină la moarte; sensul său real nu poate fi decât acela de verigă în evoluţia naturii – orice alte semnificaţii pe care omul le declară au o natură subiectivă şi răspund unor interese particulare ale sale; fericirea pe care o poate trăi este, de asemenea, ceva de natură subiectivă şi particulară şi constă în satisfacerea intereselor şi dorinţelor sale cele mai puternice; de aceea, fericirea depinde întotdeauna de persoanele sau împrejurările de care omul ajunge să fie legat, prin jocul hazardului .
Al doilea: viaţa omului începe la naştere sau înainte de naştere şi nu se termină niciodată, ci îşi schimbă numai forma de manifestare; sensul vieţii sale este legat de iubire şi de cunoaştere, capacităţi pentru care există în el un potenţial infinit; fericirea pe care o poate trăi depinde exclusiv de alegerea sa de a-şi dezvolta capacitatea de a iubi, iar evoluţia eternă ce-i este destinată are direcţia creşterii nelimitate a iubirii, cunoaşterii şi fericirii sale; toate alegerile pe care le face omul contează, atât din perspectiva evoluţiei sale, cât şi din cea a evoluţiei întregului univers.
Să lăsăm pe omul care nu vede nici un sens în căutare să mediteze puţin asupra acestor două variante. Nici una din ele nu are la bază vreo teorie ştiinţifică şi nici una nu e ceva de la sine înţeles. Prin urmare, o minte deschisă ar fi îndreptăţită să acorde puţin credit fiecăreia dintre ele. Iar pentru că implicaţiile adoptării una sau alteia pentru viaţa sa sufletească şi comportamentul său sunt foarte diferite, o căutare care să aducă ceva claritate în problema acestei opţiuni, merită totuşi efortul.
Cei care au căutat şi au găsit destul cât să poată crede cu toată puterea că adevărul este de partea celei de a doua variante, realizează foarte clar că fără o descoperire şi o acceptare liberă a lucrurilor cele mai importante care definesc omul şi destinul său, nimeni nu poate trăi la înălţimea demnităţii condiţiei sale umane. În schimb, cu cât mai departe se află un individ de răspunsurile corecte, cu atât mai mult se apropie, în această scurtă viaţă a sa, de statutul de animal vorbitor - fiinţă mişcată trupeşte şi sufleteşte de forţe interioare care nu-l interesează câtuşi de puţin - căci el preferă să se ocupe numai de interesele şi comodităţile vieţii materiale, fără să ia nici pentru o clipă în serios posibilitatea ca alegeri superioare să devină mobiluri ale voinţei sale.
Dacă încă mai continuaţi lectura, să presupunem în momentul acesta, că sunteţi o persoană fără o credinţă foarte clară, dar care tocmai s-a decis că această căutare a adevărului spiritual merită totuşi efortul. Aveţi deja o idee sau poate chiar ceva experienţă personală în ce priveşte căutarea şi de data aceasta, chiar vă doriţi foarte tare să dobândiţi acea cunoaştere şi acea credinţă derivată din ea, de care unii susţin sus şi tare că au ajuns să se bucure. Problema care se pune în punctul acesta sună cam aşa: încotro ar fi cel mai bine să ne îndreptăm paşii?
Sunt oameni care pretind că au găsit adevărul în Biblie sau în scrierile părinţilor Bisericii. Alţii în texte rămase de pe urma sfinţilor sau ai marilor mistici. Alţii, în lecturile rozicruciene sau antropozofice. Coranul, Vedele, Talmudul, credinţele asiatice sau teozofiile îşi au, fiecare în parte, reprezentanţii lor convinşi şi devotaţi. Să fie adevărul în toate acestea, dacă se folosesc anumite filtre de interpretare ori în una singură dintre ele ori în anumite părţi din una sau alta?
La prima vedere, un răspuns corect nu-l poate da decât un teolog foarte conştiincios, adică cineva care a studiat toate aceste scrieri şi, bineînţeles, toate cele care mai lipsesc din enumerare şi, apoi, în cunoştinţă de cauză, a decis. Ceea ce nu înseamnă însă că un asemenea om remarcabil, fiind totuşi influenţat de o anumită educaţie, anumite influenţe culturale şi de propriile sale particularităţi sufleteşti unice, nu ar putea greşi.
Să ne amintim acum că în capitolul precedent am vorbit despre o anumită receptivitate a sufletului la mesajele transmise de vocea conştiinţei, care este o manifestare a spiritului şi am spus că dacă sufletul este atent şi ascultă de această voce, baza comunicării dintre suflet şi spirit este stabilită. Altfel spus, premizele necesare unei apropieri a sufletului de spirit sunt de natură morală. Dacă în suflet există şi o voinţă puternică de căutare a adevărului, condiţiile sunt suficiente pentru ca el să se apropie atât de mult de spirit, încât să poată desluşi în sine, la contactul cu adevărurile spirituale, o recunoaştere intimă şi indestructibilă a acestora, o convingere izvorâtă dintr-o simţire cu totul similară celei pe care o au copii foarte mici în privinţa primelor concepte morale care le sunt sugerate de părinţi sau aceleia pe care tânărul o are când este îndrăgostit pentru prima dată. Copilul mic este pe deplin convins că părintele său spune adevărul atunci când îi vorbeşte de „bune” sau „rele”, iar tânărul nu are nici cea mai mică umbră de îndoială că ceea ce trăieşte nu poate purta alt nume decât „iubire”.
Iată deci că această condiţionare morală a celui ce caută apare ca fiind cu mult mai importantă decât performanţa cantitativă a studiului. Oricât de mult am căuta, dacă nu avem în noi o apropiere suficientă de spirit, nu putem identifica adevărurile spirituale.
Am spus mai devreme că adevărurile spirituale nu sunt altceva decât percepţii ale spiritului de către suflet. Noi, ca suflete, avem în esenţa noastră de viaţă, adică în spiritul care ne asigură existenţa, adevărul deplin, dar în mod natural, nu putem avea percepţii ale acestuia, pentru că legătura noastră cu spiritul, datorită slăbiciunilor noastre morale şi datorită unei direcţionări aproape exclusive a voinţei către lumea exterioară, e mult prea fragilă. Prin urmare, suntem inconştienţi în ce priveşte spiritul, iar dacă ceva este menit totuşi să ne trezească la realitate, o poate face numai prin mijlocirea acestei căi bine bătute a simţurilor noastre. Şi atunci, să punem din nou întrebarea care a precedat ultimele afirmaţii, doar că acum, formulând-o puţin diferit.
Încotro să îndreptăm paşii noştrii şovăielnici pentru a putea găsi acele mărturii ale adevărurilor spirituale care să ne întărească în aşa fel voinţa şi tăria morală, încât să ajungem să ne apropiem tot mai mult, în interiorul propriului nostru suflet, de sursa tuturor manifestărilor?
Continuare... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 3. Noua Revelaţie
CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 1. Dincolo de diferenţele dintre noi. Suflet şi spirit
Fiecare om are o gandire, o simtire si o voinţă unică. Toată lumea bănuieşte lucrul acesta şi totuşi, câţi dintre noi să nu sunt tentaţi să-şi împartă, cu prima ocazie, semenii pe categorii? Căci, evident, nu sunt doar diferenţe, ci şi multe asemănări pe care le putem observa între noi. Printre acestea din urmă, se află foarte multe însuşiri pe care le putem considera drept caracteristici comune tuturor oamenilor, fapte de existenţă care mărturisesc într-un fel fundamental, apartenenţa acestora la marea mulţime de fiinţe vii pe care o numim umanitate.
Aceste însuşiri comune nu ţin numai de datele corporale fără de care viaţa trupului nu se poate desfăşura, respectiv constituţia sistemelor sale fundamentale şi felul lor specific de funcţionare. Există însuşiri pe care le împărtăşesc, de asemenea, toate sufletele umane. E mai uşor să realizăm existenţa lor, dacă evităm să ne fixăm pe o caracteristică psihică sau alta, şi în schimb ne concentrăm puţin asupra faptelor invizibile din lumea sufletului, a proceselor de gândire, simţire şi voinţă, care răspund şi ele, asemenea organelor trupului, unor legităţi ce ne sunt date. Să ne apropiem, în particular, de un anumit proces interior care este comun tuturor oamenilor aflaţi într-o marjă foarte flexibilă a normalităţii psihice şi care se află la baza convieţuirii umane. Există un fel de trăire interioară, de simţire mai profundă, care are aspectul unei recunoaşteri a valorii morale sau, am mai putea spune, a unei amintiri active a acesteia, în sufletele oamenilor. Ea validează sau contestă anumite comportamente, punând astfel bazele unei unităţi relative de opinie şi de acţiune a oamenilor, fapt care asigură acestora posibilitatea de a se apropia, înţelege şi de a putea trăi laolaltă. Toate aceste acte ale oamenilor sunt, desigur, imperfecte, dar aceasta nu diminuează valoarea respectivelor impulsuri sufleteşti şi a eforturilor care urmăresc aplicarea lor.
Să ne întoarcem la această remarcabilă trăire interioară a sufletului. Ea este o apreciere care nu e de natură senzorială şi nici raţională, ci afectivă; este o recunoaştere afectivă, profundă a unor adevăruri pe care singur, intelectul care se bazează pe simţuri, e nu are cum să le descopere. Se declanşează ca urmare a percepţiei unei informaţii venită din lumea exterioară, dar nu se leagă de vreo caracteristică observabilă senzorial al acesteia, ci de un conţinut de natură morală, pe care îl decodifică în ea. Valorizarea pozitivă este acordată unui conţinut care cuprinde o idee sau mai multe care-şi au sursa în ataşamentul pentru semeni, pentru viaţă şi pentru adevăr, iar valorizarea negativă, deprecierea, se adresează unor idei ce se opun celor de dinainte. Iată, în particular, chiar şi cele câteva afirmaţii pe care le-am emis până acum au nevoie de o anumită valorizare pentru a fi acceptate. Tot ce se poate afirma cu privire la trăirile interioare ale omului, în general, îşi aşteaptă în mod firesc o astfel de validare. Când noi înşine ne punem întrebări care nu fac apel nici la cunoaşterea senzorială, nici la cea intelectuală, ceva misterios din interiorul nostru, nu oboseşte să ne dea, sistematic, un răspuns pe care îl putem înţelege. Acest răspuns nu
este unul propriu-zis verbal, ci e o trăire interioară, a cărei interpretare o putem eventual aduce în conştienţa noastră într-o formă verbală. În legătură cu subiectul supus atenţiei, aflăm atunci că el este bun sau rău, sau, ca şi subcategorii ale acestei perechi, că e adevărat sau mincinos, drept sau nedrept, corect sau incorect, etc.
Cineva poate obiecta cum că aceste perechi polare sunt de fapt numai nişte constructe ale minţii omeneşti, dobândite prin educaţie si necesare adaptării la mediu, aducând în sprijinul acestei ipoteze inexistenţa lor la o vârstă foarte fragedă şi, în plus, relativitatea lor de la o societate la alta şi în decursul istoriei. Formarea acestor reacţii în timpul evoluţiei infantile, nu elimină însă necesitatea existenţei unor capacităţi prealabile. Acestea însă pretind, pentru activarea şi dezvoltarea lor, acumularea unor experienţe de viaţă, pornind de la percepţiile externe şi interne ale corpului şi folosind mijlocirea anumitor instrumente suplimentare de operare externă şi internă, cum ar fi organele vorbirii şi limbajul. Copilul are însă în el, adică în sufletul său, încă de la naştere, toţi acei misterioşi „markeri” de natură deopotriv cognitivă ca şi afectivă, care sunt necesari pentru a recunoaşte o caracteristică morală. De aceea, odată ce a ajuns să stăpânească vocabularul cel mai simplu cu putinţă, el poate înţelege şi conceptele morale fundamentale; nu are nevoie de definiţii şi, cu atât mai puţin, de exemplificări sistematice ale acestor lucruri abstracte, despre care s-au spus şi s-au scris tone de cuvinte, dar asupra cărora nu s-a emis niciodată o opinie care să poată fie considerată drept un adevăr „ştiinţific”. Şi chiar dacă ar apărea o asemenea opinie, copilului mic puţin i-ar păsa de ea. El oricum nu poate să înţeleagă o explicaţie raţională care justifică o construcţie intelectuală, oricât de mult preţ ar pune oamenii mari pe aceasta. În schimb, el pur şi simplu simte şi ştie, într-un fel profund, când un act al vieţii care îl priveşte se încadrează într-o categorie morală sau alta. Fără să aibă o experienţă a faptelor de viaţă şi a variatelor consecinţe ale acestora, el are totuşi o cunoaştere subtilă a categoriilor, de care se foloseşte în mod inconştient.
Diferenţierile între perspectivele adulţilor apar pentru că, dincolo de această instanţă a recunoaşterii morale universale pe care până şi copiii cei mai mici ne arată că o posedă, fiecare a experimentat o viaţă particulară de simţire, de gândire şi de voinţă; aceasta a fost influenţată de relaţiile cu cei din jur, de educaţie, de relaţiile cu propriul trup şi cu sinea sa sufletească şi a rodit o mulţime de amintiri şi scheme de trăire emoţională care au ajuns să interfereze cu acele reacţii primare de recunoaştere emise de instanţa profundă a sufletului, întărindu-le sau obturându-le sau deformându-le.
Situaţia ideală ar putea fi, prin urmare, atunci când această influenţă a experienţelor sufleteşti nu ar face decât să întărească manifestarea reacţiilor acestea de recunoaştere morală din suflet, iar în schimb, situaţia cea mai proastă, atunci când deformarea ar ajunge să fie atât de mare încât să transforme recunoaşterea morală, care este o caracteristică firească a sufletului omenesc, într-o validare a falsului. Acceptarea, neacceptarea sau deformarea mesajelor sufleteşti subtile sunt deopotrivă, evenimente posibile pentru voinţa liberă a sufletului. Sarcina alegerii devine însă mai clară la un moment dat, în cursul copilăriei, când începem să percepem aceste semnale de recunoaştere interioară într-o formă pe care o putem conştientiza; practic, putem avea percepţia interioară a unei voci pe care o vom numi „conştiinţă” sau „voce a conştiinţei”.
Pentru clarificare, vom face de la început diferenţa dintre organul care conştientizează mesajele interioare sau exterioare ale sufletului pe care îl vom numi – şi l-am numit deja mai devreme - „intelect” (sau „conştienţă”) şi „conştiinţa” de care am vorbit înainte, adică instanţa sufletească pe care o putem percepe ca o voce interioară care dă omului indicaţii de natură morală. Aceste indicaţii, aşa cum am sugerat şi mai înainte, nu trebuie înţelese, nici chiar în cazul persoanelor mature, ca nişte discursuri articulate şi consistente, ci ca nişte comunicari fundamental nonverbale, care se manifestă cel mai adesea ca nişte senzaţii mai puternice sau mai puţin puternice de bine sau de plăcere în zona inimii, în cazul conceptelor sau actelor pozitive din perspectivă morală, respectiv ca senzaţii variate de neplăcere, jenă sau chiar teamă, în cazul celor negative.
Acolo unde omul ajunge la o apreciere morală mai complexă a unei situaţii, el nu face altceva decât să raţioneze ghidat de aceste impulsuri de natură afectivă ale conştiinţei sale. Răspunsul care semnalizează binele în cel mai înalt grad este dat de conştiinţa omului atunci când întâlneşte – venind din afara sau din profunzimile propriului suflet – iubirea, iar cel care semnalizează gradul maxim al răului – care în mod deloc întâmplător, nu e de obicei deplin recunoscut decât când vine din afară, de la o altă persoană - este ura.
Iubirea este valoarea supremă pentru instanţa profundă a omului. Copiii o recunosc deja, drept care o acceptă ca atare, asociindu-i în modul cel mai firesc cuvântul care o desemnează în limba părinţilor lor, chiar dacă nu o pot percepe prin simţurile fizice şi nu au parte de nici o definiţie a sa. Iubirea este pentru un copil tot ce primeşte mai bun sufleteşte şi trupeşte din partea părinţilor lui, este răspunsul bun al acestora la toate nevoile sale exprimate şi încă la altele, pe care nu ştie încă să le exprime.
Revenind însă la acţiunile sau, mai bine zis, la re-acţiunile conştiinţei, e clar totuşi că pe undeva trebuie să aibă şi ele o cauză, o determinare legată de natura structurii care le generează; în plus, putem observa că această cauză a lor trebuie să fie o parte din marea cauză a întregii vieţi sufleteşti a omului. Ei bine, atunci cum am putea să ne apropiem de aceasta din urmă?
Mulţi adepţi entuziaşti ai ştiinţei consideră că au deja ipoteza corectă şi că aceasta o să se bucure de o acceptare unanimă atunci când, în sfârşit, savanţii vor reuşi să reveleze umanităţii sistemul exact şi deplin inteligibil prin care hormonii şi, în general, funcţionarea fizică şi chimică a nervilor cerebrali crează gândurile, emoţiile şi sentimentele omului. Acestora nu le pot răspune decât că acum, cel puţin, suntem cât se poate de incapabili să facem cel mai mic pas în direcţia acestei demonstraţii şi asta pentru simplul motiv că, după mai bine de o sută de ani de cercetări, de pe vremea când Bergson şi Flammarion, printre alţii, au atras atenţia asupra acestei probleme, şi până astăzi, ştiinţele cognitive nu au putut arăta care este substratul fizico-chimic al unui singur gând omenesc. Nici faptul că semnele corporale cu care se asociază o anumită emoţie nu au putut fi găsite responsabile de producerea acesteia. Nu e nimic cu adevărat explicat în teoriile actuale, fie ele mai mult sau mai puţin ştiinţifice, despre psihicul uman; ele nu răspund cu adevărat nici „de ce?” – urilor şi nici „cum?”-urilor prin care intelectul ar putea încerca o apropiere de înţelegerea vieţii sufleteşti, ci numai unor „ce?”-uri destul de nepretenţioase. În plus faţă de acum o sută de ani, nu ştim, de fapt, lucruri foarte importante. E drept că acum putem sesiza nu doar printr-o introspecţie elementară, ci chiar printr-o percepţie vizuală mediată de o complicată tehnologie medicală, că o seamă de lucruri se petrec în creierul nostru, dar dincolo de observaţia a ceea ce ne este dat să putem observa, tot ce putem face este să ne forţăm să deducem anumite legături de potenţare sau cauzalitate între respectivele fapte. Din păcate însă, oricât de bine ar suna observaţiile şi raţionalizările noastre de până acum, ele nu ne-au scos câtuşi de puţin din domeniul efectelor; adevărata cauză a minunatului ansamblu de legităţi care guvernează desfăşurarea proceselor neurologice şi hormonale pe care le asociem cu viaţa sufletească, ne scapă cu totul . Acest lucru se poate observa relativ rapid chiar şi de către un om care nu are nimic din cunoaşterea
unui savant în domeniu, dacă are ocazia să pună unuia care este, întrebările potrivite. Ceva apare însă deja ca o ipoteză deosebit de documentată în ştiinţele medicale, începând de acum mai bine o sută de ani când a apărut filosofia de „vindecare a minţii” şi până în prezent, când psihoterapia a cucerit lumea occidentală: ea se referă la influenţa gândului asupra dispoziţiei sufleteşti, pe de o parte, şi prin intermediul acesteia, asupra corpului. Mai bine spus, este pe cât posibil demonstrat din perspectivă ştiinţifică faptul că gândurile şi, în măsura cea mai mare, convingerile omului îi influenţează până la determinare starea psihică şi comportamentul şi influenţează, într-o măsură mai mică sau mai mare, chiar starea de funcţionare internă, vegetativă a corpului.
În ce priveşte însă ansamblul de cauze care conduc la formarea şi mişcarea gândurilor şi trăirilor afective ale omului, ştiinţele umane actuale nu pot decât să îşi decline cu onestitate competenţa. Ele nu au nici măcar o bănuială întemeiată şi nici nu întrezăresc prea curând condiţiile apariţiei vreuneia.
În domeniul în care ne vom mişca pe parcursul acestei desfăşurări de idei, există însă un suport care constituie, după aprecierea mea, „o bănuială mai mult decât întemeiată”. Pentru început însă, doar un nume va răspunde la chestiunea pusă mai sus şi acesta va fi: „spirit”.
De ce am folosit totuşi acest nume?... E clar că se putea inventa cu uşurinţă un cuvânt diferit pentru această esenţă a existenţei care determină formarea gândurilor, apariţia emoţiilor, reacţiile morale pe care le sesizăm în vocea conştiinţei şi felul în care se desfăşoară toate procesele sufleteşti pornind de la acestea. De fapt, chiar s-au inventat nume interesante care să exprime acest transcendent misterios al psihicului omenesc, pentru a evita folosirea termenului cunoscut, însă controversat. Motivul pentru care m-am oprit totuşi la el, la acest cuvânt teribil de neînţeles, se află în anumite surse de informare despre care o să vorbesc cât mai curând. Deocamdată însă, putem şi este suficient să stabilim prin convenţia anterioară că numim spirit ansamblul tuturor elementelor sau factorilor cauzali ai manifestărilor sufleteşti (psihice) individuale ale omului.
Nu trebuie să apelăm la o bibliografie anume, pentru a observa prin introspecţie, adică prin exerciţiul propriei noastre conştienţe de sine, că sufletul omenesc nu vede, nu simte şi nu delimitează în vreun fel nici propria sa fiinţă, nici acest spirit în care îşi are originea şi care manifestă ceva din sine prin intermediul fenomenelor sufleteşti, fiind însă ceva diferit de acestea.
Fără să se perceapă ca pe o entitate cu formă, sufletul totuşi se re-simte interior pe sine însuşi prin activităţile sale: ca pe o entitate care simte, voieşte, gândeşte, intuieşte şi e chiar conştientă de propria conştienţă. Pe lângă acestea şi chiar înainte de ele, sufletul percepe însă lumea exterioară şi, o dată cu aceasta, propriul trup fizic, despre care susţine că este „al său”; când vorbeşte în mod specific despre corporalitatea sa (ori doar un element al acesteia, de pildă, capul), sufletul nu spune „eu”sau „capul din mine” , ci doar „corpul meu” sau „capul meu”. Limbajul ascunde o recunoaştere profundă, dar de care vorbitorul este în mod natural total inconştient, că trupul (şi, în mod particular, creierul său) nu reprezintă cu adevărat individualitatea sa - pe care o desemnează, dealtfel printr-un cuvânt aparte: „eu” - ci constituie numai un instrument al acesteia, o unealtă prin care, de la naştere şi până la moarte, îşi exersează continuu legătura cu lumea. Dar pentru că sufletul nu poate vedea cum arată el însuşi şi, bineînţeles, nici cum arată cauza existenţei şi manifestărilor sale, ci îşi vede numai această acoperire corporală a sa, de care se simte indisolubil legat şi pe care o recunoaşte ca fiind sediul sigur al tuturor manifestărilor sale, el poate să conceapă foarte uşor că ea este deopotrivă, cauza şi suportul exclusiv al vieţii sale. Aceasta se întâmplă, iarăşi, în mod natural, căci limitările dramatice de autopercepţie sunt date apriori sufletului la venirea sa pe lumea aceasta şi el cu greu le poate conştientiza, darămite înţelege, prin experienţa vieţii terestre. Şi totuşi, el are, precum am putut realiza şi noi la începutul acestui demers, o instanţă profundă de recunoaştere a anumitor valori fundamentale, care sunt primele lucruri pe care sufletul omenesc le conştientizează fără ca ele să-i vină din lumea senzorială. Să presupunem că sufletul ar ajunge, pe o anumită cale, să conştientizeze şi alte lucruri care provin fie din lumea sa proprie, pur sufletească, fie din lumea cauzală a acesteia, cea spirituală. Atunci ne putem aştepta ca această instanţă profundă a sa să fie,de asemenea, capabilă să dea sufletului un semnal pozitiv de recunoaştere, iar sufletul să capete astfel încredere şi să accepte informaţiile primite, iar apoi să acţioneze în acord cu ele.
Experienţe iniţiatice din cele mai diverse înregistrate de-a lungul istoriei întăresc această ipoteză, sugerând faptul că sufletul poate asimila, dacă îi sunt comunicate printr-o metodă a corespondenţelor, în limbajul său, multe adevăruri din lumea subtilă şi inimaginabilă în care spiritul este activ şi conştient de activitatea sa şi de sine însuşi.
Această conştienţă de sine a spiritului este o caracteristică necesară, căci fără ea, el ar fi incapabil să desfăşoare o activitate cu sens ca urmare a unor impulsuri originare în sine însuşi, fapt care e echivalent cu negarea statutului său de cauză originară a vieţii sufleteşti, convenit prin definiţie, şi cu transformarea sa într-un instrument, un intermediar al aceasteia.
Prin urmare spiritul este, în mod necesar activ şi conştient, atât în lumea sa, cât şi în cea a sufletului, în care se manifestă nu doar prin producerea şi întreţinerea fenomenelor sufleteşti declanşate de interacţiunea trupului cu lumea fizică, fenomene din care sufletul nu poate percepe decât efectele lor – sub forma gândurilor şi emoţiilor, ci şi ca o reacţie subtilă şi primară de valorizare a care însoţeşte aceste efecte, pe care sufletul o poate percepe, într-o măsură mai mică sau mai mare, în vocea conştiinţei.
Desigur, nu doar vocea conştiinţei este cea care valorizează la om gândurile şi emoţiile, ci la un moment dat există unul sau chiar mai multe sisteme de valorizare interioară care nu au nimic de-a face cu aceasta. Acestea însă nu sunt intrinseci sufletului, ca această voce a conştiinţei, ele apar mai târziu în evoluţia sa ca urmare a experienţelor sale în lumea fizică şi nu au caracteristicile de integritate si imuabilitate ale instanţei profunde, ci pot să apară şi să dispară sau să se schimbe considerabil. Ele nu ţin deci de spirit, ca vocea conştiinţei. De aceea, numai acolo unde aceste sisteme ulterioare de valorizare nu acoperă această voce, unde ea continuă să fie bine recepţionată de suflet iar voinţa liberă a acestuia i se conformează permanent, putem spune că există o bază a comunicării dintre spirit şi suflet. Pornind de la această recunoaştere morală pe care sufletul o conştientizează şi continuând cu aplicarea sa sistematică în viaţa sa trupească, am arătat că omul ar putea dovedi la un moment dat şi o capacitate de recunoaştere a adevărurilor spirituale care ajung la el (pe calea exterioară a învăţăturilor spirituale sau pe cea interioară a revelaţiilor) şi care îl mişcă pentru că privesc anumite interese ale sale, pe care şi le cunoaşte. Sper că voi reuşi să arăt, pe cât posibil, în continuare că sufletul poate ajunge să descopere, printre aceste adevăruri, cauzele de natură spirituală ale vieţii sale şi că încrezându-se apoi cu putere în ele, el va ajunge să dobândească şi conştienţa unui sens al evoluţiei proprii, care nu înseamnă altceva decât o viaţă de simţire, gândire şi acţiune îndreptată către împlinirea tot mai profundă a tuturor nevoilor şi intereselor sale fundamentale. Altfel spus, că sufletul descoperă, în comunicarea cu spiritul, o cale a fericirii, libertăţii şi iubirii eterne, pe care nu este deloc constrâns să o urmeze, dar căreia i-a fost destinat, încă de la crearea sa.
Continuare... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
Aceste însuşiri comune nu ţin numai de datele corporale fără de care viaţa trupului nu se poate desfăşura, respectiv constituţia sistemelor sale fundamentale şi felul lor specific de funcţionare. Există însuşiri pe care le împărtăşesc, de asemenea, toate sufletele umane. E mai uşor să realizăm existenţa lor, dacă evităm să ne fixăm pe o caracteristică psihică sau alta, şi în schimb ne concentrăm puţin asupra faptelor invizibile din lumea sufletului, a proceselor de gândire, simţire şi voinţă, care răspund şi ele, asemenea organelor trupului, unor legităţi ce ne sunt date. Să ne apropiem, în particular, de un anumit proces interior care este comun tuturor oamenilor aflaţi într-o marjă foarte flexibilă a normalităţii psihice şi care se află la baza convieţuirii umane. Există un fel de trăire interioară, de simţire mai profundă, care are aspectul unei recunoaşteri a valorii morale sau, am mai putea spune, a unei amintiri active a acesteia, în sufletele oamenilor. Ea validează sau contestă anumite comportamente, punând astfel bazele unei unităţi relative de opinie şi de acţiune a oamenilor, fapt care asigură acestora posibilitatea de a se apropia, înţelege şi de a putea trăi laolaltă. Toate aceste acte ale oamenilor sunt, desigur, imperfecte, dar aceasta nu diminuează valoarea respectivelor impulsuri sufleteşti şi a eforturilor care urmăresc aplicarea lor.
Să ne întoarcem la această remarcabilă trăire interioară a sufletului. Ea este o apreciere care nu e de natură senzorială şi nici raţională, ci afectivă; este o recunoaştere afectivă, profundă a unor adevăruri pe care singur, intelectul care se bazează pe simţuri, e nu are cum să le descopere. Se declanşează ca urmare a percepţiei unei informaţii venită din lumea exterioară, dar nu se leagă de vreo caracteristică observabilă senzorial al acesteia, ci de un conţinut de natură morală, pe care îl decodifică în ea. Valorizarea pozitivă este acordată unui conţinut care cuprinde o idee sau mai multe care-şi au sursa în ataşamentul pentru semeni, pentru viaţă şi pentru adevăr, iar valorizarea negativă, deprecierea, se adresează unor idei ce se opun celor de dinainte. Iată, în particular, chiar şi cele câteva afirmaţii pe care le-am emis până acum au nevoie de o anumită valorizare pentru a fi acceptate. Tot ce se poate afirma cu privire la trăirile interioare ale omului, în general, îşi aşteaptă în mod firesc o astfel de validare. Când noi înşine ne punem întrebări care nu fac apel nici la cunoaşterea senzorială, nici la cea intelectuală, ceva misterios din interiorul nostru, nu oboseşte să ne dea, sistematic, un răspuns pe care îl putem înţelege. Acest răspuns nu
este unul propriu-zis verbal, ci e o trăire interioară, a cărei interpretare o putem eventual aduce în conştienţa noastră într-o formă verbală. În legătură cu subiectul supus atenţiei, aflăm atunci că el este bun sau rău, sau, ca şi subcategorii ale acestei perechi, că e adevărat sau mincinos, drept sau nedrept, corect sau incorect, etc.
Cineva poate obiecta cum că aceste perechi polare sunt de fapt numai nişte constructe ale minţii omeneşti, dobândite prin educaţie si necesare adaptării la mediu, aducând în sprijinul acestei ipoteze inexistenţa lor la o vârstă foarte fragedă şi, în plus, relativitatea lor de la o societate la alta şi în decursul istoriei. Formarea acestor reacţii în timpul evoluţiei infantile, nu elimină însă necesitatea existenţei unor capacităţi prealabile. Acestea însă pretind, pentru activarea şi dezvoltarea lor, acumularea unor experienţe de viaţă, pornind de la percepţiile externe şi interne ale corpului şi folosind mijlocirea anumitor instrumente suplimentare de operare externă şi internă, cum ar fi organele vorbirii şi limbajul. Copilul are însă în el, adică în sufletul său, încă de la naştere, toţi acei misterioşi „markeri” de natură deopotriv cognitivă ca şi afectivă, care sunt necesari pentru a recunoaşte o caracteristică morală. De aceea, odată ce a ajuns să stăpânească vocabularul cel mai simplu cu putinţă, el poate înţelege şi conceptele morale fundamentale; nu are nevoie de definiţii şi, cu atât mai puţin, de exemplificări sistematice ale acestor lucruri abstracte, despre care s-au spus şi s-au scris tone de cuvinte, dar asupra cărora nu s-a emis niciodată o opinie care să poată fie considerată drept un adevăr „ştiinţific”. Şi chiar dacă ar apărea o asemenea opinie, copilului mic puţin i-ar păsa de ea. El oricum nu poate să înţeleagă o explicaţie raţională care justifică o construcţie intelectuală, oricât de mult preţ ar pune oamenii mari pe aceasta. În schimb, el pur şi simplu simte şi ştie, într-un fel profund, când un act al vieţii care îl priveşte se încadrează într-o categorie morală sau alta. Fără să aibă o experienţă a faptelor de viaţă şi a variatelor consecinţe ale acestora, el are totuşi o cunoaştere subtilă a categoriilor, de care se foloseşte în mod inconştient.
Diferenţierile între perspectivele adulţilor apar pentru că, dincolo de această instanţă a recunoaşterii morale universale pe care până şi copiii cei mai mici ne arată că o posedă, fiecare a experimentat o viaţă particulară de simţire, de gândire şi de voinţă; aceasta a fost influenţată de relaţiile cu cei din jur, de educaţie, de relaţiile cu propriul trup şi cu sinea sa sufletească şi a rodit o mulţime de amintiri şi scheme de trăire emoţională care au ajuns să interfereze cu acele reacţii primare de recunoaştere emise de instanţa profundă a sufletului, întărindu-le sau obturându-le sau deformându-le.
Situaţia ideală ar putea fi, prin urmare, atunci când această influenţă a experienţelor sufleteşti nu ar face decât să întărească manifestarea reacţiilor acestea de recunoaştere morală din suflet, iar în schimb, situaţia cea mai proastă, atunci când deformarea ar ajunge să fie atât de mare încât să transforme recunoaşterea morală, care este o caracteristică firească a sufletului omenesc, într-o validare a falsului. Acceptarea, neacceptarea sau deformarea mesajelor sufleteşti subtile sunt deopotrivă, evenimente posibile pentru voinţa liberă a sufletului. Sarcina alegerii devine însă mai clară la un moment dat, în cursul copilăriei, când începem să percepem aceste semnale de recunoaştere interioară într-o formă pe care o putem conştientiza; practic, putem avea percepţia interioară a unei voci pe care o vom numi „conştiinţă” sau „voce a conştiinţei”.
Pentru clarificare, vom face de la început diferenţa dintre organul care conştientizează mesajele interioare sau exterioare ale sufletului pe care îl vom numi – şi l-am numit deja mai devreme - „intelect” (sau „conştienţă”) şi „conştiinţa” de care am vorbit înainte, adică instanţa sufletească pe care o putem percepe ca o voce interioară care dă omului indicaţii de natură morală. Aceste indicaţii, aşa cum am sugerat şi mai înainte, nu trebuie înţelese, nici chiar în cazul persoanelor mature, ca nişte discursuri articulate şi consistente, ci ca nişte comunicari fundamental nonverbale, care se manifestă cel mai adesea ca nişte senzaţii mai puternice sau mai puţin puternice de bine sau de plăcere în zona inimii, în cazul conceptelor sau actelor pozitive din perspectivă morală, respectiv ca senzaţii variate de neplăcere, jenă sau chiar teamă, în cazul celor negative.
Acolo unde omul ajunge la o apreciere morală mai complexă a unei situaţii, el nu face altceva decât să raţioneze ghidat de aceste impulsuri de natură afectivă ale conştiinţei sale. Răspunsul care semnalizează binele în cel mai înalt grad este dat de conştiinţa omului atunci când întâlneşte – venind din afara sau din profunzimile propriului suflet – iubirea, iar cel care semnalizează gradul maxim al răului – care în mod deloc întâmplător, nu e de obicei deplin recunoscut decât când vine din afară, de la o altă persoană - este ura.
Iubirea este valoarea supremă pentru instanţa profundă a omului. Copiii o recunosc deja, drept care o acceptă ca atare, asociindu-i în modul cel mai firesc cuvântul care o desemnează în limba părinţilor lor, chiar dacă nu o pot percepe prin simţurile fizice şi nu au parte de nici o definiţie a sa. Iubirea este pentru un copil tot ce primeşte mai bun sufleteşte şi trupeşte din partea părinţilor lui, este răspunsul bun al acestora la toate nevoile sale exprimate şi încă la altele, pe care nu ştie încă să le exprime.
Revenind însă la acţiunile sau, mai bine zis, la re-acţiunile conştiinţei, e clar totuşi că pe undeva trebuie să aibă şi ele o cauză, o determinare legată de natura structurii care le generează; în plus, putem observa că această cauză a lor trebuie să fie o parte din marea cauză a întregii vieţi sufleteşti a omului. Ei bine, atunci cum am putea să ne apropiem de aceasta din urmă?
Mulţi adepţi entuziaşti ai ştiinţei consideră că au deja ipoteza corectă şi că aceasta o să se bucure de o acceptare unanimă atunci când, în sfârşit, savanţii vor reuşi să reveleze umanităţii sistemul exact şi deplin inteligibil prin care hormonii şi, în general, funcţionarea fizică şi chimică a nervilor cerebrali crează gândurile, emoţiile şi sentimentele omului. Acestora nu le pot răspune decât că acum, cel puţin, suntem cât se poate de incapabili să facem cel mai mic pas în direcţia acestei demonstraţii şi asta pentru simplul motiv că, după mai bine de o sută de ani de cercetări, de pe vremea când Bergson şi Flammarion, printre alţii, au atras atenţia asupra acestei probleme, şi până astăzi, ştiinţele cognitive nu au putut arăta care este substratul fizico-chimic al unui singur gând omenesc. Nici faptul că semnele corporale cu care se asociază o anumită emoţie nu au putut fi găsite responsabile de producerea acesteia. Nu e nimic cu adevărat explicat în teoriile actuale, fie ele mai mult sau mai puţin ştiinţifice, despre psihicul uman; ele nu răspund cu adevărat nici „de ce?” – urilor şi nici „cum?”-urilor prin care intelectul ar putea încerca o apropiere de înţelegerea vieţii sufleteşti, ci numai unor „ce?”-uri destul de nepretenţioase. În plus faţă de acum o sută de ani, nu ştim, de fapt, lucruri foarte importante. E drept că acum putem sesiza nu doar printr-o introspecţie elementară, ci chiar printr-o percepţie vizuală mediată de o complicată tehnologie medicală, că o seamă de lucruri se petrec în creierul nostru, dar dincolo de observaţia a ceea ce ne este dat să putem observa, tot ce putem face este să ne forţăm să deducem anumite legături de potenţare sau cauzalitate între respectivele fapte. Din păcate însă, oricât de bine ar suna observaţiile şi raţionalizările noastre de până acum, ele nu ne-au scos câtuşi de puţin din domeniul efectelor; adevărata cauză a minunatului ansamblu de legităţi care guvernează desfăşurarea proceselor neurologice şi hormonale pe care le asociem cu viaţa sufletească, ne scapă cu totul . Acest lucru se poate observa relativ rapid chiar şi de către un om care nu are nimic din cunoaşterea
unui savant în domeniu, dacă are ocazia să pună unuia care este, întrebările potrivite. Ceva apare însă deja ca o ipoteză deosebit de documentată în ştiinţele medicale, începând de acum mai bine o sută de ani când a apărut filosofia de „vindecare a minţii” şi până în prezent, când psihoterapia a cucerit lumea occidentală: ea se referă la influenţa gândului asupra dispoziţiei sufleteşti, pe de o parte, şi prin intermediul acesteia, asupra corpului. Mai bine spus, este pe cât posibil demonstrat din perspectivă ştiinţifică faptul că gândurile şi, în măsura cea mai mare, convingerile omului îi influenţează până la determinare starea psihică şi comportamentul şi influenţează, într-o măsură mai mică sau mai mare, chiar starea de funcţionare internă, vegetativă a corpului.
În ce priveşte însă ansamblul de cauze care conduc la formarea şi mişcarea gândurilor şi trăirilor afective ale omului, ştiinţele umane actuale nu pot decât să îşi decline cu onestitate competenţa. Ele nu au nici măcar o bănuială întemeiată şi nici nu întrezăresc prea curând condiţiile apariţiei vreuneia.
În domeniul în care ne vom mişca pe parcursul acestei desfăşurări de idei, există însă un suport care constituie, după aprecierea mea, „o bănuială mai mult decât întemeiată”. Pentru început însă, doar un nume va răspunde la chestiunea pusă mai sus şi acesta va fi: „spirit”.
De ce am folosit totuşi acest nume?... E clar că se putea inventa cu uşurinţă un cuvânt diferit pentru această esenţă a existenţei care determină formarea gândurilor, apariţia emoţiilor, reacţiile morale pe care le sesizăm în vocea conştiinţei şi felul în care se desfăşoară toate procesele sufleteşti pornind de la acestea. De fapt, chiar s-au inventat nume interesante care să exprime acest transcendent misterios al psihicului omenesc, pentru a evita folosirea termenului cunoscut, însă controversat. Motivul pentru care m-am oprit totuşi la el, la acest cuvânt teribil de neînţeles, se află în anumite surse de informare despre care o să vorbesc cât mai curând. Deocamdată însă, putem şi este suficient să stabilim prin convenţia anterioară că numim spirit ansamblul tuturor elementelor sau factorilor cauzali ai manifestărilor sufleteşti (psihice) individuale ale omului.
Nu trebuie să apelăm la o bibliografie anume, pentru a observa prin introspecţie, adică prin exerciţiul propriei noastre conştienţe de sine, că sufletul omenesc nu vede, nu simte şi nu delimitează în vreun fel nici propria sa fiinţă, nici acest spirit în care îşi are originea şi care manifestă ceva din sine prin intermediul fenomenelor sufleteşti, fiind însă ceva diferit de acestea.
Fără să se perceapă ca pe o entitate cu formă, sufletul totuşi se re-simte interior pe sine însuşi prin activităţile sale: ca pe o entitate care simte, voieşte, gândeşte, intuieşte şi e chiar conştientă de propria conştienţă. Pe lângă acestea şi chiar înainte de ele, sufletul percepe însă lumea exterioară şi, o dată cu aceasta, propriul trup fizic, despre care susţine că este „al său”; când vorbeşte în mod specific despre corporalitatea sa (ori doar un element al acesteia, de pildă, capul), sufletul nu spune „eu”sau „capul din mine” , ci doar „corpul meu” sau „capul meu”. Limbajul ascunde o recunoaştere profundă, dar de care vorbitorul este în mod natural total inconştient, că trupul (şi, în mod particular, creierul său) nu reprezintă cu adevărat individualitatea sa - pe care o desemnează, dealtfel printr-un cuvânt aparte: „eu” - ci constituie numai un instrument al acesteia, o unealtă prin care, de la naştere şi până la moarte, îşi exersează continuu legătura cu lumea. Dar pentru că sufletul nu poate vedea cum arată el însuşi şi, bineînţeles, nici cum arată cauza existenţei şi manifestărilor sale, ci îşi vede numai această acoperire corporală a sa, de care se simte indisolubil legat şi pe care o recunoaşte ca fiind sediul sigur al tuturor manifestărilor sale, el poate să conceapă foarte uşor că ea este deopotrivă, cauza şi suportul exclusiv al vieţii sale. Aceasta se întâmplă, iarăşi, în mod natural, căci limitările dramatice de autopercepţie sunt date apriori sufletului la venirea sa pe lumea aceasta şi el cu greu le poate conştientiza, darămite înţelege, prin experienţa vieţii terestre. Şi totuşi, el are, precum am putut realiza şi noi la începutul acestui demers, o instanţă profundă de recunoaştere a anumitor valori fundamentale, care sunt primele lucruri pe care sufletul omenesc le conştientizează fără ca ele să-i vină din lumea senzorială. Să presupunem că sufletul ar ajunge, pe o anumită cale, să conştientizeze şi alte lucruri care provin fie din lumea sa proprie, pur sufletească, fie din lumea cauzală a acesteia, cea spirituală. Atunci ne putem aştepta ca această instanţă profundă a sa să fie,de asemenea, capabilă să dea sufletului un semnal pozitiv de recunoaştere, iar sufletul să capete astfel încredere şi să accepte informaţiile primite, iar apoi să acţioneze în acord cu ele.
Experienţe iniţiatice din cele mai diverse înregistrate de-a lungul istoriei întăresc această ipoteză, sugerând faptul că sufletul poate asimila, dacă îi sunt comunicate printr-o metodă a corespondenţelor, în limbajul său, multe adevăruri din lumea subtilă şi inimaginabilă în care spiritul este activ şi conştient de activitatea sa şi de sine însuşi.
Această conştienţă de sine a spiritului este o caracteristică necesară, căci fără ea, el ar fi incapabil să desfăşoare o activitate cu sens ca urmare a unor impulsuri originare în sine însuşi, fapt care e echivalent cu negarea statutului său de cauză originară a vieţii sufleteşti, convenit prin definiţie, şi cu transformarea sa într-un instrument, un intermediar al aceasteia.
Prin urmare spiritul este, în mod necesar activ şi conştient, atât în lumea sa, cât şi în cea a sufletului, în care se manifestă nu doar prin producerea şi întreţinerea fenomenelor sufleteşti declanşate de interacţiunea trupului cu lumea fizică, fenomene din care sufletul nu poate percepe decât efectele lor – sub forma gândurilor şi emoţiilor, ci şi ca o reacţie subtilă şi primară de valorizare a care însoţeşte aceste efecte, pe care sufletul o poate percepe, într-o măsură mai mică sau mai mare, în vocea conştiinţei.
Desigur, nu doar vocea conştiinţei este cea care valorizează la om gândurile şi emoţiile, ci la un moment dat există unul sau chiar mai multe sisteme de valorizare interioară care nu au nimic de-a face cu aceasta. Acestea însă nu sunt intrinseci sufletului, ca această voce a conştiinţei, ele apar mai târziu în evoluţia sa ca urmare a experienţelor sale în lumea fizică şi nu au caracteristicile de integritate si imuabilitate ale instanţei profunde, ci pot să apară şi să dispară sau să se schimbe considerabil. Ele nu ţin deci de spirit, ca vocea conştiinţei. De aceea, numai acolo unde aceste sisteme ulterioare de valorizare nu acoperă această voce, unde ea continuă să fie bine recepţionată de suflet iar voinţa liberă a acestuia i se conformează permanent, putem spune că există o bază a comunicării dintre spirit şi suflet. Pornind de la această recunoaştere morală pe care sufletul o conştientizează şi continuând cu aplicarea sa sistematică în viaţa sa trupească, am arătat că omul ar putea dovedi la un moment dat şi o capacitate de recunoaştere a adevărurilor spirituale care ajung la el (pe calea exterioară a învăţăturilor spirituale sau pe cea interioară a revelaţiilor) şi care îl mişcă pentru că privesc anumite interese ale sale, pe care şi le cunoaşte. Sper că voi reuşi să arăt, pe cât posibil, în continuare că sufletul poate ajunge să descopere, printre aceste adevăruri, cauzele de natură spirituală ale vieţii sale şi că încrezându-se apoi cu putere în ele, el va ajunge să dobândească şi conştienţa unui sens al evoluţiei proprii, care nu înseamnă altceva decât o viaţă de simţire, gândire şi acţiune îndreptată către împlinirea tot mai profundă a tuturor nevoilor şi intereselor sale fundamentale. Altfel spus, că sufletul descoperă, în comunicarea cu spiritul, o cale a fericirii, libertăţii şi iubirii eterne, pe care nu este deloc constrâns să o urmeze, dar căreia i-a fost destinat, încă de la crearea sa.
Continuare... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 10. O nouă învăţătură spirituală
10. Este suficientă pentru umanitatea actuală lecţia Scripturilor creştine sau este necesară o învăţătură spirituală mai amplă şi mai clară? De ce este necesară, de fapt, o învăţătură spirituală? Dacă ne trăim viaţa urmărind legile morale cunoscute şi îndrumarea propriei conştiinţe, nu putem fi oare consideraţi buni
înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu ne precupăm de căutarea adevărului?
Întrebarea dacă mai este necesară umanităţii o altă învăţătură venită de la Dumnezeu, cu excepţia celei consemnate în Biblie, poate veni cel mai adesea de la un creştin pentru care Scripturile sunt unica învăţătură pe care Dumnezeu a decis să o lase umanităţii, printr-un mare număr de profeţi sau martori ai manifestărilor Sale.
„Cu cât va câştiga mai mult teren învăţătura Mea,
cu atât mai multe obstacole se vor ridica împotriva acesteia,
datorită faptului că îi atacă pe mulţi în prosperitatea lor
materială şi chiar în cea spirituală, în felul de gândire
cu care s-au obişnuit.”
(Predicile Domnului, 108)
“Dar lăsaţi-i pe aceia care se cred învăţaţi cu
pseudo-înţelepciunea lor. Timpul triumfului lor va fi scurt.”
(Predicile Domnului, 31)
De ce e spus însă atunci chiar în Noul Testament să nu dispreţuim proorocirile, ci să le cercetăm şi să păstrăm din ele ceea ce este bun? Oare aceasta se referă numai la profeţiile Vechiului Testament despre care Iisus Însuşi afirmă că nu au fost valabile decât până la Ioan Botezătorul, adică până la venirea Sa în trup?
Dar ce fel de Dumnezeu al înţelepciunii supreme poate fi acela despre care creştinii dogmatici susţin hotărât că nu a oferit copiilor Săi pe care pretinde că îi iubeşte decât o învăţătură schematică, lăsată prin martori şi profeţi, acum două mii de ani unei umanităţi ale cărei înţelegere, valori şi preocupări difereau considerabil de cele ale lumii actuale? Cum se poate concepe raţional că El ar putea să se resemneze pentru eternitate cu prezentarea adevărului Său infinit într-un ansamblu de texte scrise în limbi dispărute, care pot fi foarte uşor subminate de mintea umană datorită unor contradicţii sau ambiguităţi care sunt pentru intelectul omului modern evidente şi inexplicabile?
Dar ce fel de Dumnezeu al iubirii poate fi acela care, urmând literal unele pasaje ale Vechiului Testament, îndeamnă la răzbunare sau la pedepsirea fără milă cu moartea a păcătosului? Şi care, în plus, promite acestor păcătoşi după moarte un iad etern de suferinţă, din care nu vor mai avea niciodată scăpare?... Şi, în fine, ce fel de iubire părintească ar fi aceea care ar specula fiecare greşeală a copilului şi, în primul rînd, o greşeală cu care s-a născut şi de care nu e câtuşi de puţin responsabil, pentru a-l convinge că este un păcătos incurabil care trebuie să îl adore neîncetat pe părintele său pentru a obţine graţia iertării şi protecţiei sale?
Numeroasele texte din Biblie care lasă deschisă posibilitatea înţelegerii acestor lucruri (conform interpretării lor literale) au constituit întotdeauna o piatră de încercare pentru eforturile oamenilor de a se apropia de Dumnezeu.
Orice ateu moral care a cunoscut şi a ajuns să deteste fanatismele de orice fel, va găsi în Biblie şi, mai ales, în istoria creştinismului argumente raţionale şi chiar etice pentru respingerea credinţei.
"În aceaşi manieră, Eu vin încontinuu pe proprietatea Mea,
însă cei care sunt ai Mei nu vor, deopotrivă, nici să accepte,
nici să recunoască, că Eu sunt acela!
De ce nu vor aceasta? Pentru că şi pentru ei, citirea şi auzirea şi
contemplarea operelor Mele este preferabilă unei mici acţiuni
conforme cu cuvântul Meu. Dar aşa se face că Spiritul aflat în
proprietatea Mea, care este inima, nu devine viu, căci, cei care
sunt ai Mei nu vor să Mă accepte în mod activ.
Prin urmare, Eu spun: Toţi aceşti teologi vor zice probabil:
”Doamne, Doamne, în numele tău şi din cuvântul Tău am profeţit,
predicat şi învăţat!” Dar Eu le voi spune: “Plecaţi de la Mine,
Eu nu v-am cunoscut niciodată! Cereţi-vă răsplata de la aceia
care v-au angajat ca învăţători şi oameni ai cunoaşterii!
Este adevărat că Eu am venit la voi şi am bătut la uşa
proprietăţii Mele, dar nici unul din voi nu a spus: “Vino înăuntru
şi învigorează-ne spiritul, astfel încât să putem deveni activi şi
plini de forţă în conformitate cu cuvântul Tău.” Aţi fost mulţumiţi
cu comorile din capul vostru, dar aţi lăsat pustii hambarele inimii
voastre şi aţi dispreţuit toată proprietatea Mea din voi.”
De aceea, puteţi să strigaţi cât vreţi Doamne, Doamne şi Eu tot nu
o să vă cunosc, pentru că Eu îi cunosc pe aceia care sunt ai Mei
în conformitate cu proprietatea Mea din ei. Dar voi nu aveţi în
voi proprietăţi de la Mine şi, prin urmare, nu vreau să vă cunosc.”
(Soarele spiritual 1/010-17)
În particular, conştienţa că atât el cât şi alţi oameni, la fel de sceptici ca şi el, sunt totuşi nişte persoane cumsecade care îşi asumă sau chiar luptă pentru valorile fundamentale şi idealurile umanităţii (deşi nu pot să-şi înţeleagă sau justifice raţional comportamentul acesta) îl împiedică în mod fatal să conceapă, măcar cu titlul de ipoteză, că el sau ceilalţi ar fi demni să fie torturaţi în iad pentru eternitate. Chiar şi anihilarea definitivă devine preferabilă unui asemenea destin de o grozăvie nemăsurată...
În cele din urmă, probabil că nici un om sănătos mental nu poate concepe cu adevărat aşa ceva pentru sine însuşi, dar, după cum lesne se poate observa, sunt mulţi care, numindu-se singuri creştini, îl acceptă foarte bine în cazul altora, chiar şi în cazul în care unii dintre aceştia le sunt persoane foarte apropiate. Iubirea generală de semeni (chiar şi de duşmani) predicată de creştinism poate fi însă compatibilă cu acceptarea pasivă a unei veşnice condamnări pentru o foarte mare parte din umanitate? Dar şi mai grav... e de conceput că poate avea iubire pentru toţi oamenii un asemenea Dumnezeu scindat interior, care pe de-o parte se supune unor chinuri de neimaginat de dragul salvării păcătoşilor, iar pe de alta se arată un justiţiar neîndurător, care e dispus să-i abandoneze torturii şi, o dată cu ei, o parte din creaţia Sa divină, pentru totdeauna?
Ceea ce mai poate observa un gânditor liber este că şansele de salvare spirituală pe care le oferă presupusul Dumnezeu al creştinilor unuia sau altuia din cei născuţi pe lumea aceasta sunt departe de a fi egale. Unii oameni mor din copilărie sau chiar pruncie, alţii îşi trăiesc toată viaţa în comunităţi în care cuvântul Bibliei nu e predicat niciodată. De asemeni, chiar între cei care trăiesc într-o societate aşa-zis creştină există diferenţe enorme în creşterea şi educarea copiilor pe partea religioasă. Gânditorul se-ntreabă atunci inevitabil, cum de atotputernicul Dumnezeu al iubirii şi înţelepciunii din scripturile creştinilor lasă loc pentru atâtea inegalităţi între oameni, de vreme ce pretinde că salvarea lor, adică ajungerea lor la viaţa eternă, este, în mod declarat, pentru El Însuşi, o chestiune de cea mai mare importanţă?
Şi cum de lasă El, până la urmă tot răul să se manifeste şi să crească în lumea aceasta? Şi apoi pentru ce motive ciudate lasă El oamenii să îmbătrânească într-un mod atât de jalnic?... Aproape orice bucată de materie anorganică naturală este mai durabilă şi îşi menţine mai bine aspectul în timp decât omul. Îi place cumva lui Dumnezeu suferinţa celor neputincioşi şi chinuirea fără nici un scop a tuturor celor ce ajung să înfrunte timpul? Are oare El nevoie de toate aceste suferinţe, umiliri şi condamnări ca să se simtă cumva mai puternic?...
Desigur, o asemenea posibilitate ar fi o contradicţie fatală cu omnipotenţa definitorie a naturii Sale. Atunci cum se poate totuşi ieşi din cercul acestor paradoxuri create de proiecţiile fireşti ale minţii umane?... Un om cu gândire îndrăzneaţă se pune în locul lui Dumnezeu şi încearcă să-L înţeleagă. Dar iată, descoperă apoi, destul de repede, că nu este capabil. Că pentru a-L înţelege pe Dumnezeu, dincolo de tot ce poate găsi în Biblie sau în alte scrieri teologice sau mistice, mintea şi inima sa au încă nevoie de explicaţii.
Dar dacă există cu adevărat Dumnezeul descris de scripturile creştine, nu se poate ca El să nu ştie asta despre noi. De fapt, nu se poate ca altceva sau altcineva decât El Însuşi să se afle la originea dorinţei noastre de a cunoaşte adevărul şi, desigur, nici ca altceva sau altcineva decât El Însuşi să ne-o satisfacă.
“Căci cu siguranţă că nu Mă pot cea mai mare iubire şi
compasiune, iar în ziua următoare, totală de răzbunare,
implacabilă şi lipsită de milă şi dorinţa eternă de a-i pedepsi
şi tortura pe copiii Mei pentru faptele lor greşite -
în vreme ce adesea ei nu sunt responsabili nici pentru a
suta parte din acestea. Eu nu am venit pentru a-l lăsa pe
acela care a fost pierdut să se piardă şi mai tare,
ci pentru a-l căuta cu toată iubirea şi a-l aduce
din nou înapoi la lumină, astfel încât să nu fie pierdut."
(Marea Evanghelie a lui Ioan XI p. 246)
Noua Revelaţie e un asemenea cadou al adevărului pentru umanitate. Cuvântul Său prezintă oricărui om care caută cu inima curată şi cu mintea deschisă toate explicaţiile de care el are nevoie pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi pentru a se înţelege pe sine însuşi.
Există vreo învăţătură despre iubire şi libertate mai mare şi mai puternică decât aceasta?... Există o altă descriere a lui Dumnezeu care să poată inspira o încredere mai temeinică, o admiraţie mai mare şi o iubire mai devotată pentru El, decât aceasta?... Să vedem dacă un singur cunoscător al Noii Revelaţii poate da un răspuns negativ la întrebările acestea.
După afirmaţiile Autorului declarat al acestor mesaje, în ele se află o cunoaştere spirituală superioară chiar celei oferite binecuvântaţilor discipoli ai Domnului din cei trei ani ai misiunii Sale pământene, iar omenirea e pregătită acum şi are nevoie mai mult decât niciodată de această cunoaştere.
Să mai încercăm încă o descriere a influenţei învăţăturii divine asupra omului, în conformitate cu ce aflăm despre aceasta din Noua Revelaţie. De vreme ce mintea rece şi mecanică a sufletului este incapabilă să se identifice cu Cuvântul lui Dumnezeu, acesta nu e destinat să-i aducă ei plăcere şi mulţumire, ci numai spiritului divin interior din inima sufletului. Spiritul omului e picătura de iubire şi înţelepciune divină din suflet care, deşi şi-a construit pentru individualizarea sa un trup şi un suflet, rămâne întotdeauna capabilă să recunoască oceanul de iubire şi înţelepciune căruia îi aparţine. Spiritul răspunde întotdeauna cu iubire, cuvântului de iubire al lui Dumnezeu, iar dacă prejudecăţile şi orgoliul minţii nu îl împiedică, sufletul conştientizează, la rîndul dău, răspunsul acesta. Atunci, sufletul întreg începe să-l iubească pe Dumnezeu şi apoi, într-un fel imposibil înainte de a ajunge la aceasta, pe toţi ceilalţi semeni ai săi care sunt şi ei, prin
spiritele lor, destinaţi să devină mai devreme sau mai târziu, copii ai lui Dumnezeu. Iar dacă, în conformitate cu această mare şi necondiţionată iubire pentru toţi oamenii care încolţeşte în el, omul alege în libertate să şi acţioneze, îndrumând şi susţinând spiritual, dar pe cât posibil, şi material, pe fraţii săi aflaţi în nevoie, evoluţia sa către renaşterea spirituală şi viaţa eternă şi beatifică, după modelul lui Dumnezeu, este, în cea mai mare parte, asigurată.
Ea nu e însă pe deplin certă până în momentul deplinei uniri a spiritului cu sufletul său, căci până atunci, în orice suflet omenesc care, prin aderarea la ordinea lui Dumnezeu, se vede înălţat deasupra altora, rămâne totuşi acea capcană foarte subtilă a iubirii de sine şi orgoliului. Dar poate că tocmai aici îşi are un alt rost deosebit de important Cuvântul Noii Revelaţii, pentru cel aflat încă în viaţa trupească, căci cunoaşterea şi menţinerea permanentă în conştienţă a ideilor sale îl împiedică pe om să îşi asume vreodată, la modul personal, gloria faptelor sale bune. Un adevărat discipol al Cuvântului realizează în orice ocazie că tot ce este făcut bun de către oricine, inclusiv de el însuşi, nu este altceva decât o urmare a voinţei bune a lui Dumnezeu, deoarece omul nu are, de fapt, altă libertate decât a alege între a urma voinţa aceasta bună sau pe vreuna rea, adică inferioară, a minţii sale legate de trup.
Această recunoaştere deloc uşoară pentru om este, probabil, cea mai profundă trăire a umilinţei condiţiei umane. Şi totuşi, ea nu afectează câtuşi de puţin iubirea sa pentru Dumnezeu, dacă aceasta este fondată pe o profundă cunoaştere a Lui. Cu cât această cunoaştere este însă mai schematică (cum se întâmplă deseori în revelaţiile lui Swedenborg) sau mai vagă (cum este aceea
dată de Biblie), cu atât conştienţa dependenţei totale de Dumnezeu devine mai greu de suportat de către suflet şi, în schimb, conştienţa asemănării sale, din ce în ce mai mari, cu El tinde să îl aducă în pragul căderii spirituale.
“De dragul unui singur copil, Eu aş sacrifica mii de milioane
de sori şi de lumi de toate felurile, dacă nu aş putea altfel
să-l determin să se întoarcă la mine.
Dacă totuşi , s-ar pune problema ca un copil să fie salvat
numai prin renunţarea la această viaţă divină şi unică a Mea,
mai degrabă aş lăsa-o pe acesta, decât să pierd pe unul dintre
copiii Mei. Puteţi voi înţelege o asemenea dragoste?"
(Casa Domnului II 251, 14, 17)
“…nici un intelect, oricât de sclipitor, nu este suficient, dacă
cel căutat este, el însuşi, cea mai pură şi mai înaltă iubire.
În primul rând, inima, mai precis iubirea este aceea
care trebui să-şi ia sarcina de a căuta şi a recunoaşte.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, V/58:1)
Având o bună cunoaştere a unor scrieri ca „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Predicile Domnului” şi „Secretele vieţii”, omul poartă în sufletul său imaginea de neşters a iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Dacă el acordă atenţia cuvenită acestei reprezentări a lui Dumnezeu din oglinda sufletului său şi îşi orientează întreaga gândire şi acţiune ţinând seama de ea, ajunge inevitabil să o iubească atât de tare, încât conştienţa dependenţei de creatorul său se echilibrează în modul cel mai armonios cu conştienţa profundei sale asemănări cu acesta. În sufletul aceluia care înţelege că nu poate avea cu adevărat libertate de cunoaştere şi manifestare decât o dată cu asumarea, din iubire, a acestei dependenţe de creatorul său, se crează un spaţiu interior dominat de sentimentul celei mai profunde păci, din care ia apoi naştere cel mai mare curaj de a gândi şi a acţiona liber. Căci resimţind iubirea liberă şi infinită a lui Dumnezeu şi alegând apoi să depindă de ea, nici o fiinţă nu poate fi, de fapt, altfel decât pe deplin liberă şi pe deplin fericită.
Mulţi oameni complet absorbiţi de preocupările acestei vieţi, consideră însă că lucrurile de natură spirituală sunt îndepărtate şi lipsite de aplicaţii practice, prin urmare, că nici nu prea au ce căuta în aceasta. În ultimă instanţă, ne putem într-adevăr pune problema de ce nu s-ar putea trăi şi fără a lua în seamă o învăţătură spirituală ca aceasta a Noii Revelaţii, chiar şi în condiţiile în care ea provine de la Dumnezeu Însuşi. Ne putem spune că de vreme ce această învăţătură susţine că există o lume spirituală dincolo de cea fizică, iar omul ajunge după moarte, ca entitate conştientă de sine. în aceasta, poate fi de preferat ca el să se preocupe atunci de cele potrivite noii sale vieţi...
Raţionamentul acesta nu funcţionează însă decât dacă nu există nimic dincolo de lumea aceasta şi nimic înainte sau după această existenţă fizică a fiinţei umane. Căci dacă admitem că există ceva, trebuie să ţinem seama de faptul că această lume imaterială, cu ordinea sa misterioasă, trebuie totuşi să aibă o legătură esenţială cu lumea cunoscută. E absolut necesar să fie ceva comun între cele două, altminteri nu se mai poate vorbi de o conservare a individualităţii şi personalităţii oamenilor la trecerea din una în cealaltă. Dar nu e oare iubirea prezentă pretutindeni şi în lumea aceasta? Oare o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi lucruri este altceva decât o formă, pozitivă sau negativă, de ataşament?... În continuare, dacă recunoaştem rolul ataşamentelor ca motor al gândirii şi voinţei umane, trebuie neapărat să ajungem în domeniul valorilor existenţei, căci ataşamentele promovează lucruri diferite sau chiar incompatibile şi se luptă unele cu alte pentru supremaţie.
Cine ne va indica atunci care sunt valorile corecte, pentru care merită să lupte fiinţa umană?... E adevărat că ni s-a dat un ghid în conştiinţa noastră, dar istoria cunoscută demonstrează că ea nu a fost niciodată o piedică de neînlăturat în calea voinţei rele a oamenilor. E nevoie de mai mult, ca
să izbutim să trăim în pace, în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine, această scurtă viaţă pământeană a noastră. Altminteri, e clar că pacea şi armonia, vor rămâne nişte idealuri foarte îndepărtate pentru cei mai mulţi dintre noi şi că nu vom ajunge să cunoaştem, de fapt, decât vagi şi rapid trecătoare secvenţe care ne mărturisesc despre această stare minunată, posibilă, a sufletului.
"... sărăcia şi nevoile răspândite printre oamenii
acestui pământ, dovedesc pe deplin numai lipsa de iubire
dintre ei..." (Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 9, 210:4)
Această, în schimb, generală stare nefericită şi departe de echilibru a umanităţii explică, în cele din urmă, faptul că în lumea noastră măcinată de conflicte de toate felurile, cei mai mulţi oameni trăiesc în sărăcie şi disperare, în vreme ce toate idealurile umanitare la care societăţile umane au aderat vreodată par să fi pălit ireversibil înaintea jocului pervers al banilor, al falselor ideologii şi credinţe şi al dependenţelor de toate felurile care stăpânesc şi consumă sufletele umane.
O parte considerată privilegiată de omenire este obsedată de putere, posesiuni, pasiuni devorante ale trupului, de acţiuni şi imagini care subminează demnitatea spirituală a omului şi care sunt induse neîncetat pe căile facile ale mass-mediei, internetului, televiziunii sau jocurilor pe computer. Dincolo de toate acestea însă, oamenii în cauză ajung să trăiască extrem de acut o teama de pierdere, slăbiciune, îmbătrânire şi moarte... Cealaltă parte, imensa majoritate, rămâne absorbită de cea mai animalică preocupare pentru supravieţuirea zilnică, iar în ce priveşte confruntarea cu temerile existenţiale comune tuturor oamenilor, alege cel mai adesea să se drogheze cu superstiţii şi credinţe iluzorii, impuse de tradiţie sau de modă.
Sunt mai mulţi oameni ca niciodată în prezent pe planeta noastră, dar asta nu înseamnă deocamdată decât că sunt mai mulţi nefericiţi ca niciodată...
Nefericirea pământeană nu este însă, neapărat un rău în sine, pentru că, într-o lume guvernată de orbirea spirituală, ea e singura stare ce-l poate face pe om să caute, să facă un efort pentru a înţelege şi schimba ordinea lucrurilor. Şi totuşi, sunt oare multe suflete suferinde care caută un sens şi un suport pe care să se poată baza cu adevărat în existenţa lor?... Sunt mulţi oameni care se întreabă, dincolo de tot ceea ce consideră adevărat în religie sau în alte forme de cunoaştere umană, dacă sunt împăcaţi cu direcţia către care se îndreaptă această viaţă chinuită a lor, iar, în caz că acceptă existenţa unui Dummnezeu, cu justificarea pe care credinţa lor o dă acesteia?
Şi totuşi, asemenea adevăruri fundamentale ale vieţii sunt singura hrană corectă a sufletului omenesc şi a spiritului din el. E cât se poate de clar că se nasc şi trăiesc printre noi destui oameni care sunt în mod natural buni şi morali, dar într-o lume în care răul atacă din toate părţile, fără sprijinul unei reale învăţături spirituale, ei sunt, mai devreme sau mai târziu, copleşiţi. Suferinţa pe care le-o aduce existenţa aceasta trupească, îi face atunci să întoarcă dezamăgiţi iubirea lor autentică de oameni şi viaţă, către ei înşişi sau, în cel mai bun caz, către alte câteva persoane privilegiate. O consolare reală şi durabilă nu pot găsi însă pe calea aceasta şi, în cele din urmă, ei fie cad pradă cinismului sau depresiei, fie sunt, la rândul lor, corupţi de interesele rele ale lumii.
“De obicei, vocea Mea nu poate să apară cu claritate
într-un suflet uman, decât după ce multe experienţe amare
de toate tipurile au făcut sufletul mai interiorizat, determinând
îndepărtarea lui de la lucrurile exterioare."
(Marea Evanghelie a lui Ioan XI p. 151)
„Motivul pentru care vă dau acum atât de mult din pâinea
cerească, cum nu s-a mai întâmplat niciodată din vremea
când am păşit pe acest pământ, este că acum, într-adevăr,
se apropie timpul când lumea va atinge culmea aberaţiilor
şi a deviaţiei de la planul Meu de creaţie.”
(Predicile Domnului, 163)
“Oricine refuză să caute calea spre mine pe cărarea blândă a
iubirii, trebuie, din vina lui, să devină vigilent prin nenorocire.
(Secretele vieţii)
De aceea, o iubire mai mare, mai sigură, care să sprijine, să fortifice şi să activeze sufletul prin înţelepciunea sa, este necesară oricărei persoane. Toţi oamenii au nevoie de un suport şi în toţi există această intuiţie că o persoană care îi iubeşte, este şi una pe care se pot baza. Dar nici o fiinţă umană nu poate da alteia mai mult suport, decât îşi poate oferi sieşi. Condiţia existenţei sale pământene e la fel de relativă şi de fragilă ca şi a celuilalt.
Realizând la un moment dat lucrul acesta, mulţi oameni îşi întorc atenţia către învăţăturile spirituale sau ritualurile religioase, dar cei mai mulţi o fac dintr-o nevoie de protecţie şi consolare, nicidecum din dorinţa de a ajunge, în acest fel, la o iubire mai mare decât aceea pe care o poate oferi un om. De aceea se şi mulţumesc atât de uşor cu hrana extrem de săracă şi devitalizată oferită de religiile instituţionalizate sau de numeroasele aşa-zise şcoli spirituale sau oculte. O consecinţă a acestui fapt este că, aşa cum s-a întâmplat în oricare din perioadele istorice care au urmat răstignirii Domnului, şi astăzi ne pare că alunecarea umanităţii pe o cale a egoismului şi a iluziei este inevitabilă. Şi totuşi, astăzi, mai mult decât oricând în istoria cunoscută, observatorul atent descoperă nenumărate mişcări de căutare a adevărului spiritual, dar şi nenumărate lupte pentru dominaţie, adevărate războaie spirituale ce ameninţă să sfâşie umanitatea.
Niciodată până la acest început de mileniu, lupta între credinţe nu a avut o amploare atât de mare şi niciodată nu au fost mai multe atacuri deschise la adresa creştinismului şi a divinităţii lui Hristos.
Niciodată ateii nu au fost atât de uniţi şi de hotărâţi să îşi impună ideologia şi să salveze lumea de pericolul fundamentalismului religios.
Niciodată lumea nu a cunoscut mai multe convertiri la credinţă, nici o asemenea concurenţă pentru câştigarea de adepţi între creştinism şi islamism, nici o teamă atât de mare că ciocnirea religiilor ar putea să ducă la declanşarea unui nou război mondial.
Niciodată nu au existat atât de mulţi oameni care să creadă că profeţiile Apocalipsei cu privire la „sfârşitul timpurilor” sunt fie împlinite, fie foarte aproape de a fi împlinite.
Niciodată nu au existat atât de numeroase mărturii ale unor noi creştini cu privire la convertirea lor prin graţie, prin lucrarea spiritului divin.
Şi poate, într-adevăr, niciodată umanitatea nu a fost mai pregătită ca acum, pentru o adevărată revoluţie spirituală.
În cele din urmă, devine din ce în ce mai vizibil pentru orice observator imparţial, că dincolo de tot ce putem vedea că lucrează în jurul notru pe căile obişnuite ale lumii, există forţe ascunse care se manifestă într-un număr din ce în ce mai mare de oameni, transformându-le vieţile şi personalităţile într-un mod uimitor şi minunat.
“În timpurile din urmă, oamenii vor construi anumite
case pentru Mine şi în acestea – exact ca fariseii în
templul din Ierusalim şi preoţii păgâni în templele lor
păgâne de idoli – vor realiza anumite servicii religioase
într-o anumită zi a săptămânii, căreia îi vor adăuga alte
zile măreţe şi înalte în decursul anului. Dar când
aceasta va deveni un obicei general printre oameni,
în contradicţie cu sfatul şi voinţa Mea, semnele despre
care am discutat cu privire la prezenţa Mea vie
în şi printre oameni vor dispărea complet, pentru că
în templele care poartă afirmaţia “pentru marea glorie
a lui Dumnezeu” şi care sunt construite de mâini omeneşti,
Eu voi fi la fel de puţin prezent ca şi acum în templul
din Ierusalim.” (Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 21, 12:4)
“Începe să se manifeste o dorinţă generală pentru lumină,
pentru viaţa spirituală, pentru o învăţătură spirituală
autentică, care să aibă căldură. Şi astfel se produce o mişcare
către spirit, în pofida întregii opoziţii.”
(Predicile Domnului, 24)
În repetate rânduri, în Marea Evanghelie a lui Ioan se afirmă că la mai puţin de 2000 de ani de la moartea lui Iisus pe cruce, lumea noastră se va schimba cu totul, iar evenimentul care va declanşa această imensă revoluţie spirituală şi materială a umanităţii va fi a doua venire a Sa, nu fizică, ci spirituală. În conformitate cu aceaşi sursă, putem afirma că întoarcerea treptată a împărăţiei spiritului în vieţile oamenilor, a fost pregătită, în ultimele trei secole de ascensiunea ştiinţelor şi tehnologiei, de foamea spirituală a tuturor celor nemulţumiţi de hrana săracă oferită de religiile instituţionalizate şi, mai ales, de toate mesajele şi semnele divine pe care adevăraţii profeţi şi clarvăzători au încercat să le comunice umanităţii.
„Şi în mai puţin de 2000 de ani va fi din nou o judecată generală,
foarte mare, care va conduce la salvarea celor buni şi la ruina
celor mari ai lumii şi a acelora complet lipsiţi de iubire.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 20, 97:6)”
În cele din urmă, e precizat în Marea Evanghelie că, după o perioadă de mari zbateri spirituale şi materiale, toţi oamenii cu bunăvoinţă de pe pământ se vor întoarce spre adevăr, prin descoperirea şi urmarea de bunăvoie a adevăratei învăţături divine. Iisus Hristos va coborâ apoi efectiv, împreună cu toţi cei apropiaţi Sieşi, oameni şi îngeri, în corpuri spirituale, în comunităţile acelora cu iubire şi credinţă adevărată, pentru îndrumarea şi susţinerea lor, iar aceasta va face ca, într-un timp scurt, regulile de funcţionare ale tuturor societăţilor umane să se schimbe pentru a fi în concordanţă cu ordinea eternă a iubirii divine. Astfel, oamenii care vor trăi pe pământ, după ce toate încercările ce vor precede această mare şi definitivă a doua venire a Domnului vor lua sfârşit, se vor detaşa cu totul de atitudinea coruptă şi egoistă care a dominat în istoria umanităţii şi vor trăi, în sfârşit, după două mii de ani de la sacrificiul iubirii lui Dumnezeu pentru ei, în conformitate cu demnitatea spirituală pentru care au fost creaţi.
„Dar cea mai rea şi mai întunecată condiţie (de existenţă)
nu va dura mult timp, iar falşii învăţători şi profeţi îşi vor da
singuri lovitura de graţie. Căci atunci Spiritul Meu, adică
Spiritul întregului adevăr se va trezi printre oamenii
care sunt chinuiţi în multe feluri, soarele vieţii va începe
să strălucească teribil, iar noaptea morţii va coborâ
în vechiul său mormânt.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 21, 8:2)
Desigur, pentru a concepe ca posibilă o asemenea evoluţie a umanităţii în viitorul atât de apropiat, este necesară o reală încredere în cuvântul Noii Revelaţii.
Să luăm însă, măcar pentru câteva clipe, în considerare ipoteza că beneficiile pe care le poate aduce această încredere oricărui om pot fi atât de mari, încât orice suport sau consolare venită din partea oamenilor, orice bucurie sau plăcere a lumii să îşi piardă orice importanţă în raport cu ele.
Toţi cei care încă mai caută adevărul şi, printre aceştia, toţi cei care deja l-au găsit în iubirea lui Dumnezeu, realizând natura sa infinită, nu au decât să se apropie cu curaj şi răbdare de scrierile acestea... cel care le poate da încrederea şi credinţa cea mai deplină, se află în fiecare din ei.
„La momentul potrivit, cuvântul Meu va ajunge
la toţi cei care îl cer, în inimile lor."
(Darurile Cerului Il p. 276)
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 9. Alte învăţături
înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu ne precupăm de căutarea adevărului?
Întrebarea dacă mai este necesară umanităţii o altă învăţătură venită de la Dumnezeu, cu excepţia celei consemnate în Biblie, poate veni cel mai adesea de la un creştin pentru care Scripturile sunt unica învăţătură pe care Dumnezeu a decis să o lase umanităţii, printr-un mare număr de profeţi sau martori ai manifestărilor Sale.
„Cu cât va câştiga mai mult teren învăţătura Mea,
cu atât mai multe obstacole se vor ridica împotriva acesteia,
datorită faptului că îi atacă pe mulţi în prosperitatea lor
materială şi chiar în cea spirituală, în felul de gândire
cu care s-au obişnuit.”
(Predicile Domnului, 108)
“Dar lăsaţi-i pe aceia care se cred învăţaţi cu
pseudo-înţelepciunea lor. Timpul triumfului lor va fi scurt.”
(Predicile Domnului, 31)
De ce e spus însă atunci chiar în Noul Testament să nu dispreţuim proorocirile, ci să le cercetăm şi să păstrăm din ele ceea ce este bun? Oare aceasta se referă numai la profeţiile Vechiului Testament despre care Iisus Însuşi afirmă că nu au fost valabile decât până la Ioan Botezătorul, adică până la venirea Sa în trup?
Dar ce fel de Dumnezeu al înţelepciunii supreme poate fi acela despre care creştinii dogmatici susţin hotărât că nu a oferit copiilor Săi pe care pretinde că îi iubeşte decât o învăţătură schematică, lăsată prin martori şi profeţi, acum două mii de ani unei umanităţi ale cărei înţelegere, valori şi preocupări difereau considerabil de cele ale lumii actuale? Cum se poate concepe raţional că El ar putea să se resemneze pentru eternitate cu prezentarea adevărului Său infinit într-un ansamblu de texte scrise în limbi dispărute, care pot fi foarte uşor subminate de mintea umană datorită unor contradicţii sau ambiguităţi care sunt pentru intelectul omului modern evidente şi inexplicabile?
Dar ce fel de Dumnezeu al iubirii poate fi acela care, urmând literal unele pasaje ale Vechiului Testament, îndeamnă la răzbunare sau la pedepsirea fără milă cu moartea a păcătosului? Şi care, în plus, promite acestor păcătoşi după moarte un iad etern de suferinţă, din care nu vor mai avea niciodată scăpare?... Şi, în fine, ce fel de iubire părintească ar fi aceea care ar specula fiecare greşeală a copilului şi, în primul rînd, o greşeală cu care s-a născut şi de care nu e câtuşi de puţin responsabil, pentru a-l convinge că este un păcătos incurabil care trebuie să îl adore neîncetat pe părintele său pentru a obţine graţia iertării şi protecţiei sale?
Numeroasele texte din Biblie care lasă deschisă posibilitatea înţelegerii acestor lucruri (conform interpretării lor literale) au constituit întotdeauna o piatră de încercare pentru eforturile oamenilor de a se apropia de Dumnezeu.
Orice ateu moral care a cunoscut şi a ajuns să deteste fanatismele de orice fel, va găsi în Biblie şi, mai ales, în istoria creştinismului argumente raţionale şi chiar etice pentru respingerea credinţei.
"În aceaşi manieră, Eu vin încontinuu pe proprietatea Mea,
însă cei care sunt ai Mei nu vor, deopotrivă, nici să accepte,
nici să recunoască, că Eu sunt acela!
De ce nu vor aceasta? Pentru că şi pentru ei, citirea şi auzirea şi
contemplarea operelor Mele este preferabilă unei mici acţiuni
conforme cu cuvântul Meu. Dar aşa se face că Spiritul aflat în
proprietatea Mea, care este inima, nu devine viu, căci, cei care
sunt ai Mei nu vor să Mă accepte în mod activ.
Prin urmare, Eu spun: Toţi aceşti teologi vor zice probabil:
”Doamne, Doamne, în numele tău şi din cuvântul Tău am profeţit,
predicat şi învăţat!” Dar Eu le voi spune: “Plecaţi de la Mine,
Eu nu v-am cunoscut niciodată! Cereţi-vă răsplata de la aceia
care v-au angajat ca învăţători şi oameni ai cunoaşterii!
Este adevărat că Eu am venit la voi şi am bătut la uşa
proprietăţii Mele, dar nici unul din voi nu a spus: “Vino înăuntru
şi învigorează-ne spiritul, astfel încât să putem deveni activi şi
plini de forţă în conformitate cu cuvântul Tău.” Aţi fost mulţumiţi
cu comorile din capul vostru, dar aţi lăsat pustii hambarele inimii
voastre şi aţi dispreţuit toată proprietatea Mea din voi.”
De aceea, puteţi să strigaţi cât vreţi Doamne, Doamne şi Eu tot nu
o să vă cunosc, pentru că Eu îi cunosc pe aceia care sunt ai Mei
în conformitate cu proprietatea Mea din ei. Dar voi nu aveţi în
voi proprietăţi de la Mine şi, prin urmare, nu vreau să vă cunosc.”
(Soarele spiritual 1/010-17)
În particular, conştienţa că atât el cât şi alţi oameni, la fel de sceptici ca şi el, sunt totuşi nişte persoane cumsecade care îşi asumă sau chiar luptă pentru valorile fundamentale şi idealurile umanităţii (deşi nu pot să-şi înţeleagă sau justifice raţional comportamentul acesta) îl împiedică în mod fatal să conceapă, măcar cu titlul de ipoteză, că el sau ceilalţi ar fi demni să fie torturaţi în iad pentru eternitate. Chiar şi anihilarea definitivă devine preferabilă unui asemenea destin de o grozăvie nemăsurată...
În cele din urmă, probabil că nici un om sănătos mental nu poate concepe cu adevărat aşa ceva pentru sine însuşi, dar, după cum lesne se poate observa, sunt mulţi care, numindu-se singuri creştini, îl acceptă foarte bine în cazul altora, chiar şi în cazul în care unii dintre aceştia le sunt persoane foarte apropiate. Iubirea generală de semeni (chiar şi de duşmani) predicată de creştinism poate fi însă compatibilă cu acceptarea pasivă a unei veşnice condamnări pentru o foarte mare parte din umanitate? Dar şi mai grav... e de conceput că poate avea iubire pentru toţi oamenii un asemenea Dumnezeu scindat interior, care pe de-o parte se supune unor chinuri de neimaginat de dragul salvării păcătoşilor, iar pe de alta se arată un justiţiar neîndurător, care e dispus să-i abandoneze torturii şi, o dată cu ei, o parte din creaţia Sa divină, pentru totdeauna?
Ceea ce mai poate observa un gânditor liber este că şansele de salvare spirituală pe care le oferă presupusul Dumnezeu al creştinilor unuia sau altuia din cei născuţi pe lumea aceasta sunt departe de a fi egale. Unii oameni mor din copilărie sau chiar pruncie, alţii îşi trăiesc toată viaţa în comunităţi în care cuvântul Bibliei nu e predicat niciodată. De asemeni, chiar între cei care trăiesc într-o societate aşa-zis creştină există diferenţe enorme în creşterea şi educarea copiilor pe partea religioasă. Gânditorul se-ntreabă atunci inevitabil, cum de atotputernicul Dumnezeu al iubirii şi înţelepciunii din scripturile creştinilor lasă loc pentru atâtea inegalităţi între oameni, de vreme ce pretinde că salvarea lor, adică ajungerea lor la viaţa eternă, este, în mod declarat, pentru El Însuşi, o chestiune de cea mai mare importanţă?
Şi cum de lasă El, până la urmă tot răul să se manifeste şi să crească în lumea aceasta? Şi apoi pentru ce motive ciudate lasă El oamenii să îmbătrânească într-un mod atât de jalnic?... Aproape orice bucată de materie anorganică naturală este mai durabilă şi îşi menţine mai bine aspectul în timp decât omul. Îi place cumva lui Dumnezeu suferinţa celor neputincioşi şi chinuirea fără nici un scop a tuturor celor ce ajung să înfrunte timpul? Are oare El nevoie de toate aceste suferinţe, umiliri şi condamnări ca să se simtă cumva mai puternic?...
Desigur, o asemenea posibilitate ar fi o contradicţie fatală cu omnipotenţa definitorie a naturii Sale. Atunci cum se poate totuşi ieşi din cercul acestor paradoxuri create de proiecţiile fireşti ale minţii umane?... Un om cu gândire îndrăzneaţă se pune în locul lui Dumnezeu şi încearcă să-L înţeleagă. Dar iată, descoperă apoi, destul de repede, că nu este capabil. Că pentru a-L înţelege pe Dumnezeu, dincolo de tot ce poate găsi în Biblie sau în alte scrieri teologice sau mistice, mintea şi inima sa au încă nevoie de explicaţii.
Dar dacă există cu adevărat Dumnezeul descris de scripturile creştine, nu se poate ca El să nu ştie asta despre noi. De fapt, nu se poate ca altceva sau altcineva decât El Însuşi să se afle la originea dorinţei noastre de a cunoaşte adevărul şi, desigur, nici ca altceva sau altcineva decât El Însuşi să ne-o satisfacă.
“Căci cu siguranţă că nu Mă pot cea mai mare iubire şi
compasiune, iar în ziua următoare, totală de răzbunare,
implacabilă şi lipsită de milă şi dorinţa eternă de a-i pedepsi
şi tortura pe copiii Mei pentru faptele lor greşite -
în vreme ce adesea ei nu sunt responsabili nici pentru a
suta parte din acestea. Eu nu am venit pentru a-l lăsa pe
acela care a fost pierdut să se piardă şi mai tare,
ci pentru a-l căuta cu toată iubirea şi a-l aduce
din nou înapoi la lumină, astfel încât să nu fie pierdut."
(Marea Evanghelie a lui Ioan XI p. 246)
Noua Revelaţie e un asemenea cadou al adevărului pentru umanitate. Cuvântul Său prezintă oricărui om care caută cu inima curată şi cu mintea deschisă toate explicaţiile de care el are nevoie pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi pentru a se înţelege pe sine însuşi.
Există vreo învăţătură despre iubire şi libertate mai mare şi mai puternică decât aceasta?... Există o altă descriere a lui Dumnezeu care să poată inspira o încredere mai temeinică, o admiraţie mai mare şi o iubire mai devotată pentru El, decât aceasta?... Să vedem dacă un singur cunoscător al Noii Revelaţii poate da un răspuns negativ la întrebările acestea.
După afirmaţiile Autorului declarat al acestor mesaje, în ele se află o cunoaştere spirituală superioară chiar celei oferite binecuvântaţilor discipoli ai Domnului din cei trei ani ai misiunii Sale pământene, iar omenirea e pregătită acum şi are nevoie mai mult decât niciodată de această cunoaştere.
Să mai încercăm încă o descriere a influenţei învăţăturii divine asupra omului, în conformitate cu ce aflăm despre aceasta din Noua Revelaţie. De vreme ce mintea rece şi mecanică a sufletului este incapabilă să se identifice cu Cuvântul lui Dumnezeu, acesta nu e destinat să-i aducă ei plăcere şi mulţumire, ci numai spiritului divin interior din inima sufletului. Spiritul omului e picătura de iubire şi înţelepciune divină din suflet care, deşi şi-a construit pentru individualizarea sa un trup şi un suflet, rămâne întotdeauna capabilă să recunoască oceanul de iubire şi înţelepciune căruia îi aparţine. Spiritul răspunde întotdeauna cu iubire, cuvântului de iubire al lui Dumnezeu, iar dacă prejudecăţile şi orgoliul minţii nu îl împiedică, sufletul conştientizează, la rîndul dău, răspunsul acesta. Atunci, sufletul întreg începe să-l iubească pe Dumnezeu şi apoi, într-un fel imposibil înainte de a ajunge la aceasta, pe toţi ceilalţi semeni ai săi care sunt şi ei, prin
spiritele lor, destinaţi să devină mai devreme sau mai târziu, copii ai lui Dumnezeu. Iar dacă, în conformitate cu această mare şi necondiţionată iubire pentru toţi oamenii care încolţeşte în el, omul alege în libertate să şi acţioneze, îndrumând şi susţinând spiritual, dar pe cât posibil, şi material, pe fraţii săi aflaţi în nevoie, evoluţia sa către renaşterea spirituală şi viaţa eternă şi beatifică, după modelul lui Dumnezeu, este, în cea mai mare parte, asigurată.
Ea nu e însă pe deplin certă până în momentul deplinei uniri a spiritului cu sufletul său, căci până atunci, în orice suflet omenesc care, prin aderarea la ordinea lui Dumnezeu, se vede înălţat deasupra altora, rămâne totuşi acea capcană foarte subtilă a iubirii de sine şi orgoliului. Dar poate că tocmai aici îşi are un alt rost deosebit de important Cuvântul Noii Revelaţii, pentru cel aflat încă în viaţa trupească, căci cunoaşterea şi menţinerea permanentă în conştienţă a ideilor sale îl împiedică pe om să îşi asume vreodată, la modul personal, gloria faptelor sale bune. Un adevărat discipol al Cuvântului realizează în orice ocazie că tot ce este făcut bun de către oricine, inclusiv de el însuşi, nu este altceva decât o urmare a voinţei bune a lui Dumnezeu, deoarece omul nu are, de fapt, altă libertate decât a alege între a urma voinţa aceasta bună sau pe vreuna rea, adică inferioară, a minţii sale legate de trup.
Această recunoaştere deloc uşoară pentru om este, probabil, cea mai profundă trăire a umilinţei condiţiei umane. Şi totuşi, ea nu afectează câtuşi de puţin iubirea sa pentru Dumnezeu, dacă aceasta este fondată pe o profundă cunoaştere a Lui. Cu cât această cunoaştere este însă mai schematică (cum se întâmplă deseori în revelaţiile lui Swedenborg) sau mai vagă (cum este aceea
dată de Biblie), cu atât conştienţa dependenţei totale de Dumnezeu devine mai greu de suportat de către suflet şi, în schimb, conştienţa asemănării sale, din ce în ce mai mari, cu El tinde să îl aducă în pragul căderii spirituale.
“De dragul unui singur copil, Eu aş sacrifica mii de milioane
de sori şi de lumi de toate felurile, dacă nu aş putea altfel
să-l determin să se întoarcă la mine.
Dacă totuşi , s-ar pune problema ca un copil să fie salvat
numai prin renunţarea la această viaţă divină şi unică a Mea,
mai degrabă aş lăsa-o pe acesta, decât să pierd pe unul dintre
copiii Mei. Puteţi voi înţelege o asemenea dragoste?"
(Casa Domnului II 251, 14, 17)
“…nici un intelect, oricât de sclipitor, nu este suficient, dacă
cel căutat este, el însuşi, cea mai pură şi mai înaltă iubire.
În primul rând, inima, mai precis iubirea este aceea
care trebui să-şi ia sarcina de a căuta şi a recunoaşte.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, V/58:1)
Având o bună cunoaştere a unor scrieri ca „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Predicile Domnului” şi „Secretele vieţii”, omul poartă în sufletul său imaginea de neşters a iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Dacă el acordă atenţia cuvenită acestei reprezentări a lui Dumnezeu din oglinda sufletului său şi îşi orientează întreaga gândire şi acţiune ţinând seama de ea, ajunge inevitabil să o iubească atât de tare, încât conştienţa dependenţei de creatorul său se echilibrează în modul cel mai armonios cu conştienţa profundei sale asemănări cu acesta. În sufletul aceluia care înţelege că nu poate avea cu adevărat libertate de cunoaştere şi manifestare decât o dată cu asumarea, din iubire, a acestei dependenţe de creatorul său, se crează un spaţiu interior dominat de sentimentul celei mai profunde păci, din care ia apoi naştere cel mai mare curaj de a gândi şi a acţiona liber. Căci resimţind iubirea liberă şi infinită a lui Dumnezeu şi alegând apoi să depindă de ea, nici o fiinţă nu poate fi, de fapt, altfel decât pe deplin liberă şi pe deplin fericită.
Mulţi oameni complet absorbiţi de preocupările acestei vieţi, consideră însă că lucrurile de natură spirituală sunt îndepărtate şi lipsite de aplicaţii practice, prin urmare, că nici nu prea au ce căuta în aceasta. În ultimă instanţă, ne putem într-adevăr pune problema de ce nu s-ar putea trăi şi fără a lua în seamă o învăţătură spirituală ca aceasta a Noii Revelaţii, chiar şi în condiţiile în care ea provine de la Dumnezeu Însuşi. Ne putem spune că de vreme ce această învăţătură susţine că există o lume spirituală dincolo de cea fizică, iar omul ajunge după moarte, ca entitate conştientă de sine. în aceasta, poate fi de preferat ca el să se preocupe atunci de cele potrivite noii sale vieţi...
Raţionamentul acesta nu funcţionează însă decât dacă nu există nimic dincolo de lumea aceasta şi nimic înainte sau după această existenţă fizică a fiinţei umane. Căci dacă admitem că există ceva, trebuie să ţinem seama de faptul că această lume imaterială, cu ordinea sa misterioasă, trebuie totuşi să aibă o legătură esenţială cu lumea cunoscută. E absolut necesar să fie ceva comun între cele două, altminteri nu se mai poate vorbi de o conservare a individualităţii şi personalităţii oamenilor la trecerea din una în cealaltă. Dar nu e oare iubirea prezentă pretutindeni şi în lumea aceasta? Oare o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi lucruri este altceva decât o formă, pozitivă sau negativă, de ataşament?... În continuare, dacă recunoaştem rolul ataşamentelor ca motor al gândirii şi voinţei umane, trebuie neapărat să ajungem în domeniul valorilor existenţei, căci ataşamentele promovează lucruri diferite sau chiar incompatibile şi se luptă unele cu alte pentru supremaţie.
Cine ne va indica atunci care sunt valorile corecte, pentru care merită să lupte fiinţa umană?... E adevărat că ni s-a dat un ghid în conştiinţa noastră, dar istoria cunoscută demonstrează că ea nu a fost niciodată o piedică de neînlăturat în calea voinţei rele a oamenilor. E nevoie de mai mult, ca
să izbutim să trăim în pace, în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine, această scurtă viaţă pământeană a noastră. Altminteri, e clar că pacea şi armonia, vor rămâne nişte idealuri foarte îndepărtate pentru cei mai mulţi dintre noi şi că nu vom ajunge să cunoaştem, de fapt, decât vagi şi rapid trecătoare secvenţe care ne mărturisesc despre această stare minunată, posibilă, a sufletului.
"... sărăcia şi nevoile răspândite printre oamenii
acestui pământ, dovedesc pe deplin numai lipsa de iubire
dintre ei..." (Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 9, 210:4)
Această, în schimb, generală stare nefericită şi departe de echilibru a umanităţii explică, în cele din urmă, faptul că în lumea noastră măcinată de conflicte de toate felurile, cei mai mulţi oameni trăiesc în sărăcie şi disperare, în vreme ce toate idealurile umanitare la care societăţile umane au aderat vreodată par să fi pălit ireversibil înaintea jocului pervers al banilor, al falselor ideologii şi credinţe şi al dependenţelor de toate felurile care stăpânesc şi consumă sufletele umane.
O parte considerată privilegiată de omenire este obsedată de putere, posesiuni, pasiuni devorante ale trupului, de acţiuni şi imagini care subminează demnitatea spirituală a omului şi care sunt induse neîncetat pe căile facile ale mass-mediei, internetului, televiziunii sau jocurilor pe computer. Dincolo de toate acestea însă, oamenii în cauză ajung să trăiască extrem de acut o teama de pierdere, slăbiciune, îmbătrânire şi moarte... Cealaltă parte, imensa majoritate, rămâne absorbită de cea mai animalică preocupare pentru supravieţuirea zilnică, iar în ce priveşte confruntarea cu temerile existenţiale comune tuturor oamenilor, alege cel mai adesea să se drogheze cu superstiţii şi credinţe iluzorii, impuse de tradiţie sau de modă.
Sunt mai mulţi oameni ca niciodată în prezent pe planeta noastră, dar asta nu înseamnă deocamdată decât că sunt mai mulţi nefericiţi ca niciodată...
Nefericirea pământeană nu este însă, neapărat un rău în sine, pentru că, într-o lume guvernată de orbirea spirituală, ea e singura stare ce-l poate face pe om să caute, să facă un efort pentru a înţelege şi schimba ordinea lucrurilor. Şi totuşi, sunt oare multe suflete suferinde care caută un sens şi un suport pe care să se poată baza cu adevărat în existenţa lor?... Sunt mulţi oameni care se întreabă, dincolo de tot ceea ce consideră adevărat în religie sau în alte forme de cunoaştere umană, dacă sunt împăcaţi cu direcţia către care se îndreaptă această viaţă chinuită a lor, iar, în caz că acceptă existenţa unui Dummnezeu, cu justificarea pe care credinţa lor o dă acesteia?
Şi totuşi, asemenea adevăruri fundamentale ale vieţii sunt singura hrană corectă a sufletului omenesc şi a spiritului din el. E cât se poate de clar că se nasc şi trăiesc printre noi destui oameni care sunt în mod natural buni şi morali, dar într-o lume în care răul atacă din toate părţile, fără sprijinul unei reale învăţături spirituale, ei sunt, mai devreme sau mai târziu, copleşiţi. Suferinţa pe care le-o aduce existenţa aceasta trupească, îi face atunci să întoarcă dezamăgiţi iubirea lor autentică de oameni şi viaţă, către ei înşişi sau, în cel mai bun caz, către alte câteva persoane privilegiate. O consolare reală şi durabilă nu pot găsi însă pe calea aceasta şi, în cele din urmă, ei fie cad pradă cinismului sau depresiei, fie sunt, la rândul lor, corupţi de interesele rele ale lumii.
“De obicei, vocea Mea nu poate să apară cu claritate
într-un suflet uman, decât după ce multe experienţe amare
de toate tipurile au făcut sufletul mai interiorizat, determinând
îndepărtarea lui de la lucrurile exterioare."
(Marea Evanghelie a lui Ioan XI p. 151)
„Motivul pentru care vă dau acum atât de mult din pâinea
cerească, cum nu s-a mai întâmplat niciodată din vremea
când am păşit pe acest pământ, este că acum, într-adevăr,
se apropie timpul când lumea va atinge culmea aberaţiilor
şi a deviaţiei de la planul Meu de creaţie.”
(Predicile Domnului, 163)
“Oricine refuză să caute calea spre mine pe cărarea blândă a
iubirii, trebuie, din vina lui, să devină vigilent prin nenorocire.
(Secretele vieţii)
De aceea, o iubire mai mare, mai sigură, care să sprijine, să fortifice şi să activeze sufletul prin înţelepciunea sa, este necesară oricărei persoane. Toţi oamenii au nevoie de un suport şi în toţi există această intuiţie că o persoană care îi iubeşte, este şi una pe care se pot baza. Dar nici o fiinţă umană nu poate da alteia mai mult suport, decât îşi poate oferi sieşi. Condiţia existenţei sale pământene e la fel de relativă şi de fragilă ca şi a celuilalt.
Realizând la un moment dat lucrul acesta, mulţi oameni îşi întorc atenţia către învăţăturile spirituale sau ritualurile religioase, dar cei mai mulţi o fac dintr-o nevoie de protecţie şi consolare, nicidecum din dorinţa de a ajunge, în acest fel, la o iubire mai mare decât aceea pe care o poate oferi un om. De aceea se şi mulţumesc atât de uşor cu hrana extrem de săracă şi devitalizată oferită de religiile instituţionalizate sau de numeroasele aşa-zise şcoli spirituale sau oculte. O consecinţă a acestui fapt este că, aşa cum s-a întâmplat în oricare din perioadele istorice care au urmat răstignirii Domnului, şi astăzi ne pare că alunecarea umanităţii pe o cale a egoismului şi a iluziei este inevitabilă. Şi totuşi, astăzi, mai mult decât oricând în istoria cunoscută, observatorul atent descoperă nenumărate mişcări de căutare a adevărului spiritual, dar şi nenumărate lupte pentru dominaţie, adevărate războaie spirituale ce ameninţă să sfâşie umanitatea.
Niciodată până la acest început de mileniu, lupta între credinţe nu a avut o amploare atât de mare şi niciodată nu au fost mai multe atacuri deschise la adresa creştinismului şi a divinităţii lui Hristos.
Niciodată ateii nu au fost atât de uniţi şi de hotărâţi să îşi impună ideologia şi să salveze lumea de pericolul fundamentalismului religios.
Niciodată lumea nu a cunoscut mai multe convertiri la credinţă, nici o asemenea concurenţă pentru câştigarea de adepţi între creştinism şi islamism, nici o teamă atât de mare că ciocnirea religiilor ar putea să ducă la declanşarea unui nou război mondial.
Niciodată nu au existat atât de mulţi oameni care să creadă că profeţiile Apocalipsei cu privire la „sfârşitul timpurilor” sunt fie împlinite, fie foarte aproape de a fi împlinite.
Niciodată nu au existat atât de numeroase mărturii ale unor noi creştini cu privire la convertirea lor prin graţie, prin lucrarea spiritului divin.
Şi poate, într-adevăr, niciodată umanitatea nu a fost mai pregătită ca acum, pentru o adevărată revoluţie spirituală.
În cele din urmă, devine din ce în ce mai vizibil pentru orice observator imparţial, că dincolo de tot ce putem vedea că lucrează în jurul notru pe căile obişnuite ale lumii, există forţe ascunse care se manifestă într-un număr din ce în ce mai mare de oameni, transformându-le vieţile şi personalităţile într-un mod uimitor şi minunat.
“În timpurile din urmă, oamenii vor construi anumite
case pentru Mine şi în acestea – exact ca fariseii în
templul din Ierusalim şi preoţii păgâni în templele lor
păgâne de idoli – vor realiza anumite servicii religioase
într-o anumită zi a săptămânii, căreia îi vor adăuga alte
zile măreţe şi înalte în decursul anului. Dar când
aceasta va deveni un obicei general printre oameni,
în contradicţie cu sfatul şi voinţa Mea, semnele despre
care am discutat cu privire la prezenţa Mea vie
în şi printre oameni vor dispărea complet, pentru că
în templele care poartă afirmaţia “pentru marea glorie
a lui Dumnezeu” şi care sunt construite de mâini omeneşti,
Eu voi fi la fel de puţin prezent ca şi acum în templul
din Ierusalim.” (Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 21, 12:4)
“Începe să se manifeste o dorinţă generală pentru lumină,
pentru viaţa spirituală, pentru o învăţătură spirituală
autentică, care să aibă căldură. Şi astfel se produce o mişcare
către spirit, în pofida întregii opoziţii.”
(Predicile Domnului, 24)
În repetate rânduri, în Marea Evanghelie a lui Ioan se afirmă că la mai puţin de 2000 de ani de la moartea lui Iisus pe cruce, lumea noastră se va schimba cu totul, iar evenimentul care va declanşa această imensă revoluţie spirituală şi materială a umanităţii va fi a doua venire a Sa, nu fizică, ci spirituală. În conformitate cu aceaşi sursă, putem afirma că întoarcerea treptată a împărăţiei spiritului în vieţile oamenilor, a fost pregătită, în ultimele trei secole de ascensiunea ştiinţelor şi tehnologiei, de foamea spirituală a tuturor celor nemulţumiţi de hrana săracă oferită de religiile instituţionalizate şi, mai ales, de toate mesajele şi semnele divine pe care adevăraţii profeţi şi clarvăzători au încercat să le comunice umanităţii.
„Şi în mai puţin de 2000 de ani va fi din nou o judecată generală,
foarte mare, care va conduce la salvarea celor buni şi la ruina
celor mari ai lumii şi a acelora complet lipsiţi de iubire.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 20, 97:6)”
În cele din urmă, e precizat în Marea Evanghelie că, după o perioadă de mari zbateri spirituale şi materiale, toţi oamenii cu bunăvoinţă de pe pământ se vor întoarce spre adevăr, prin descoperirea şi urmarea de bunăvoie a adevăratei învăţături divine. Iisus Hristos va coborâ apoi efectiv, împreună cu toţi cei apropiaţi Sieşi, oameni şi îngeri, în corpuri spirituale, în comunităţile acelora cu iubire şi credinţă adevărată, pentru îndrumarea şi susţinerea lor, iar aceasta va face ca, într-un timp scurt, regulile de funcţionare ale tuturor societăţilor umane să se schimbe pentru a fi în concordanţă cu ordinea eternă a iubirii divine. Astfel, oamenii care vor trăi pe pământ, după ce toate încercările ce vor precede această mare şi definitivă a doua venire a Domnului vor lua sfârşit, se vor detaşa cu totul de atitudinea coruptă şi egoistă care a dominat în istoria umanităţii şi vor trăi, în sfârşit, după două mii de ani de la sacrificiul iubirii lui Dumnezeu pentru ei, în conformitate cu demnitatea spirituală pentru care au fost creaţi.
„Dar cea mai rea şi mai întunecată condiţie (de existenţă)
nu va dura mult timp, iar falşii învăţători şi profeţi îşi vor da
singuri lovitura de graţie. Căci atunci Spiritul Meu, adică
Spiritul întregului adevăr se va trezi printre oamenii
care sunt chinuiţi în multe feluri, soarele vieţii va începe
să strălucească teribil, iar noaptea morţii va coborâ
în vechiul său mormânt.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 21, 8:2)
Desigur, pentru a concepe ca posibilă o asemenea evoluţie a umanităţii în viitorul atât de apropiat, este necesară o reală încredere în cuvântul Noii Revelaţii.
Să luăm însă, măcar pentru câteva clipe, în considerare ipoteza că beneficiile pe care le poate aduce această încredere oricărui om pot fi atât de mari, încât orice suport sau consolare venită din partea oamenilor, orice bucurie sau plăcere a lumii să îşi piardă orice importanţă în raport cu ele.
Toţi cei care încă mai caută adevărul şi, printre aceştia, toţi cei care deja l-au găsit în iubirea lui Dumnezeu, realizând natura sa infinită, nu au decât să se apropie cu curaj şi răbdare de scrierile acestea... cel care le poate da încrederea şi credinţa cea mai deplină, se află în fiecare din ei.
„La momentul potrivit, cuvântul Meu va ajunge
la toţi cei care îl cer, în inimile lor."
(Darurile Cerului Il p. 276)
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 9. Alte învăţături
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
