5. Ce a fost şi ce este, de fapt, creaţia lui Dumnezeu? Ce este materia, din perspectiva Creatorului său şi ce este spiritul? Cum se explică varietatea vieţii materiale şi evoluţia sa în complexitate? Care este sensul vieţilor individuale ale fiinţelor acestui pământ?
Prima creaţie a lui Dumnezeu a fost una pur spirituală. El a realizat din gândurile şi ideile esenţei Sale fiinţe spirituale perfecte după ordinea Sa, pe care le-a înzestrat la rândul lor cu putere de creaţie.
Scopul existenţei acestor entităţi a fost acela de a fi receptacole ale iubirii, gândirii şi voinţei divine, care să trăiască în eternitate, într-o armonie din ce în ce mai desăvârşită cu creatorul lor, bucurându-se de desfârşitele Sale beatitudini şi creând, la rândul lor, nenumărate fiinţe asemănătoare cu ei, astfel încât Dumnezeu să se recunoască pe Sine Însuşi, în infinitele Sale potenţialităţi manifestate în dezvoltarea permanentă a mereu înnoitei Sale creaţii.
Aceşti îngeri primordiali au dispus de o voinţă liberă, putând să se supună sau nu voinţei şi ordinii lui Dumnezeu care le-a fost făcută cunoscută.
Acest lucru a fost posibil pentru că toate aceste fiinţe spirituale au fost create cu conştienţa asemănării fundamentale cu Dumnezeu, dar şi cu aceea a dependenţei lor de El - în perpetua concurenţă a acestor conştientizări aflându-se sursa libertăţii existenţiale, adică a posibilităţii de a alege, de a decide propria manifestare: în conformitate cu ordinea divină, sau împotriva acesteia.
Prima fiinţă creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa a fost şi cea mai apropiată de El, dintre toate. Acest înger al Luminii sau Înţelepciunii divine, a fost înzestrat cu cea mai mare cunoaştere şi putere posibilă pentru o fiinţă creată; prin el, ca receptacol permanent al gândurilor şi ideilor Sale, Dumnezeu a realizat apoi întreaga Sa creaţie spirituală.
Neputându-l însă percepe nemijlocit pe creatorul lui, de a cărui existenţă era totuşi conştient, îngerul luminii a crescut tot mai mult în orgoliul asemănării sale cu Acesta şi a început să lucreze pentru a-L înlătura din creaţia Sa şi a-I lua locul. Aceasta a fost căderea spirituală a lui Lucifer care, prin opoziţia fatală cu ordinea care a stat la baza propriei existenţe, l-ar fi anihilat pentru totdeauna, dacă Iubirea divină nu ar fi recurs la limitarea drastică a libertăţii sale de manifestare. Această limitare a echivalat cu fixarea imensului său suflet într-o formă extrem de constrictivă - dictată de voinţa divină - care nu este alta decât materia – universul fizic cunoscut nouă.
Evoluţia întregii lumi materiale şi sufleteşti care derivă din aceasta, nu are, de altfel, alt scop decât recuperarea treptată a acestui suflet primordial, adică aducerea sa în ordinea şi graţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta, fiecare corp sau parte distinctă a materiei, începând de la nivel atomic, este înzestrată de Dumnezeu cu un centru spiritual pur, din Sine Însuşi, corespunzător în
inteligenţă, adică în organizare spirituală, cu complexitatea părţii respective. Acest centru spiritual (sau spirit) interior conduce treptat fiecare entitate materială, de-a lungul multor trepte de evoluţie, prin lumea materială şi sufletească, până la realizarea spirituală finală, adică întoarcerea efectivă în fiinţa lui Dumnezeu, care se poate petrece numai atunci când respectiva parte intră în compoziţia unui suflet omenesc care s-a unit cu spiritul său.
“Acesta este raţiunea pentru care Satan cel căzut, chiar şi în ziua de astăzi face cu lăcomie orice efort pentru a-şi reuni fiinţa sa originară cu aceea din sufletul şi spiritual omului individual, în scopul de a câştiga puterea care la începuturi a fost a sa. Dar el a fost divizat şi împrăştiat în toată lumea creaţiei, în aşa el încât să nu-şi mai poată regăsi puterea vreodată. Fiinţa sa spirituală a fost preschimbată în materie, din care provine esenţa astrală sau sufletească a fiecărei fiinţe omeneşti. O nouă esenţă spirituală e suflată în esenţa astrală, în aşa fel încât din fiecare parte a
sa apare o fiinţă întreagă, exact ca şi fiinţa care a fost creată la origine şi care prin mândria şi expansiunea ideilor sale, a vrut să se ridice deasupra lui Dumnezeu. Dar astfel, el s-a risipit şi s-a dispersat infinit, aşa încât nimic nu a rămas din el în afara “Eu-lui” său şi a fundamental relei sale voinţe.
Această asociere a tuturor specificelor sufleteşti şi materiale cu un spirit pur din Dumnezeu, le asigură tuturor existenţa eternă, chiar dacă pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă, ele se află în afara ordinii eterne. Nu numai că nici un suflet omenesc nu este pentru totdeauna pierdut pentru Dumnezeu, dar nici măcar un singur atom creat de El, din Sine Însuşi... asigurarea aceasta este cea mai puternică mărturie a iubirii divine, pentru întreaga Sa creaţie.
O scurtă descriere a nivelelor de existenţă manifestate în materie începe cu forţele naturii, care nu sunt altceva decât asociaţii de spirite divine pure, însă foarte simple, ghidate în mod nemijlocit de voinţa lui Dumnezeu.
Mineralele sunt acele uniuni de spirite provenite din vechiul suflet al lui Lucifer, (devenit, prin căderea sa, Satan), care sunt supuse de către voinţa divină unor restricţii de existenţă maxime, astfel încât, luând forma unui corp material, ele nu mai cunosc, ca manifestare a existenţei lor, decât inerţia, forţa care urmăreşte restabilirea unei stări de existenţă pasive, care se autoperpetuează fără nici o intenţie de evoluţie.
Spre deosebire de minerale, fiinţele pe care noi le considerăm vii (sau “însufleţite”), nu sunt doar corpuri materiale, ci şi suflete, care dau asociaţiei de spirite conţinute în ele o individualitate distinctă, relativ autonomă şi, legat de aceasta, capacitate de mişcare şi de reproducere.
Evoluţia perceptibilă a corpurilor materiale ale fiinţelor de pe pământ spre structuri capabile să susţină inteligenţe din ce în ce mai complexe este, de fapt, numai o reflexie parţială a mişcărilor asociaţiilor spirituale şi sufleteşti care crează şi susţin aceste corpuri materiale, în plan astral. Astfel, după ce îndură proba vieţii pământene în corpurile pe care şi le-au creat pentru aceasta, spiritele şi sufletele mai simple se grupează şi organizează, sub coordonarea forţelor voinţei divine, formând spirite şi suflete structurate superior, care îşi construiesc apoi trupuri corespunzătoare. Toate noile apariţii de elemente materiale şi fiinţe pământene sunt manifestări dirijate de voinţa divină ale unor asemenea elaborări sufleteşti şi spirituale.
Procesul se derulează întotdeauna până la atingerea statutului de suflet omenesc. Acesta conţine specifice sufleteşti corespunzătoare tuturor regnurilor pământene, la care se adaugă, într-o structură de o complexitate infinită, nenumărate adiţii spirituale şi este pe deplin apt să găzduiască în inima sa, particula spirituală supremă, înzestrată cu toate capacităţile fundamentale ale lui Dumnezeu.
“Nici un suflet sau particulă spirituală pe care Eu
am trimis-o vreodată în vastele spaţii ale creaţiei Mele
nu poate fi pierdută, ci trebuie deplin respectată."
(Secrets of life)
“Dar ca pe o indicaţie, pot să vă spun aceasta deocamdată:
că totul, şi încă în plus faţă de ce conţine pământul, din
centrul său şi până la cea mai înaltă regiune a aerului,
este substanţă sufletească. Dar această substanţă se află
pentru un anumit timp, până la eliberarea sa, în condiţii
foarte diferite de judecată, de la foarte puternice, la foarte
delicate. Şi din cauza aceasta, ea apare pentru ochiul fizic
ca şi pentru simţirea omului în lumea aceasta, vizibil şi tangibil
ca materie compet moartă, de la cea mai dură, la cea mai
fragilă.” (Marea Evanghelie a lui Ioan, cartea 21:3)
Pentru a da un răspuns mai complet acestei chestiuni, mai revenim şi aici cu câteva precizări care se pot întâlni, într-o formă oarecum diferită, în expunerea precedentă. În cazul sufletului uman, adică a omului propriu-zis, scopul existenţei sale în trupul material este purificarea şi perfecţionarea sa până la atingerea unei armonii depline cu spiritul său. Starea raportării sale la spirit îi este indicată sufletului de către instanţa conştiinţei sale. Dar nu doar conştiinţa îi este lui dată drept călăuză pe drumul spre desăvârşire, ci şi învăţătura înţelepciunii divine, care este singura hrană corectă a spiritului său.
Primind această învăţătură a iubirii de Dumnezeu şi de oameni şi, în mod necesar, trăind după principiile sale, spiritul se trezeşte în suflet şi începe să se activeze, să se manifeste din ce în ce mai puternic, imulsinând transformarea întregului suflet după chipul şi asemănarea lui. Aceasta înseamnă că sufletul decoperă în ele tot suportul care îi este necesar pentru a se purifica de ataşamentele inferioare, care nu sunt conforme cu demnitatea spirituală pentru care el a fost creat, iar cele mai puternice ataşamente ale sale devin iubirea liberă şi necondiţionată de Dumnezeu şi de oameni.
Când această manifestare interioară a spiritului transformă întregul său suflet, făcându-l cu totul după chipul şi asemănarea sa, renaşterea spirituală a omului este împlinită. Sufletul omenesc a desăvârşit căsătoria mistică, indestructibilă şi eternă cu spiritul său divin, deci s-a făcut una cu iubirea şi viaţa sa fundamentală şi, prin aceasta, a devenit desăvârşit în toate atributele fundamentale care îl caracterizează pe Dumnezeu Însuşi. Altfel spus, omul transformat în deplină libertate şi cu totul, după chipul şi asemănarea Tatălui său, a devenit un adevărat copil al lui Dumnezeu.
Această transformare a sufletului poate avea loc şi cât încă el se află în trup fizic, dar, în cele mai multe cazuri, numai după despărţirea de acesta, când sufletul subzistă ca atare, în corporalitatea sa spirituală. De asemeni, după cum se întâmplă în câteva cazuri prezentate în Marea Evanghelie a lui Ioan, sufletul ajuns în lumea de dincolo, poate să se reîncarneze, pentru a mai trece încă o dată prin proba trupului şi a obţine astfel, mai repede, statul de copil al lui Dumnezeu. Reîncarnarea pământeană nu este însă o regulă generală pentru evoluţia sufletelor şi nici un eveniment de dorit, căci nimic nu-i apare mai respingător unui suflet liber care a cunoscut viaţa aceasta, decât reîntoarcerea în temniţa, atât de constrângătoare şi de întunecată, a trupului.
Dar de ce este însă necesar sufletului să se purifice de ataşamentele sale inferioare, înainte de a ajunge la renaşterea spirituală? Sau oare nu există nici un suflet care să nu aibă asemenea ataşamente şi astfel, doar primind cunoaşterea divină, să poată ajunge la această uniune definitivă cu spiritul său?
În deplin acord cu scrierile Bibliei, Noua Revelaţie dă un răspuns negativ la acestă întrebare. Cauza acestei imposibilităţi rezidă în faptul că întreaga umanitate se află, încă de pe vremea primilor oameni, pe o cale greşită de existenţă, iar sursa primară a acestei deviaţii generale şi inevitabile a tuturor sufletelor omeneşti de la condiţia spirituală pentru care ele au fost create, este greşeala sau păcatul dintâi al primilor oameni de pe pământ.
“Voi ştiţi că fiecare om trebuie, independent de atotputernicia
voinţei dumnezeieşti, să se dezvolte şi să se formeze pe sine,
din sine, după ordinea recunoscută a lui Dumnezeu, pentru
a deveni astfel un copil liber al lui Dumnezeu.
Mijlocul cel mai recomandat, cel mai puternic şi, prin urmare,
cel mai eficient este iubirea pentru Dumnezeu şi,
în aceeaşi măsură, iubirea pentru aproape, bărbat sau femeie,
tânăr sau bătrân, asta nu contează.
Iar alături de iubire stau adevărata smerenie, blândeţea
şi răbdarea, căci adevărata iubire nici nu poate exista fără
acestea trei şi nici nu este iubire adevarată şi curată fără ele.“
(Marea Evanghelie a lui Ioan vol. 3, cap 241, 2-4)
Continuare... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 6. Primii oameni. Păcatul originar
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 4. Sensul vieţii umane
Prima creaţie a lui Dumnezeu a fost una pur spirituală. El a realizat din gândurile şi ideile esenţei Sale fiinţe spirituale perfecte după ordinea Sa, pe care le-a înzestrat la rândul lor cu putere de creaţie.
Scopul existenţei acestor entităţi a fost acela de a fi receptacole ale iubirii, gândirii şi voinţei divine, care să trăiască în eternitate, într-o armonie din ce în ce mai desăvârşită cu creatorul lor, bucurându-se de desfârşitele Sale beatitudini şi creând, la rândul lor, nenumărate fiinţe asemănătoare cu ei, astfel încât Dumnezeu să se recunoască pe Sine Însuşi, în infinitele Sale potenţialităţi manifestate în dezvoltarea permanentă a mereu înnoitei Sale creaţii.
Aceşti îngeri primordiali au dispus de o voinţă liberă, putând să se supună sau nu voinţei şi ordinii lui Dumnezeu care le-a fost făcută cunoscută.
Acest lucru a fost posibil pentru că toate aceste fiinţe spirituale au fost create cu conştienţa asemănării fundamentale cu Dumnezeu, dar şi cu aceea a dependenţei lor de El - în perpetua concurenţă a acestor conştientizări aflându-se sursa libertăţii existenţiale, adică a posibilităţii de a alege, de a decide propria manifestare: în conformitate cu ordinea divină, sau împotriva acesteia.
Prima fiinţă creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa a fost şi cea mai apropiată de El, dintre toate. Acest înger al Luminii sau Înţelepciunii divine, a fost înzestrat cu cea mai mare cunoaştere şi putere posibilă pentru o fiinţă creată; prin el, ca receptacol permanent al gândurilor şi ideilor Sale, Dumnezeu a realizat apoi întreaga Sa creaţie spirituală.
Neputându-l însă percepe nemijlocit pe creatorul lui, de a cărui existenţă era totuşi conştient, îngerul luminii a crescut tot mai mult în orgoliul asemănării sale cu Acesta şi a început să lucreze pentru a-L înlătura din creaţia Sa şi a-I lua locul. Aceasta a fost căderea spirituală a lui Lucifer care, prin opoziţia fatală cu ordinea care a stat la baza propriei existenţe, l-ar fi anihilat pentru totdeauna, dacă Iubirea divină nu ar fi recurs la limitarea drastică a libertăţii sale de manifestare. Această limitare a echivalat cu fixarea imensului său suflet într-o formă extrem de constrictivă - dictată de voinţa divină - care nu este alta decât materia – universul fizic cunoscut nouă.
Evoluţia întregii lumi materiale şi sufleteşti care derivă din aceasta, nu are, de altfel, alt scop decât recuperarea treptată a acestui suflet primordial, adică aducerea sa în ordinea şi graţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta, fiecare corp sau parte distinctă a materiei, începând de la nivel atomic, este înzestrată de Dumnezeu cu un centru spiritual pur, din Sine Însuşi, corespunzător în
inteligenţă, adică în organizare spirituală, cu complexitatea părţii respective. Acest centru spiritual (sau spirit) interior conduce treptat fiecare entitate materială, de-a lungul multor trepte de evoluţie, prin lumea materială şi sufletească, până la realizarea spirituală finală, adică întoarcerea efectivă în fiinţa lui Dumnezeu, care se poate petrece numai atunci când respectiva parte intră în compoziţia unui suflet omenesc care s-a unit cu spiritul său.
“Acesta este raţiunea pentru care Satan cel căzut, chiar şi în ziua de astăzi face cu lăcomie orice efort pentru a-şi reuni fiinţa sa originară cu aceea din sufletul şi spiritual omului individual, în scopul de a câştiga puterea care la începuturi a fost a sa. Dar el a fost divizat şi împrăştiat în toată lumea creaţiei, în aşa el încât să nu-şi mai poată regăsi puterea vreodată. Fiinţa sa spirituală a fost preschimbată în materie, din care provine esenţa astrală sau sufletească a fiecărei fiinţe omeneşti. O nouă esenţă spirituală e suflată în esenţa astrală, în aşa fel încât din fiecare parte a
sa apare o fiinţă întreagă, exact ca şi fiinţa care a fost creată la origine şi care prin mândria şi expansiunea ideilor sale, a vrut să se ridice deasupra lui Dumnezeu. Dar astfel, el s-a risipit şi s-a dispersat infinit, aşa încât nimic nu a rămas din el în afara “Eu-lui” său şi a fundamental relei sale voinţe.
Această asociere a tuturor specificelor sufleteşti şi materiale cu un spirit pur din Dumnezeu, le asigură tuturor existenţa eternă, chiar dacă pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă, ele se află în afara ordinii eterne. Nu numai că nici un suflet omenesc nu este pentru totdeauna pierdut pentru Dumnezeu, dar nici măcar un singur atom creat de El, din Sine Însuşi... asigurarea aceasta este cea mai puternică mărturie a iubirii divine, pentru întreaga Sa creaţie.
O scurtă descriere a nivelelor de existenţă manifestate în materie începe cu forţele naturii, care nu sunt altceva decât asociaţii de spirite divine pure, însă foarte simple, ghidate în mod nemijlocit de voinţa lui Dumnezeu.
Mineralele sunt acele uniuni de spirite provenite din vechiul suflet al lui Lucifer, (devenit, prin căderea sa, Satan), care sunt supuse de către voinţa divină unor restricţii de existenţă maxime, astfel încât, luând forma unui corp material, ele nu mai cunosc, ca manifestare a existenţei lor, decât inerţia, forţa care urmăreşte restabilirea unei stări de existenţă pasive, care se autoperpetuează fără nici o intenţie de evoluţie.
Spre deosebire de minerale, fiinţele pe care noi le considerăm vii (sau “însufleţite”), nu sunt doar corpuri materiale, ci şi suflete, care dau asociaţiei de spirite conţinute în ele o individualitate distinctă, relativ autonomă şi, legat de aceasta, capacitate de mişcare şi de reproducere.
Evoluţia perceptibilă a corpurilor materiale ale fiinţelor de pe pământ spre structuri capabile să susţină inteligenţe din ce în ce mai complexe este, de fapt, numai o reflexie parţială a mişcărilor asociaţiilor spirituale şi sufleteşti care crează şi susţin aceste corpuri materiale, în plan astral. Astfel, după ce îndură proba vieţii pământene în corpurile pe care şi le-au creat pentru aceasta, spiritele şi sufletele mai simple se grupează şi organizează, sub coordonarea forţelor voinţei divine, formând spirite şi suflete structurate superior, care îşi construiesc apoi trupuri corespunzătoare. Toate noile apariţii de elemente materiale şi fiinţe pământene sunt manifestări dirijate de voinţa divină ale unor asemenea elaborări sufleteşti şi spirituale.
Procesul se derulează întotdeauna până la atingerea statutului de suflet omenesc. Acesta conţine specifice sufleteşti corespunzătoare tuturor regnurilor pământene, la care se adaugă, într-o structură de o complexitate infinită, nenumărate adiţii spirituale şi este pe deplin apt să găzduiască în inima sa, particula spirituală supremă, înzestrată cu toate capacităţile fundamentale ale lui Dumnezeu.
“Nici un suflet sau particulă spirituală pe care Eu
am trimis-o vreodată în vastele spaţii ale creaţiei Mele
nu poate fi pierdută, ci trebuie deplin respectată."
(Secrets of life)
“Dar ca pe o indicaţie, pot să vă spun aceasta deocamdată:
că totul, şi încă în plus faţă de ce conţine pământul, din
centrul său şi până la cea mai înaltă regiune a aerului,
este substanţă sufletească. Dar această substanţă se află
pentru un anumit timp, până la eliberarea sa, în condiţii
foarte diferite de judecată, de la foarte puternice, la foarte
delicate. Şi din cauza aceasta, ea apare pentru ochiul fizic
ca şi pentru simţirea omului în lumea aceasta, vizibil şi tangibil
ca materie compet moartă, de la cea mai dură, la cea mai
fragilă.” (Marea Evanghelie a lui Ioan, cartea 21:3)
Pentru a da un răspuns mai complet acestei chestiuni, mai revenim şi aici cu câteva precizări care se pot întâlni, într-o formă oarecum diferită, în expunerea precedentă. În cazul sufletului uman, adică a omului propriu-zis, scopul existenţei sale în trupul material este purificarea şi perfecţionarea sa până la atingerea unei armonii depline cu spiritul său. Starea raportării sale la spirit îi este indicată sufletului de către instanţa conştiinţei sale. Dar nu doar conştiinţa îi este lui dată drept călăuză pe drumul spre desăvârşire, ci şi învăţătura înţelepciunii divine, care este singura hrană corectă a spiritului său.
Primind această învăţătură a iubirii de Dumnezeu şi de oameni şi, în mod necesar, trăind după principiile sale, spiritul se trezeşte în suflet şi începe să se activeze, să se manifeste din ce în ce mai puternic, imulsinând transformarea întregului suflet după chipul şi asemănarea lui. Aceasta înseamnă că sufletul decoperă în ele tot suportul care îi este necesar pentru a se purifica de ataşamentele inferioare, care nu sunt conforme cu demnitatea spirituală pentru care el a fost creat, iar cele mai puternice ataşamente ale sale devin iubirea liberă şi necondiţionată de Dumnezeu şi de oameni.
Când această manifestare interioară a spiritului transformă întregul său suflet, făcându-l cu totul după chipul şi asemănarea sa, renaşterea spirituală a omului este împlinită. Sufletul omenesc a desăvârşit căsătoria mistică, indestructibilă şi eternă cu spiritul său divin, deci s-a făcut una cu iubirea şi viaţa sa fundamentală şi, prin aceasta, a devenit desăvârşit în toate atributele fundamentale care îl caracterizează pe Dumnezeu Însuşi. Altfel spus, omul transformat în deplină libertate şi cu totul, după chipul şi asemănarea Tatălui său, a devenit un adevărat copil al lui Dumnezeu.
Această transformare a sufletului poate avea loc şi cât încă el se află în trup fizic, dar, în cele mai multe cazuri, numai după despărţirea de acesta, când sufletul subzistă ca atare, în corporalitatea sa spirituală. De asemeni, după cum se întâmplă în câteva cazuri prezentate în Marea Evanghelie a lui Ioan, sufletul ajuns în lumea de dincolo, poate să se reîncarneze, pentru a mai trece încă o dată prin proba trupului şi a obţine astfel, mai repede, statul de copil al lui Dumnezeu. Reîncarnarea pământeană nu este însă o regulă generală pentru evoluţia sufletelor şi nici un eveniment de dorit, căci nimic nu-i apare mai respingător unui suflet liber care a cunoscut viaţa aceasta, decât reîntoarcerea în temniţa, atât de constrângătoare şi de întunecată, a trupului.
Dar de ce este însă necesar sufletului să se purifice de ataşamentele sale inferioare, înainte de a ajunge la renaşterea spirituală? Sau oare nu există nici un suflet care să nu aibă asemenea ataşamente şi astfel, doar primind cunoaşterea divină, să poată ajunge la această uniune definitivă cu spiritul său?
În deplin acord cu scrierile Bibliei, Noua Revelaţie dă un răspuns negativ la acestă întrebare. Cauza acestei imposibilităţi rezidă în faptul că întreaga umanitate se află, încă de pe vremea primilor oameni, pe o cale greşită de existenţă, iar sursa primară a acestei deviaţii generale şi inevitabile a tuturor sufletelor omeneşti de la condiţia spirituală pentru care ele au fost create, este greşeala sau păcatul dintâi al primilor oameni de pe pământ.
“Voi ştiţi că fiecare om trebuie, independent de atotputernicia
voinţei dumnezeieşti, să se dezvolte şi să se formeze pe sine,
din sine, după ordinea recunoscută a lui Dumnezeu, pentru
a deveni astfel un copil liber al lui Dumnezeu.
Mijlocul cel mai recomandat, cel mai puternic şi, prin urmare,
cel mai eficient este iubirea pentru Dumnezeu şi,
în aceeaşi măsură, iubirea pentru aproape, bărbat sau femeie,
tânăr sau bătrân, asta nu contează.
Iar alături de iubire stau adevărata smerenie, blândeţea
şi răbdarea, căci adevărata iubire nici nu poate exista fără
acestea trei şi nici nu este iubire adevarată şi curată fără ele.“
(Marea Evanghelie a lui Ioan vol. 3, cap 241, 2-4)
Continuare... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 6. Primii oameni. Păcatul originar
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 4. Sensul vieţii umane
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu