8. Sunt corecte sunt reprezentările teologice şi religioase creştine despre rai şi iad? Ce ne aşteaptă, de fapt, după moarte?
Despre faptul că după moarte omul sufletesc, cu întreaga sa personalitate, rămâne intact, manifestând chiar o stare de conştienţă mult superioară celei din viaţa pământeană, scrierile Noii Revelaţii mărturisesc în nenumărate ocazii. Dintre cele aşternute pe hârtie de Lorber, două cărţi întregi – „De la iad la rai” şi „Episcopul Blum” – ca şi multe capitole din „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Pământul spiritual”, „Luna” şi „Soarele spiritual” descriu în detaliu, la modul general sau particular, existenţele de după moarte ale oamenilor.
O consecinţă majoră a întrupării Domnului pe pământ şi a sacrificiului prin care El compenseză toate erorile omenirii din toate timpurile, este faptul că indiferent dacă omul ratează în decursul vieţii sale terestre această şansă de renaştere spirituală a sufletului său, el nu este niciodată destinat morţii eterne.
E adevărat că atât în Scripturile creştinilor, cât şi în Noua Revelaţie se vorbeşte despre pedeapsa veşnică sau iadul etern care este hărăzit celor mai păcătoşi, dar acest concept este explicat cu claritate în Marea Evanghelie a lui Ioan: el se referă la pedeapsa, în sine, care este eternă; în schimb, păcătosul nu e obligat de nimic decât de voinţa sa liberă să rămână în aceasta. Numai gândul greşit sau iluzia şi, în ultimă instanţă, orgoliul sunt veşnice în sensul că se autoconsumă la infinit. Oamenii nu sunt obligaţi de nimeni să rămână în starea de iluzie a orgoliului sau, altfel spus, a iubirii exclusive de sine, ba mai mult... stă scris că toate eforturile îngerilor şi fiinţelor umane desăvârşite sunt îndreptate în direcţia salvării celor aflaţi pe o cale greşită.
“Dar, prin actul Meu, toţi – de la Adam încoace –
vor avea parte de renaşterea deplină în spirit toţi cei care
au fost născuţi în lume şi care au avut în viaţa lor
trupească cel puţin bunăvoinţă, chiar dacă faptele lor n-au
fost întotdeauna ghidate de aceasta.
Pentru că există încă mulţi care au cea mai mare bunăvoinţă
de a face un lucru drept şi bun şi de a-l duce până la capăt,
dar le lipsesc complet mijloacele, puterile exterioare şi
priceperea, care le sunt necesare, aşa cum ochii îi sunt necesari
vederii. Iată, în astfel de cazuri, bunăvoinţa face în faţa Mea,
la fel de mult ca fapta însăşi."
(Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 3, 171:7-8)
“Prin urmare, nu vă preocupaţi de cei care acum sau
în timpurile din urmă nu vor fi capabili să înveţe despre Mine,
căci Tatăl Meu îi ştie pe toţi şi nu a chemat nici măcar pe unul
singur din ei la existenţă pentru pierderea lor eternă, ci pentru
învierea lor eternă, din iubirea şi înţelepciunea Sa.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan,VIII/126, 5)
Presupunînd prin absurd că un singur om ar rămâne întemniţat pentru veşnicie, voinţa sa liberă ar deveni inutilă şi astfel, el şi-ar pierde imediat caracteristica cea mai definitorie a statutului său uman. Pentru ca el să poată rămâne aceaşi fiinţă care a fost creată de Dumnezeu, e necesar ca spiritul său să rămână permanent şi pentru totdeauna asociat cu sufletul, în toate aspectele lui esenţiale: voinţa liberă, Eul sau percepţia de sine, intelectul şi conştiinţa. Aflăm totuşi, în repetate ocazii, că un suflet extrem de corupt de egoism şi de plăcerile trupului său pierde, după moartea trupului fizic, prin îndurarea unor mari frustrări şi suferinţe, părţi întregi din el, care nu sunt compatibile cu spiritul său şi poate avea nevoie de foarte mari perioade de timp pentru reconstrucţia sa. Fără această dură purificare, sufletului i-ar fi însă imposibil să reziste în existenţa sa pur spirituală. În plus, el nu este niciodată abandonat.
Ajutorul vine întotdeauna, când este cerut cu sinceritate, chiar şi pentru cea mai nedemnă fiinţă umană, iar tot ceea ce îi este destinat acesteia, prin ordinea divină a propriei sale structuri spirituale, o judecată de o durată imposibil de conceput, se poate oricând transforma într-un motiv pentru ca graţia iubirii divine să îi asigure salvarea.
În orice caz însă, situaţia în care sufletul se află în dezacord cu ordinea divină, respectiv cu legile iubirii şi înţelepciunii, este singurul iad real, pe care prin alegerile şi faptele sale greşite, omul şi-l pregăteşte încă din timpul vieţii pământene. Cât încă sufletul se află în trup, suferinţa neconformării la ordinea care îi susţine fundamental existenţa este mai puţin resimţită de el, din cauza senzaţiilor şi pretenţiilor neîncetate care îi vin din partea trupului.
În lumea de dincolo, aceste preocupări dispar, iar sufletul se confruntă în modul cel mai dureros cu putinţă cu inadaptarea sa la viaţa spirituală. Această resimţire este mult mai acută decât orice sentiment trăit în timpul vieţii fizice, căci în lipsa corpului fizic, toate percepţiile sufletului şi, de asemenea, memoria şi conştienţa de sine, sunt cu mult mai clare şi mai puternice.
După moarte şi până la deplina purificare a acestuia, sufletul nu poate trăi decât într-o lume care se construieşte pe baza resurselor sale interioare, ceea ce face ca acolo unde nu există o adevărată iubire de oameni şi de Dumnezeu, perspectiva sa interioară să fie întunecată, constrângătoare şi nefericită. Sufletul nu poate decât să trăiască în limitare şi suferinţă până când
începe treptat, ajutat de semeni ai săi mai buni şi de îngeri, să îşi conştientizeze greşelile şi, depunând grele eforturi de reconstrucţie interioară, să înceapă să le compenseze.
Pentru aceste suflete aflate deja pe calea spre Dumnezeu urmează apoi o muncă de susţinere a altor fiinţe umane care întâmpină dificultăţi în lumea de dincolo şi un travaliu intens de purificare şi recuperare a tuturor particulelor spirituale care, sub forma materiei de orice fel, au fost asociate cu existenţele lor corporale – începând cu toate cele aflate vreodată în compoziţia trupurilor lor şi terminând cu oricare din cele care au format obiectele care au constituit posesiuni personale.
“Nu există nicăieri nici un loc numit Rai sau iad,
căci toate acestea fiecare individ îşi este pentru sine
însuşi şi nimeni nu va intra vreodată în alt rai sau iad,
cu excepţia aceluia pe care îl poartă în sine.”
(Soarele spiritual II 118, 12)
“Nimeni nu poate fi condamnat de altcineva decât de sine însuşi.
O fiinţă liberă se poate doar “blestema” singură, adică separa
complet de divinitate.”
(De la iad la Rai vol. I, 29, 3 şi 5)
În ce priveşte sufletele care nu ajung să-şi realizeze şi să îşi regrete greşelile, şi ele ajung să se asocieze după aceleaşi legi ale atracţiei asemănătoarelor. Astfel, cei ce împărtăşesc iaduri interioare de aceaşi natură ajung inevitabil să se întâlnească, iar zona astrală în care ele trăiesc, poate fi considerată, de asemenea un iad în sine; ea nu e însă nicidecum un loc anume desemnat pentru ele de voinţa divină.
Asemenea iaduri pot fi considerate, de asemenea, chiar locuri de pe pământ în care oameni cu naturi foarte egoiste, mândre sau agresive se unesc pentru a colabora pentru realizarea scopurilor lor rele sau luptă zadarnic, unele cu altele. Totuşi, pentru că gândurile şi intenţiile reale ale oamenilor care în viaţa materială nu sunt perceptibile din cauza acoperirii trupeşti, ajung să se perceapă fără nici o problemă în lumea sufletelor destrupate, confruntarea cu un iad astral este nespus mai greu de îndurat decât una cu un astfel de iad pământesc.
În ce priveşte raiul - care este numit în scripturi, dar şi în acest nou Cuvânt al Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu - el există cu adevărat în toate sufletele care sunt pătrunse de iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni şi, în mod corespondent, ca zonă reală de existenţă, în toate locurile în care, în lumea materială sau spirituală, asemenea suflete se adună în mod natural şi aleg să trăiască împreună.
Din toate descrierile Noii Revelaţii cu privire la evoluţia unor suflete omeneşti după moartea fizică se observă cu cea mai mare claritate că mediul de viaţă care îl aşteaptă pe om în lumea cealaltă este strict dependent de caracterul şi faptele sale, mai exact, de măsura în care a aplicat în viaţa sa pământească comandamentele iubirii de semeni şi de Dumnezeu. Marile schimbări sufleteşti sunt însă posibile şi acolo, iar celui care continuă să trăiască în iluzia şi suferinţa cu care s-a obişnuit, i se oferă mereu noi şanse de îndreptare, adică ocazii în care, numai cu puţină bunăvoinţă, el poate ajunge să îşi conştientizeze greşelile, să le regrete şi apoi să hotărască ferm să nu le mai repete. Astfel, în ultimă instanţă, numai alegerea corectă la care el ajunge, adesea datorită celor mai grele suferinţe, este aceea care îl salvează din iadul interior la care, de asemenea, el singur s-a condamnat. Pedeapsa, adică iubirea egoistă de sine, este o capcană circulară pe care sufletul şi-o construieşte singur din timpul vieţii fizice şi de care poate fi mereu tentat, atâta timp cât nu a ajuns la renaşterea spirituală. În iubirea egoistă de sine, iubirea fundamentală a omului este condamnată să rămână lipită de o imagine, o creaţie lipsită de viaţă a intelectului, care nu îi poate împlini nevoile şi, de aceea, o face mereu mai lacomă şi mai nefericită. Totuşi, nici o fiinţă umană, nici cel mai rău demon şi nici Satana însuşi nu sunt sortiţi să rămână pentru totdeauna în această stare.
În particular, omul care se află în proba sa de viaţă fizică, oricât de mare ar fi gradul său de decădere spirituală, are şansa de a se elibera cel mai repede, pentru că spiritul desăvârşit din Dumnezeu care se află în sufletul său se poate hrăni, în anumite circumstanţe de viaţă care se află întotdeauna sub controlul lui Dumnezeu, cu lecţiile şi învăţăturile primite, aducându-l astfel pe calea cea bună.
„Si nici unul dintre copiii mei pământeni nu poate fi
vreodată pierdut, ci toţi trebuie să fie salvaţi, fie aici,
fie dincoace. Lucrarea asupra lor nu se va sfârşi niciodată
şi toată beatitudinea îngerilor Mei constă într-un singur lucru
– să ajute la salvarea lor.”
(Cuvintele Tatălui, vol. 2, p. 54).
„Cu adevărat, vă spun Eu: Aici o oră contează mai mult
decât o mie de ani dincolo.
Înscrieţi-vă adânc aceste cuvinte în inimile voastre!"
(Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. VI 13, 10)
Pe de altă parte însă, deşi orice entitate creată, de la om şi până la ultimul atom material este destinată să ajungă, în cele din urmă, din nou la Dumnezeu, adică în ordinea divină, şi încă într-o stare nesfârşit superioară celei în care şi-a început existenţa, faptul că un om pierde anumite şanse de evoluţie poate face ca în sistemul marii creaţii a lui Dumnezeu (care este un mare om spiritual) el să nu ocupe un loc atât de însemnat ca în cazul în care el ar fi urmat fără atâtea ezitări traiectoria spirituală ce i-a fost destinată. Aceasta nu înseamnă că el nu va fi fericit sau nu se va bucura de iubirea lui Dumnezeu, ci doar că accesul său la înţelepciunea divină şi la puterea Sa creatoare va fi mai redus, corespunzător nivelului de perfecţionare interioară la care a reuşit să ajungă.
Continuare... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 9. Alte învăţături
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU - 7. IISUS HRISTOS
Despre faptul că după moarte omul sufletesc, cu întreaga sa personalitate, rămâne intact, manifestând chiar o stare de conştienţă mult superioară celei din viaţa pământeană, scrierile Noii Revelaţii mărturisesc în nenumărate ocazii. Dintre cele aşternute pe hârtie de Lorber, două cărţi întregi – „De la iad la rai” şi „Episcopul Blum” – ca şi multe capitole din „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Pământul spiritual”, „Luna” şi „Soarele spiritual” descriu în detaliu, la modul general sau particular, existenţele de după moarte ale oamenilor.
O consecinţă majoră a întrupării Domnului pe pământ şi a sacrificiului prin care El compenseză toate erorile omenirii din toate timpurile, este faptul că indiferent dacă omul ratează în decursul vieţii sale terestre această şansă de renaştere spirituală a sufletului său, el nu este niciodată destinat morţii eterne.
E adevărat că atât în Scripturile creştinilor, cât şi în Noua Revelaţie se vorbeşte despre pedeapsa veşnică sau iadul etern care este hărăzit celor mai păcătoşi, dar acest concept este explicat cu claritate în Marea Evanghelie a lui Ioan: el se referă la pedeapsa, în sine, care este eternă; în schimb, păcătosul nu e obligat de nimic decât de voinţa sa liberă să rămână în aceasta. Numai gândul greşit sau iluzia şi, în ultimă instanţă, orgoliul sunt veşnice în sensul că se autoconsumă la infinit. Oamenii nu sunt obligaţi de nimeni să rămână în starea de iluzie a orgoliului sau, altfel spus, a iubirii exclusive de sine, ba mai mult... stă scris că toate eforturile îngerilor şi fiinţelor umane desăvârşite sunt îndreptate în direcţia salvării celor aflaţi pe o cale greşită.
“Dar, prin actul Meu, toţi – de la Adam încoace –
vor avea parte de renaşterea deplină în spirit toţi cei care
au fost născuţi în lume şi care au avut în viaţa lor
trupească cel puţin bunăvoinţă, chiar dacă faptele lor n-au
fost întotdeauna ghidate de aceasta.
Pentru că există încă mulţi care au cea mai mare bunăvoinţă
de a face un lucru drept şi bun şi de a-l duce până la capăt,
dar le lipsesc complet mijloacele, puterile exterioare şi
priceperea, care le sunt necesare, aşa cum ochii îi sunt necesari
vederii. Iată, în astfel de cazuri, bunăvoinţa face în faţa Mea,
la fel de mult ca fapta însăşi."
(Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 3, 171:7-8)
“Prin urmare, nu vă preocupaţi de cei care acum sau
în timpurile din urmă nu vor fi capabili să înveţe despre Mine,
căci Tatăl Meu îi ştie pe toţi şi nu a chemat nici măcar pe unul
singur din ei la existenţă pentru pierderea lor eternă, ci pentru
învierea lor eternă, din iubirea şi înţelepciunea Sa.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan,VIII/126, 5)
Presupunînd prin absurd că un singur om ar rămâne întemniţat pentru veşnicie, voinţa sa liberă ar deveni inutilă şi astfel, el şi-ar pierde imediat caracteristica cea mai definitorie a statutului său uman. Pentru ca el să poată rămâne aceaşi fiinţă care a fost creată de Dumnezeu, e necesar ca spiritul său să rămână permanent şi pentru totdeauna asociat cu sufletul, în toate aspectele lui esenţiale: voinţa liberă, Eul sau percepţia de sine, intelectul şi conştiinţa. Aflăm totuşi, în repetate ocazii, că un suflet extrem de corupt de egoism şi de plăcerile trupului său pierde, după moartea trupului fizic, prin îndurarea unor mari frustrări şi suferinţe, părţi întregi din el, care nu sunt compatibile cu spiritul său şi poate avea nevoie de foarte mari perioade de timp pentru reconstrucţia sa. Fără această dură purificare, sufletului i-ar fi însă imposibil să reziste în existenţa sa pur spirituală. În plus, el nu este niciodată abandonat.
Ajutorul vine întotdeauna, când este cerut cu sinceritate, chiar şi pentru cea mai nedemnă fiinţă umană, iar tot ceea ce îi este destinat acesteia, prin ordinea divină a propriei sale structuri spirituale, o judecată de o durată imposibil de conceput, se poate oricând transforma într-un motiv pentru ca graţia iubirii divine să îi asigure salvarea.
În orice caz însă, situaţia în care sufletul se află în dezacord cu ordinea divină, respectiv cu legile iubirii şi înţelepciunii, este singurul iad real, pe care prin alegerile şi faptele sale greşite, omul şi-l pregăteşte încă din timpul vieţii pământene. Cât încă sufletul se află în trup, suferinţa neconformării la ordinea care îi susţine fundamental existenţa este mai puţin resimţită de el, din cauza senzaţiilor şi pretenţiilor neîncetate care îi vin din partea trupului.
În lumea de dincolo, aceste preocupări dispar, iar sufletul se confruntă în modul cel mai dureros cu putinţă cu inadaptarea sa la viaţa spirituală. Această resimţire este mult mai acută decât orice sentiment trăit în timpul vieţii fizice, căci în lipsa corpului fizic, toate percepţiile sufletului şi, de asemenea, memoria şi conştienţa de sine, sunt cu mult mai clare şi mai puternice.
După moarte şi până la deplina purificare a acestuia, sufletul nu poate trăi decât într-o lume care se construieşte pe baza resurselor sale interioare, ceea ce face ca acolo unde nu există o adevărată iubire de oameni şi de Dumnezeu, perspectiva sa interioară să fie întunecată, constrângătoare şi nefericită. Sufletul nu poate decât să trăiască în limitare şi suferinţă până când
începe treptat, ajutat de semeni ai săi mai buni şi de îngeri, să îşi conştientizeze greşelile şi, depunând grele eforturi de reconstrucţie interioară, să înceapă să le compenseze.
Pentru aceste suflete aflate deja pe calea spre Dumnezeu urmează apoi o muncă de susţinere a altor fiinţe umane care întâmpină dificultăţi în lumea de dincolo şi un travaliu intens de purificare şi recuperare a tuturor particulelor spirituale care, sub forma materiei de orice fel, au fost asociate cu existenţele lor corporale – începând cu toate cele aflate vreodată în compoziţia trupurilor lor şi terminând cu oricare din cele care au format obiectele care au constituit posesiuni personale.
“Nu există nicăieri nici un loc numit Rai sau iad,
căci toate acestea fiecare individ îşi este pentru sine
însuşi şi nimeni nu va intra vreodată în alt rai sau iad,
cu excepţia aceluia pe care îl poartă în sine.”
(Soarele spiritual II 118, 12)
“Nimeni nu poate fi condamnat de altcineva decât de sine însuşi.
O fiinţă liberă se poate doar “blestema” singură, adică separa
complet de divinitate.”
(De la iad la Rai vol. I, 29, 3 şi 5)
În ce priveşte sufletele care nu ajung să-şi realizeze şi să îşi regrete greşelile, şi ele ajung să se asocieze după aceleaşi legi ale atracţiei asemănătoarelor. Astfel, cei ce împărtăşesc iaduri interioare de aceaşi natură ajung inevitabil să se întâlnească, iar zona astrală în care ele trăiesc, poate fi considerată, de asemenea un iad în sine; ea nu e însă nicidecum un loc anume desemnat pentru ele de voinţa divină.
Asemenea iaduri pot fi considerate, de asemenea, chiar locuri de pe pământ în care oameni cu naturi foarte egoiste, mândre sau agresive se unesc pentru a colabora pentru realizarea scopurilor lor rele sau luptă zadarnic, unele cu altele. Totuşi, pentru că gândurile şi intenţiile reale ale oamenilor care în viaţa materială nu sunt perceptibile din cauza acoperirii trupeşti, ajung să se perceapă fără nici o problemă în lumea sufletelor destrupate, confruntarea cu un iad astral este nespus mai greu de îndurat decât una cu un astfel de iad pământesc.
În ce priveşte raiul - care este numit în scripturi, dar şi în acest nou Cuvânt al Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu - el există cu adevărat în toate sufletele care sunt pătrunse de iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni şi, în mod corespondent, ca zonă reală de existenţă, în toate locurile în care, în lumea materială sau spirituală, asemenea suflete se adună în mod natural şi aleg să trăiască împreună.
Din toate descrierile Noii Revelaţii cu privire la evoluţia unor suflete omeneşti după moartea fizică se observă cu cea mai mare claritate că mediul de viaţă care îl aşteaptă pe om în lumea cealaltă este strict dependent de caracterul şi faptele sale, mai exact, de măsura în care a aplicat în viaţa sa pământească comandamentele iubirii de semeni şi de Dumnezeu. Marile schimbări sufleteşti sunt însă posibile şi acolo, iar celui care continuă să trăiască în iluzia şi suferinţa cu care s-a obişnuit, i se oferă mereu noi şanse de îndreptare, adică ocazii în care, numai cu puţină bunăvoinţă, el poate ajunge să îşi conştientizeze greşelile, să le regrete şi apoi să hotărască ferm să nu le mai repete. Astfel, în ultimă instanţă, numai alegerea corectă la care el ajunge, adesea datorită celor mai grele suferinţe, este aceea care îl salvează din iadul interior la care, de asemenea, el singur s-a condamnat. Pedeapsa, adică iubirea egoistă de sine, este o capcană circulară pe care sufletul şi-o construieşte singur din timpul vieţii fizice şi de care poate fi mereu tentat, atâta timp cât nu a ajuns la renaşterea spirituală. În iubirea egoistă de sine, iubirea fundamentală a omului este condamnată să rămână lipită de o imagine, o creaţie lipsită de viaţă a intelectului, care nu îi poate împlini nevoile şi, de aceea, o face mereu mai lacomă şi mai nefericită. Totuşi, nici o fiinţă umană, nici cel mai rău demon şi nici Satana însuşi nu sunt sortiţi să rămână pentru totdeauna în această stare.
În particular, omul care se află în proba sa de viaţă fizică, oricât de mare ar fi gradul său de decădere spirituală, are şansa de a se elibera cel mai repede, pentru că spiritul desăvârşit din Dumnezeu care se află în sufletul său se poate hrăni, în anumite circumstanţe de viaţă care se află întotdeauna sub controlul lui Dumnezeu, cu lecţiile şi învăţăturile primite, aducându-l astfel pe calea cea bună.
„Si nici unul dintre copiii mei pământeni nu poate fi
vreodată pierdut, ci toţi trebuie să fie salvaţi, fie aici,
fie dincoace. Lucrarea asupra lor nu se va sfârşi niciodată
şi toată beatitudinea îngerilor Mei constă într-un singur lucru
– să ajute la salvarea lor.”
(Cuvintele Tatălui, vol. 2, p. 54).
„Cu adevărat, vă spun Eu: Aici o oră contează mai mult
decât o mie de ani dincolo.
Înscrieţi-vă adânc aceste cuvinte în inimile voastre!"
(Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. VI 13, 10)
Pe de altă parte însă, deşi orice entitate creată, de la om şi până la ultimul atom material este destinată să ajungă, în cele din urmă, din nou la Dumnezeu, adică în ordinea divină, şi încă într-o stare nesfârşit superioară celei în care şi-a început existenţa, faptul că un om pierde anumite şanse de evoluţie poate face ca în sistemul marii creaţii a lui Dumnezeu (care este un mare om spiritual) el să nu ocupe un loc atât de însemnat ca în cazul în care el ar fi urmat fără atâtea ezitări traiectoria spirituală ce i-a fost destinată. Aceasta nu înseamnă că el nu va fi fericit sau nu se va bucura de iubirea lui Dumnezeu, ci doar că accesul său la înţelepciunea divină şi la puterea Sa creatoare va fi mai redus, corespunzător nivelului de perfecţionare interioară la care a reuşit să ajungă.
Continuare... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 9. Alte învăţături
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU - 7. IISUS HRISTOS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu