4. Care este sensul scurtei vieţi pământene a omului?
Această viaţă pământeană îi este dăruită omului (adică sufletului) de către Dumnezeu, ca probă fundamentală de existenţă, necesară lui pentru a deveni capabil să primească viaţa eternă, adică viaţa spirituală, desăvârşită şi inalterabilă care îl caracterizează pe Dumnezeu Însuşi.
“Şi, iată, aşa cum e acum, aşa a fost şi, de asemenea, va fi în viitor, căci
fiecare persoană posedă iubirea, voinţa şi raţiunea sa în libertate.
"Chiar dacă înţelege întregul adevăr cu raţiunea sa,
el vede apoi cu ochii săi lacomi lumea, cu numeroasele sale
atracţii şi nu vrea şi nu poate să îşi întoarcă inima
de la acestea, pentru că trupul lui le preferă pe acestea
în locul lucrurilor spirituale pe care ochiul său senzorial
nu le poate vedea, iar carnea sa nu le poate simţi.
În plus, lenea este foarte tipică pentru om. El are adesea
o bună intenţie după alta, dar atunci când el trebuie
să acţioneze complet pe baza acestora toate, carnea sa
leneşă şi pofticioasă rezistă împotriva lor şi atrage
în jos sufletul, către ceea ce este mai important pentru
lenea şi pofta sa."
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 24, 49:4-6)
Sufletul închis într-un trup material şi supus numai interacţiunii cu acesta şi, prin acesta, cu lumea fizică, se află, din punct de vedere spiritual, în singura stare de moarte posibilă pentru el, aceasta fiind însă o probă temporară de existenţă foarte importantă pentru evoluţia sa. Să explicăm puţin afirmaţia aceasta.
Omul dezvoltă însă, încă de la naşterea sa o iubire foarte puternică pentru trupul său şi pentru cele ce aparţin naturii materiale, efemere, a lumii, iar această iubire, în toate formele sale, se află într-o contradicţie ireductibilă cu iubirea corectă, prin care sufletul poate progresa pe drumul asemănării cu Creatorul său. Mai mult, dat fiind că iubirea aceasta corectă, nu e doar calea, ci şi viaţa fundamentală a lui Dumnezeu şi, implicit, a fiecărei fiinţe create, fiind în afara acesteia şi inconştient de ea, sufletul nu poate fi decât în mod aparent viu... adică viu în conformitate cu legile trupului său de care este legat, şi nu în conformitate cu propriile sale legi, care se află la un nivel spiritual incomensurabil mai înalt decât cele fizice.
Tocmai de aceea, pentru ca în ciuda opoziţiei acestor ataşamente naturale, formele superioare de iubire să se poată dezvolta liber în fiinţele umane, le-a fost dată acestora, încă de la crearea primilor oameni, învăţătura supremei iubiri. Ea a adus oamenilor cunoaşterea de sine şi de Dumnezeu de care fiecare om născut în trup avea nevoie pentru a renaşte în viaţa spirituală şi toată această cunoaştere se poate rezuma în mod esenţial la ideea că singurul mijloc prin care omul poate evolua dincolo de condiţia precară a vieţii materiale, este trăirea în iubire de Dumnezeu şi de oameni, care se manifestă prin acţiunea liberă, izvorâtă din aceasta.
Spre deosebire de orice dovadă nemijlocită a divinului, învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu nu constrânge libera voinţă a omului; ea doar trezeşte iubirea lui fundamentală, spiritul său încă adormit, pentru ca sufletul, devenind conştient de manifestarea acestuia, să adere la el prin propria sa alegere, devenind în toate asemenea lui şi apoi, una cu el. Prin această atingere delicată a spiritului din om, Dumnezeu dă un impuls spre evoluţie întregii fiinţe umane, dar aceasta fără a pune sufletul pe o cale implacabilă, pentru că el rămâne să se dezvolte în continuare, fără nici o constrângere, printr-o luptă continuă şi perseverentă cu obişnuinţele şi cerinţele vieţii sale trupeşti. Când în finalul acestei lupte, sufletul ajunge la nivelul spiritului său divin, meritul îi aparţine nu doar lui Dumnezeu, ci, în cea mai mare măsură corespunzătoare libertăţii sale, lui însuşi. El se transformă astfel, după dorinţa şi destinul hărăzit lui de Creatorul său, dintr-o fiinţă creată, într-una autocreată şi capabilă de o eternă autocreare, într-un adevărat copil al Tatălui, asemănător cu El în toate privinţele.
Având în vedere importanţa fără egal a acestei educaţii spirituale a umanităţii, care a fost destinată să devină o comunitate ideală a copiilor lui Dumnezeu, putem înţelege cele afirmate prin Cuvântul Noii Revelaţii... şi anume că El a transmis-o oamenilor, în toate timpurile începând cu apariţia primilor oameni, prin îngerii şi profeţii Săi, pentru ca, în momentul cel mai critic al istoriei pământene, să ia El Însuşi un trup omenesc (ca Fiu al Omului), dând astfel fiinţelor umane şi întregii Sale creaţii nu doar învăţătura Sa, ci şi exemplul ultim al unei vieţi desăvârşite pe acest pământ şi al continuării acesteia, într-un corp complet spiritualizat, după moartea fizică.
După această manifestare supremă a nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, de asemenea, nu a trecut nici măcar un secol în care El să nu fi trezit profeţi sau clarvăzători capabili să transmită oamenilor, cu acurateţe, lecţiile înţelepciunii divine. Faptul că aceste învăţături spirituale au trecut neobservate sau au fost preluate şi deformate de anumite şcoli iniţiatice, nu i
se poate imputa câtuşi de puţin lui Dumnezeu, ci numai acelora care aflând de ele, fie le-au folosit prost, corupţi de interesele lor egoiste, fie, din indolenţă, le-au lăsat sa se piardă.
„Învăţătura Mea şi divina Înţelepciune din ea este
adevărata apă vie. Sufletul aceluia care va bea din ea
va fi curând plin de toată înţelepciunea şi va fi îndestulat
pentru totdeauna. Şi niciodată nu va mai simţi sete sau
foame pentru vreun adevăr sau vreo înţelepciune mai înaltă.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 23, 43:2-3)
"Cred că acum ai înţeles că omul a fost creat de Dumnezeu
pentru a ajunge la cel mai înalt ţel, indiferent dacă este bărbat
sau femeie, indiferent ce culoare a pielii sau stare socială are,
iar spiritului său nu-i poate fi dată niciodată vreo lege cu
« trebuie », dacă va fi să ajungă în cele din urmă
la ce a fost el menit de Dumnezeu."
(Marea Evanghelie a lui Ioan II,Cap. 30 :1)
E clar pentru oricine că nu poate exista iubire adevărată fără cunoaşterea şi înţelegerea celor iubite. Învăţătura venită de la Dumnezeu, n-a fost niciodată altceva decât o ofertă pentru oameni, o chemare de a-şi cunoaşte şi înţelege Creatorul într-o măsură suficientă pentru ca ei să îşi poată înlătura singuri din suflete, ataşamentele inferioare, materiale şi egoiste, şi să se preocupe, în schimb, de dezvoltarea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, adică a singurei puteri reale care poate aduce fericirea şi viaţa adevărată, în conformitate cu ordinea divină a creaţiei.
“Acceptaţi această mare învăţătură […] ca dovadă
a iubirii Mele, o iubire care în contrast cu a voastră,
cunoaşte numai uitarea, iertarea şi răsplata.”
(Secretele vieţii)
Continuare... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 5.. Creaţia divină
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 3. Fiinţa umană
Această viaţă pământeană îi este dăruită omului (adică sufletului) de către Dumnezeu, ca probă fundamentală de existenţă, necesară lui pentru a deveni capabil să primească viaţa eternă, adică viaţa spirituală, desăvârşită şi inalterabilă care îl caracterizează pe Dumnezeu Însuşi.
“Şi, iată, aşa cum e acum, aşa a fost şi, de asemenea, va fi în viitor, căci
fiecare persoană posedă iubirea, voinţa şi raţiunea sa în libertate.
"Chiar dacă înţelege întregul adevăr cu raţiunea sa,
el vede apoi cu ochii săi lacomi lumea, cu numeroasele sale
atracţii şi nu vrea şi nu poate să îşi întoarcă inima
de la acestea, pentru că trupul lui le preferă pe acestea
în locul lucrurilor spirituale pe care ochiul său senzorial
nu le poate vedea, iar carnea sa nu le poate simţi.
În plus, lenea este foarte tipică pentru om. El are adesea
o bună intenţie după alta, dar atunci când el trebuie
să acţioneze complet pe baza acestora toate, carnea sa
leneşă şi pofticioasă rezistă împotriva lor şi atrage
în jos sufletul, către ceea ce este mai important pentru
lenea şi pofta sa."
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 24, 49:4-6)
Sufletul închis într-un trup material şi supus numai interacţiunii cu acesta şi, prin acesta, cu lumea fizică, se află, din punct de vedere spiritual, în singura stare de moarte posibilă pentru el, aceasta fiind însă o probă temporară de existenţă foarte importantă pentru evoluţia sa. Să explicăm puţin afirmaţia aceasta.
Omul dezvoltă însă, încă de la naşterea sa o iubire foarte puternică pentru trupul său şi pentru cele ce aparţin naturii materiale, efemere, a lumii, iar această iubire, în toate formele sale, se află într-o contradicţie ireductibilă cu iubirea corectă, prin care sufletul poate progresa pe drumul asemănării cu Creatorul său. Mai mult, dat fiind că iubirea aceasta corectă, nu e doar calea, ci şi viaţa fundamentală a lui Dumnezeu şi, implicit, a fiecărei fiinţe create, fiind în afara acesteia şi inconştient de ea, sufletul nu poate fi decât în mod aparent viu... adică viu în conformitate cu legile trupului său de care este legat, şi nu în conformitate cu propriile sale legi, care se află la un nivel spiritual incomensurabil mai înalt decât cele fizice.
Tocmai de aceea, pentru ca în ciuda opoziţiei acestor ataşamente naturale, formele superioare de iubire să se poată dezvolta liber în fiinţele umane, le-a fost dată acestora, încă de la crearea primilor oameni, învăţătura supremei iubiri. Ea a adus oamenilor cunoaşterea de sine şi de Dumnezeu de care fiecare om născut în trup avea nevoie pentru a renaşte în viaţa spirituală şi toată această cunoaştere se poate rezuma în mod esenţial la ideea că singurul mijloc prin care omul poate evolua dincolo de condiţia precară a vieţii materiale, este trăirea în iubire de Dumnezeu şi de oameni, care se manifestă prin acţiunea liberă, izvorâtă din aceasta.
Spre deosebire de orice dovadă nemijlocită a divinului, învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu nu constrânge libera voinţă a omului; ea doar trezeşte iubirea lui fundamentală, spiritul său încă adormit, pentru ca sufletul, devenind conştient de manifestarea acestuia, să adere la el prin propria sa alegere, devenind în toate asemenea lui şi apoi, una cu el. Prin această atingere delicată a spiritului din om, Dumnezeu dă un impuls spre evoluţie întregii fiinţe umane, dar aceasta fără a pune sufletul pe o cale implacabilă, pentru că el rămâne să se dezvolte în continuare, fără nici o constrângere, printr-o luptă continuă şi perseverentă cu obişnuinţele şi cerinţele vieţii sale trupeşti. Când în finalul acestei lupte, sufletul ajunge la nivelul spiritului său divin, meritul îi aparţine nu doar lui Dumnezeu, ci, în cea mai mare măsură corespunzătoare libertăţii sale, lui însuşi. El se transformă astfel, după dorinţa şi destinul hărăzit lui de Creatorul său, dintr-o fiinţă creată, într-una autocreată şi capabilă de o eternă autocreare, într-un adevărat copil al Tatălui, asemănător cu El în toate privinţele.
Având în vedere importanţa fără egal a acestei educaţii spirituale a umanităţii, care a fost destinată să devină o comunitate ideală a copiilor lui Dumnezeu, putem înţelege cele afirmate prin Cuvântul Noii Revelaţii... şi anume că El a transmis-o oamenilor, în toate timpurile începând cu apariţia primilor oameni, prin îngerii şi profeţii Săi, pentru ca, în momentul cel mai critic al istoriei pământene, să ia El Însuşi un trup omenesc (ca Fiu al Omului), dând astfel fiinţelor umane şi întregii Sale creaţii nu doar învăţătura Sa, ci şi exemplul ultim al unei vieţi desăvârşite pe acest pământ şi al continuării acesteia, într-un corp complet spiritualizat, după moartea fizică.
După această manifestare supremă a nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, de asemenea, nu a trecut nici măcar un secol în care El să nu fi trezit profeţi sau clarvăzători capabili să transmită oamenilor, cu acurateţe, lecţiile înţelepciunii divine. Faptul că aceste învăţături spirituale au trecut neobservate sau au fost preluate şi deformate de anumite şcoli iniţiatice, nu i
se poate imputa câtuşi de puţin lui Dumnezeu, ci numai acelora care aflând de ele, fie le-au folosit prost, corupţi de interesele lor egoiste, fie, din indolenţă, le-au lăsat sa se piardă.
„Învăţătura Mea şi divina Înţelepciune din ea este
adevărata apă vie. Sufletul aceluia care va bea din ea
va fi curând plin de toată înţelepciunea şi va fi îndestulat
pentru totdeauna. Şi niciodată nu va mai simţi sete sau
foame pentru vreun adevăr sau vreo înţelepciune mai înaltă.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 23, 43:2-3)
"Cred că acum ai înţeles că omul a fost creat de Dumnezeu
pentru a ajunge la cel mai înalt ţel, indiferent dacă este bărbat
sau femeie, indiferent ce culoare a pielii sau stare socială are,
iar spiritului său nu-i poate fi dată niciodată vreo lege cu
« trebuie », dacă va fi să ajungă în cele din urmă
la ce a fost el menit de Dumnezeu."
(Marea Evanghelie a lui Ioan II,Cap. 30 :1)
E clar pentru oricine că nu poate exista iubire adevărată fără cunoaşterea şi înţelegerea celor iubite. Învăţătura venită de la Dumnezeu, n-a fost niciodată altceva decât o ofertă pentru oameni, o chemare de a-şi cunoaşte şi înţelege Creatorul într-o măsură suficientă pentru ca ei să îşi poată înlătura singuri din suflete, ataşamentele inferioare, materiale şi egoiste, şi să se preocupe, în schimb, de dezvoltarea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, adică a singurei puteri reale care poate aduce fericirea şi viaţa adevărată, în conformitate cu ordinea divină a creaţiei.
“Acceptaţi această mare învăţătură […] ca dovadă
a iubirii Mele, o iubire care în contrast cu a voastră,
cunoaşte numai uitarea, iertarea şi răsplata.”
(Secretele vieţii)
Continuare... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 5.. Creaţia divină
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 3. Fiinţa umană
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu