Printre exemplele absente din înşiruirea de învăţături spirituale pe care am făcut-o în capitolul precedent se află un ansamblu de scrieri, care depăşeşte în bogăţie, consistenţă şi claritate toate celelalte texte care s-au păstrat şi despre care putem lua astăzi cunoştinţă.Aproape sigur că această afirmaţie trezeşte în mintea oricărui cititor care a ajuns să aibă convingeri ferme în zona religiosului sau spiritualului, cea mai mare rezistenţă: această persoană care scrie aici încearcă să implanteze în creierul său ideea că, anumite scrieri, necunoscute sau nerecunoscute, deci, foarte probabil, dubioase, au nişte mari calităţi prin care depăşesc învăţăturile pe care s-a bazat el până acum. Din păcate, chiar după ce am atras astfel, în mod negativ, atenţia asupra mea, trebuie să mai pun şi eu câteva paie pe foc.
Nu sunt teolog şi nici măcar un autodidact foarte serios: în mod cert mă aflu la mare depărtare de o cunoaştere temeinică a diverselor învăţături de care am adus vorba. O confruntare minimală cu acestea a existat totuşi, de-a lungul căutării mele, şi tocmai din perspectiva reprezentării obţinute pentru fiecare din ele, mi-am îngăduit să fac această comparaţie de natură intelectuală şi cantitativă. În ce priveşte problema validităţii spirituale, aici chestiunea e chiar mai simplă pentru mine, pentru că nicăieri în studiile mele nu m-am bucurat de o recunoaştere interioară atât de amplă şi de profundă a ideilor spirituale pe care le-am recepţionat, ca în cazul acestor scrieri. Nimic nu a reuşit să mă atingă şi să mă transforme atât de mult ca ele.
În punctul acesta, oricine mă poate combate cu argumente legate de poziţia mea foarte fragilă în domeniul religios, chiar fără să ştie despre ce este vorba în această prezentare. Dar aici trebuie neapărat făcută o distincţie logică. Nu slăbiciunile mele sunt cele asupra cărora mi-aş fi dorit să atrag atenţia, ci un anumit subiect, care în mod sigur, merită o prezentare mai bună. Dacă, de pildă, cineva vorbeşte despre o operă de artă şi o face foarte rău, pentru că este un prost, nu înseamnă câtuşi de puţin că opera este o prostie; cel care a văzut-o deja sau care o vede după aceea, îi cunoaşte valoarea şi, din punctul lui de vedere, discursul prostului nu-l descalifică decât pe el însuşi.
În mod similar, dacă afirmaţiile pe care le fac, asumându-mi întreaga subiectivitate şi lipsă de competenţă, sunt criticabile, aceasta nu înseamnă că şi obiectul lor este; fără o confruntare nemijlocită cu acesta nu se poate face o apreciere îndreptăţită a sa. Acest îndemn la cunoaşterea directă a lucrurilor despre care dorim să avem o părere şi, în particular, a obiectului acestui discurs, nu este chiar un gest inutil. Căci deşi nu putem judeca niciodată corect ceva pe care nici măcar nu încercăm să-l cunoaştem, există totuşi anumite lucruri pe care preferăm să le judecăm, înainte să le cunoaştem. Motivul care stă la baza acestui comportament, ţine de faptul că acestea au darul să ne trezesc temeri puternice, încă de la cea mai vagă prezentare a lor. Uneori ele sunt inconştiente şi le resimţim doar o misterioasă jenă interioară, alteori însă adăugăm acestei senzaţii şi o realizare conştientă a pericolului pe care ele le reprezintă pentru unele dintre cele mai importante păreri sau credinţe ale noastre. În oricare din cazuri, nu e nimic mai firesc decât să ne mulţumim cu orice pretext ne poate ţine departe de contactul cu ceea ce ne perturbă.
Am aşternut pe hârtie aceste observaţii, pentru că în ele se poate descoperi o primă justificare posibilă a faptului uimitor pentru mine că în prezent, la circa 130 de ani după ce punerea pe hârtie a acestei vaste şi minunate opere, ea rămâne, în continuare, una din cele mai puţin cunoscute învăţături spirituale. Se pare deci că prea puţini dintre semenii noştri au aflat şi, în acelaşi timp, au considerat suficient de notabil faptul că între anii 1840 şi 1864, Jakob Lorber, iar între 1870 şi 1877, Gottfried Mayerhofer, doi oameni simpli, care aveau o cunoaştere foarte redusă în domeniile ştiinţei, teologiei şi literaturii, au izbutit să pună pe hârtie, în reprize de scriere neîntreruptă şi fără nici o revizuire ulterioară, numai ca efect al unei misterioase dictări interioare, zeci de volume, impecabil scrise, care construiesc o frescă impresionantă a existenţei sufleteşti şi spirituale a omului, a raporturilor pe care aceasta le-a stabilit în anumite perioade de mare importanţă cu lumea materială şi cu Dumnezeu.
Chiar de la prima privire, se poate observa că fiecare dintre aceste opere, atât ca stil de scriere, cât şi ca substanţă, sugerează o cunoaştere aflată dincolo de nivelul şi posibilităţile fireşti ale fiinţelor umane. Aici m-am referit mai ales la descrierile unor fapte spirituale, dar există în unele din aceste opere şi anumite revelaţii de natură ştiinţifică, exprimate cu toată claritatea, ca şi unele profeţii care privesc dezvoltarea tehnologiilor moderne sau fapte sociale şi evenimente din istoria recentă, care şi-au găsit confirmări uimitor de exacte la zeci până la o sută şaizeci de ani, după ce au fost puse pe hîrtiei.
Nu mai puţin surprinzător este şi faptul că textele acestui ansamblu de scrieri cunoscut sub numele de Noua Revelaţie confirmă şi validează Vechiul Testament, Evangheliile lui Matei şi Ioan, Apocalipsa, ca şi ideile unor mari mistici, recunoscuţi pentru scrierile lor inspirate, cum ar fi Emanuel Swedenborg, sfânta Birgitta şi Jakob Boehme. Lucrările cele mai semnificative, din perspectiva aceasta sunt „Marea Evanghelie a lui Ioan”, opera centrală, de dimensiuni monumentale a Noii Revelaţii, în care este descrisă viaţa lui Isus de-a lungul ultimilor săi trei ani pe pământ, iar cele două Evanghelii, Geneza şi alte părţi ale Vechiului Testament sunt dezvăluite complet, explicate şi întărite în toate afirmaţiile lor şi „Casa Domnului” prima operă a Noii Revelaţii, în care ne este oferită o istorie spirituală a primilor oameni, perfect consistentă cu relatările din prima parte a Vechiului Testament.
Prin şi pe lângă îmbogăţirile imense aduse Sfintelor Scripturi, scrierile acestea conţin informaţii extrem de relevante, care răspund tuturor întrebărilor esenţiale care privesc originea universului şi a omului, natura lui Dumnezeu, evoluţia materială şi evoluţia spirituală, statutul actual şi destinul spiritual al omului şi al tuturor fiinţelor create. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, răspunsurile confirmă, în general, afirmaţiile teologiei catolice şi protestante care privesc atributele lui Dumnezeu şi chiar le justifică uneori în mod similar, cu argumente ale raţiunii pure (vezi, de exemplu, William James: Tipurile experienţei religioase (Conferinţa a XVIII), 1902); spre deosebire însă de orice prezentare pe care o poate face teologia, cea pe care o vom găsi în aceste opere este susţinută nu doar de raţionamente logice, ci şi de o întreagă cosmologie spirituală, care poate fi privită ca o adevărată istorie a relaţiei lui Dumnezeu cu creaţia Sa. În completare, oricare din perspectivele filozofice de bază pe care mintea umană le poate emite în legătură cu aceste mari întrebări ale vieţii, este discutată în ansamblul acestor scrieri, în diverse
contexte, cu argumente şi contraargumente deopotrivă teoretice şi faptice, până când perspectiva spirituală, corectă, se impune.
Toate volumele Noii Revelaţii, inclusiv ultimele, care sunt puse pe hârtie de Mayerhofer, la peste trei decenii după primele scrieri ale lui Lorber, se susţin unele pe altele, confirmându-se şi completându-se reciproc, demonstrând o coerenţă şi o consistenţă a informaţiilor şi ideilor care - având în vedere cantitatea lor enormă şi marea diversitate a subiectelor abordate - poate fi imediat apreciată ca extraordinară.
În ce priveşte tematica generală a scrierilor, se poate spune pe scurt că unele dintre ele prezintă fapte naturale, terestre sau extraterestre sub aspect fizic şi spiritual, altele secvenţe ale vieţii pământene şi a celei de după moarte ale unor contemporani ai scriitorilor, altele, aşa cum am afirmat şi mai înainte, istoria spirituală a primilor oameni şi viaţa lui Isus Hristos în decursul ultimilor Săi trei ani pe pământ, iar altele sunt, pur şi simplu, dezvăluiri spirituale şi sfaturi de viaţă adresate direct, întregii umanităţii.
Şi acum urmează chestiunea cea mai importantă legată de Noua Revelaţie. Cei doi oameni care au pus-o pe hârtie: muzicianul austriac Jakob Lorber şi, după moartea acestuia, fostul ofiţer german Gottfried Mayerhofer, au confirmat, în mod independent, ceea ce este pretutindeni afirmat în aceste scrieri – anume că adevăratul lor Autor, cel care le-a dictat interior cuvânt cu cuvânt celor doi scribi ai săi, este Însuşi Isus Hristos. De validitatea acestui fapt depinde, în primul şi în ultimul rând, validitatea întregii Noi Revelaţii. De aceea, vom discuta mai jos câteva posibilităţi de contestare care sunt uşor de imaginat.
Pentru început, dacă Lorber şi Mayerhofer sunt adevăraţii autori ai scrierilor, aşa cum este cel mai la îndemână să presupunem, iar acestea sunt rodul imaginaţiei şi a propriilor lor resurse intelectuale, trebuie să ne confruntăm cu faptul uimitor că ei au izbutit să creeze respectivele opere de ficţiune (în cazul lui Lorber, acestea conţinând peste zece mii de pagini) scriind continuu în reprizele de creaţie şi nerealizând ulterior nici cea mai mică revizuire a textelor. Aceste fapte sunt dovedite nu doar de aspectul manuscriselor care există încă în original la editura germană Lorber Verlag (74321 Bietigheim - Wuerttemberg), cât şi de depoziţii ale unor martori ai scrierilor - ca să nu mai vorbim de mărturisirile făcute, în corespondenţa lor, chiar de Lorber şi MayerhoferUn asemenea mod de creaţie nu poate fi imaginat decât cel mult în cazul unui curent cultural extrem, cum a fost dadaismul, dar acolo roadele lipsei de pregătire şi de ajustare ulterioară a ideilor se văd foarte clar. Aici, în schimb, autorii ne relatează vieţi ale unor oameni, fără nici un artificiu stilistic, ca şi când ar urmări nişte secvenţe de film sau tratează dintr-o perspectivă spirituală clară şi unitară fapte care fac obiectul celor mai variate ştiinţe – de la paleontologie şi biologie, până la fizică, astronomie şi psihologie sau prezintă într-un fel inegalabil de simplu şi natural o mulţime de dezvăluiri profunde despre lucruri care fac obiectul preocupărilor istoriei, religiei şi filozofiei sau, în fine, emit predicţii şi profeţii foarte clare, unele de neconceput la data la care au fost făcute, dar care şi-au găsit deja, până astăzi, în cea mai mare parte, confirmarea. Cum e posibil ca toate aceste performanţe să fie atinse de o minte omenească, printr-o creaţie spontană?
Un răspuns poate fi dat totuşi, dacă, neglijând partea problematică a profeţiilor şi predicţiilor, recurgem la explicarea scrierilor şi a modalităţii lor de compunere prin ipoteza că cei doi sufereau de o tulburăre nervoasă de tip halucinatoriu. Dar atunci, rămâne de neînţeles faptul că ei au dovedit, în toate celelalte împrejurări ale vieţii lor cotidiene, o sănătate mentală care nu a fost pusă la îndoială de nici unul dintre cei care i-au cunoscut. Despre aceasta stau mărturie, la aceaşi editură, unele documente din corespondenţa celor doi şi aprecierile unor cunoscuţi ai lor, iar în cazul lui Lorber, cele ale propriului său biograf şi prieten, Karl Ritter von Leitner; în completare, e foarte greu de conceput că asemenea tulburări psihice au existat, dar nici măcar unul dintre oamenii care s-au aflat la un moment dat în apropierea lor nu a lăsat vreun indiciu în acest sens.
După toate observaţiile psihiatrice, o producţie halucinatorie atât de masivă, în cazul unei tulburări netratate medical, ar fi trebuit să producă după un timp relativ scurt şi alte simptome tipice de deteriorare fizică şi mentală. În plus, ca să mai aducem un singur argument aici, faptul că rezultatele unor halucinaţii sistematice provenind de la două persoane diferite şi întinse pe o perioadă mai mare de trei decenii ar putea să aibă o asemenea consistenţă între ele şi s-ar putea completa unele pe altele într-un mod atât de fericit, este ceva cu totul de neimaginat, atât în domeniul psihiatric, cât şi în cel juridic.
Să mergem însă mai departe şi să presupunem că studiind nemijlocit scrierile şi referinţele din jurul acestora, am reuşit să ne lămurim că, într-adevăr, cele două contestaţii precedente nu au un suport credibil. Putem accepta atunci că, într-adevăr, cei doi scriitori au fost, într-un mod misterios, inspiraţi de o entitate imperceptibilă simţurilor fizice, a cărei manifestare o putem asimila cu o „voce interioară”. Până aici a fost uşor, dar de aici apare din nou îndoiala, căci simpla recunoaştere a existenţei respectivei „voci” nu e totuna cu recunoaşterea Aceluia care pretinde ea (şi, implicit, cei doi receptori ai săi) că este. Dacă nu e, adică dacă nu Isus Hristos este cel care a dictat comunicările acestea lui Lorber si Mayerhofer, e clar că a fost cineva care a minţit. Care şi-a permis să mintă într-o chestiune fundamentală, creând una din cele mai mari minciuni imaginabile. De fapt, ce minciună mai mare se poate concepe dincolo de aceea de a te preface a fi Isus Hristos şi, în acelaşi timp, Dumnezeu: creatorul şi susţinătorul întregii existenţe materiale, sufleteşti şi spirituale, adevărul tuturor adevărurilor şi viaţa tuturor vieţilor?
În contra acestei ipoteze se arată a fi potrivirea uluitoare a unor opere ca „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Casa Domnului”, „Predicile Domnului” şi „Secretele vieţii”(primele două puse pe hârtie de Jakob Lorber, iar următoarele, de Gottfried Mayerhofer) cu acele scrieri creştine fundamentale şi cu textele respectivilor mari mistici creştini, ca şi confirmarea multor ipoteze teologice care se referă la Dumnezeu, dar acestea nu pot să atingă prea mult un om care nu e deja un creştin convins şi nici pe unul care acceptă numai dovezi pe care le poate valida cu forţele sale. Pentru că aprecierile pe care le-am făcut la contestaţiile precedente nu ne mai pot ajuta într-unul din cazurile acestea, propun să ne apropiem ceva mai mult de scrierile Noii Revelaţii şi să examinăm ce încearcă să ne înveţe, de fapt, comunicările Aceluia asupra căruia planează acum bănuiala a fi cel mai mare mincinos cu putinţă. Studiind puţin operele citate şi, eventual, pe oricare din celelalte, putem observa faptul că toate susţin, implicit sau explicit, în numeroase rânduri şi sub multe forme, câteva lucruri fundamentale:
Dumnezeu, Creatorul şi, deopotrivă, Susţinătorul etern al tuturor universurilor vizibile sau invizibile există. El este Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea eternă sau Calea, Adevărul şi Viaţa care s-a arătat pentru prima dată oamenilor de pe pământ, în deplinătatea Sa, ca om asemenea lor, sub forma lui Isus Hristos.
Tot ceea ce Dumnezeu cere oamenilor, nu sub forma unei porunci, ci sub aceea a unui sfat părintesc care vizează propriul lor bine etern, este să-L iubească pe El mai presus de orice, iar pe semenii lor, aşa cum se iubesc pe ei înşişi.
Libera voinţă a oamenilor este darul lor cel mai înalt, fără de care ei nu ar putea să aibă o asemănare deplină cu Creatorul lor. Tot ce este rău în lume nu se datorează lui Dumnezeu ci acţiunilor greşite ale oamenilor; voinţa lor fiind liberă, nici o entitate spirituală şi nici chiar Dumnezeu Însuşi nu interferează cu aceasta, dar El asigură toate compensaţiile pentru victime, fie pe pământ, fie dincolo de această viaţă trupească. În ce-i priveşte pe cei care comit răul aceştia se condamnă singuri, fie aici, prin efectele faptelor lor, fie dincolo prin incapacitatea lor de a trăi adaptaţi la o lume guvernată exclusiv de legile iubirii şi adevărului.
Prin învăţăturile Noii Revelaţii, o cunoaştere esenţială a lui Dumnezeu şi a creaţiei este accesibilă oricărui om cu sete de adevăr şi cu o inimă binevoitoare. Cunoaşterea lui Dumnezeu este premiza corectă a iubirii de Dumnezeu, iar cunoaşterea creaţiei şi, în particular, a omului, este premiza corectă a iubirii de aproape.
Să mai adăugăm aici faptul că, nu doar învăţătura spirituală ca atare, ci şi nenumărate exemple de iubire de Dumnezeu şi de oameni, de ajutorare şi sacrificiu, de îndreptare a răului fizic şi sufletesc ne sunt prezentate în cărţile acestea, în care modelul suprem de compasiune, de înţelepciune, de bunătate şi de modestie este chiar „personajul” Isus Hristos.
Am spus deja că în Noua Revelaţie găsim descrieri perfect consiste ale creaţiei, ale omului şi ale lui Dumnezeu, dar putem arăta, în plus, că în ea găsim chiar şi propria sa justificare. Astfel, formula acestor scrieri dictate a fost aleasă de Autorul lor ca o soluţie ce împacă deopotrivă dorinţa Sa de salvare a sufletelor omeneşti şi imperativul suprem al liberei lor voinţe. Aceasta înseamnă că o metodă mai clară de revelare a lui Dumnezeu oamenilor le-ar fi putut paraliza acestora liberul arbitru, transformându-i în creaturi automate în raport cu ordinea divină, deci în fiinţe incapabile să evolueze, asemenea Creatorului lor, prin propriile lor resurse interioare; în schimb, această comunicare scrisă a cărei înţelegere intelectuală e relativ accesibilă pentru mulţi dintre oamenii timpurilor noastre şi care poate ajunge uşor la ei, datorită imensei capacităţi actuale de difuziune a informaţiei, fără să constituie o mărturie aflată deasupra oricărei îndoieli, are capacitatea trezi în inimile binevoitoare o credinţă care să crească odată cu iubirea de Dumnezeu şi de oameni, conducând astfel la cea mai mare dezvoltare sufletească posibilă în decursul unei vieţi singure pământene. O asemenea instruire spirituală se arată a fi, în cazul umanităţii ultimilor 160 de ani şi a următoarelor câteva decenii, nu atât un proiect de optimizare al puţinilor deja salvaţi, cât un imens demers de salvare a tuturor celor care au trăit, trăiesc şi vor trăi în greşeală pe pământ, în această perioadă de final a unei civilizaţii materialiste, care îi împinge tot mai mult spre prăpastia distrugerii sufleteşti şi spirituale. Să mai notăm că termenul indicat în numeroase locuri din Noua Revelaţie pentru a doua venire a Domnului, care corespunde cu reînnoirea spirituală a întregii umanităţi şi reintrarea sa în ordinea divină, trebuie să se împlinească înainte de trecerea a doua mii de ani de la moartea Sa pe cruce; după cercetările istorice actuale, Isus s-a născut, de fapt, în jurul anului 4 B.C., deci a murit în jurul anului 29 A.D.
Să ne întoarcem acum la ultima noastră ipoteză. E de conceput oare că tot ce am prezentat mai sus, toate acele idei, explicaţii, exemple, descrieri, povestiri şi predicţii pot fi creaţia unui mare mincinos? Dar ce ar reuşi să obţină acesta cu ele, de vreme ce adevăratele sale gânduri ne-ar rămâne necunoscute? Unde ar putea dori el să ajungă promovând neîncetat idei care au fost crezute şi trăite de toţi marii credincioşi, sfinţi şi mistici ai umanităţii şi care au făcut din ei oameni nu doar mai buni, mai iubitori, mai apţi pentru confruntarea cu viaţa, ci şi incomparabil mai fericiţi, până în clipa morţii lor?
Dacă ceva în noi ne face să sesizăm contradicţia pe care ne-o indică întrebările precedente, dar nu suntem încă dispuşi să renunţăm la îndoielile noastre, putem să mai presupunem şi că autorul sau „vocea” care i-a inspirat pe cei doi nu este un mincinos voluntar, ci unul involuntar, adică fie unul forţat de o altă entitate mincinoasă să se prefacă, fie un inocent, tulburat mental, care îşi închipuie despre el că e un altul.
Varianta cu tulburarea mentală, ne readuce la un caz deja discutat, iar în ce priveşte varianta cu „forţarea”... nu avem decât să revenim încă o dată la ultimele argumente.
Avem şi acum de conceput că o entitate mincinoasă (prin intermediar de data aceasta), încearcă să îi educe pe oameni în felul acesta... învăţându-i prin poveştile sale că e în ordinea lui Dumnezeu să fie iubitori, buni, modeşti, fără nici un fel de ascunzişuri, etc.
În final, chiar dacă am încerca să complicăm mai mult ipoteza, imaginăndu-ne că sursa reală a scrierilor este o multiplicitate de entităţi, obiecţiile pe care le-am adus aici rămân în continuare valabile.
Cred că acestea sunt cele mai reprezentative argumente de care sunt deocamdată capabilă. Oricum, din punctul meu de vedere, dacă ele să stârnesc un interes sau măcar o curiozitate în ce priveşte conţinutul Noii Revelaţii, scopul lor este deja atins.
Totuşi, îmi dau seama acum că mai poate exista o anumită dilemă de fond, chiar şi la oamenii care au căpătat un anumit interes pentru scrieri şi că ea îi poate determina pe unii dintre aceştia să nu se apropie, în cele din urmă, de acestea. Ei ar fi dispuşi să admită faptul că această imensă comunicare cunoscută sub numele de Noua Revelaţie îi aparţine cu adevărat lui Isus Hristos, şi, în plus, că ea se află în deplină conformitate spirituală cu textele sfinte ale creştinismului, dacă cineva ar putea să le explice cum de a fost posibil ca ea să fi avut parte de o ignorare aproape generală în zona cercurilor teologice şi culturale de orientare creştină ale lumii şi, în primul rând, ale Europei, vreme de mai bine de un secol.
Problema e pusă foarte corect. Realitatea e că scrierile Noii Revelaţii nu au fost niciodată secrete şi nici nu au servit vreodată unor organizaţii secrete. Ele au fost editate în germană încă din a doua jumătate a secolului al IX-lea, iar în prezent sunt, în mare parte, editate şi reeditate în multe limbi. De câţiva ani există pagini de Internet despre Noua Revelaţie şi o parte din opere pot fi găsite gratuit în germană, engleză şi franceză.
Toate aceste fapte se dovedesc însă cu totul insuficiente. În pofida accesibilităţii lor, scrierile sunt în continuare ignorate de masele largi de oameni care formează popoarele lumii şi, în primul rând, de oamenii cu autoritate religioasă, ştiinţifică sau culturală care ar putea să le asigure, pentru început, măcar o poziţie demnă de semnalat în zonele lor de competenţă. Nu există nici o statistică a celor care au ajuns să citească ceva din operele Noii Revelaţii, deci nimeni nu ştie câţi teologi, scriitori sau oameni de ştiinţă s-au aplecat asupra lor, dar după ceea ce ajunge la publicul larg din lumea culturală şi religioasă actuală, îi putem număra pe degete pe aceia dintre ei care au făcut un caz din promovarea lor. De Noua Revelaţie nu se vorbeşte la televiziune, nu se vorbeşte în biserică, nu se vorbeşte în şcoală. Nu există conferinţe sau cursuri despre ea, nu există lucrări ştiinţifice care să folosească drept ipoteze idei din ea şi, cu toate că opera ei centrală este o frescă inegalabilă a vieţii lui Isus Hristos, nu s-a făcut încă nici un film inspirat de ea.
Starea actuală a lucrurilor, pe care oricine porneşte de la ipoteza validităţii Noii Revelaţii o poate evalua drept paradoxală, îşi găseşte însă propria predicţie chiar în operele acesteia, dar de asemenea, şi faptul că ea nu va mai dura decât foarte puţin timp de acum înainte.
Şi totuşi, scepticii noştri se pot îndoi în continuare că lumea lor poate fi capabilă de o orbire atât de îngrozitoare. Cum ar putea fi posibil ca în aceste vremuri în care toate popoarele pretins civilizate se mândresc cu puterea informaţiei, mesajul cel mai direct, mai clar şi mai bogat în dezvăluiri spirituale pe care l-a primit vreodată omenirea să fie tratat cu o indiferenţă aproape totală, în vreme ce o speculaţie literară, criticabilă din perspectivă istorică şi artistică, să denatureze profund adevărul cel mai important al istoriei umanităţii, cel al întrupării lui Dumnezeu într-un pământean şi să devină, exact din motivul acesta, cartea cea mai bine vândută şi cea mai mediatizată a ultimilor ani la nivel planetar?
Să încerce atunci să conceapă cei în cauză şi cum a fost posibil, în urmă cu două milenii, ca o mână de oameni consideraţi a fi mari autorităţi religioase şi înţelepţi remarcabili ai acelor vremuri, să decidă crucificarea unui om care făcea vindecări şi minuni cum nu se mai pomeniseră niciodată pe pământ şi care se arăta a fi, datorită acestor fapte şi a multor alte semne care împlineau cele spuse de profeţii naţiei lor, chiar Domnul şi Salvatorul lor, Acela pe care ei înşişi pretindeau că-L aşteaptă. Şi să mai conceapă apoi şi cum a fost posibil ca învăţătura Sa, care promovează mai presus de orice iubirea necondiţionată, să fie folosită de nenumărate ori de-a lungul istoriei pentru a limita gândirea liberă, pentru a oprima, tortura sau ucide oameni.
Misterul acestor aparente paradoxuri, ca şi răspunsul la cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu societatea, religia, cultura sau istoria, ţine de un lucru pe care oamenii cu adevărat înţelepţi nu-l uită niciodată: natura umană. Cei care vor gusta câte ceva din hrana care le este oferită de revelaţiile extraordinare ale Domnului, vor putea avea o idee mai clară asupra acesteia. Cei care refuză să o facă, nu vor putea decât să se învârtă în cercul strâmt al observaţiilor naturale, să născocească despre ea vagi ipoteze sau să le accepte de bunăvoie pe ale altora asemenea lor.
Desigur, nu mă aştept nici ca un asemenea demers să lumineze cu adevărat problemele căutătorului. De aceea, aş vrea să mai adaug, în final, că în ce priveşte Noua Revelaţie, oricât de mari ar fi ezitările şi îndoielile acestuia, ele nu sunt deloc insurmontabile dacă în sinea sa există o voinţă îndreptată către iubire. Un căutător care are această forţă minunată în suflet, este capabil să conceapă, măcar pentru o clipă, faptul că Dumnezeu iubeşte cu adevărat fiecare om, cu o iubire dincolo de orice închipuire omenească. Şi o dată ce a fost pătruns, cât de puţin, de gândul acesta, el nu va putea citi aceste dezvăluiri extraordinare, fără a le recunoaşte drept ceea ce sunt
ele, înainte de toate: o mărturie miraculoasă a nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu pentru fiecare fiinţă umană.
Anterior... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
Nu sunt teolog şi nici măcar un autodidact foarte serios: în mod cert mă aflu la mare depărtare de o cunoaştere temeinică a diverselor învăţături de care am adus vorba. O confruntare minimală cu acestea a existat totuşi, de-a lungul căutării mele, şi tocmai din perspectiva reprezentării obţinute pentru fiecare din ele, mi-am îngăduit să fac această comparaţie de natură intelectuală şi cantitativă. În ce priveşte problema validităţii spirituale, aici chestiunea e chiar mai simplă pentru mine, pentru că nicăieri în studiile mele nu m-am bucurat de o recunoaştere interioară atât de amplă şi de profundă a ideilor spirituale pe care le-am recepţionat, ca în cazul acestor scrieri. Nimic nu a reuşit să mă atingă şi să mă transforme atât de mult ca ele.
În punctul acesta, oricine mă poate combate cu argumente legate de poziţia mea foarte fragilă în domeniul religios, chiar fără să ştie despre ce este vorba în această prezentare. Dar aici trebuie neapărat făcută o distincţie logică. Nu slăbiciunile mele sunt cele asupra cărora mi-aş fi dorit să atrag atenţia, ci un anumit subiect, care în mod sigur, merită o prezentare mai bună. Dacă, de pildă, cineva vorbeşte despre o operă de artă şi o face foarte rău, pentru că este un prost, nu înseamnă câtuşi de puţin că opera este o prostie; cel care a văzut-o deja sau care o vede după aceea, îi cunoaşte valoarea şi, din punctul lui de vedere, discursul prostului nu-l descalifică decât pe el însuşi.
În mod similar, dacă afirmaţiile pe care le fac, asumându-mi întreaga subiectivitate şi lipsă de competenţă, sunt criticabile, aceasta nu înseamnă că şi obiectul lor este; fără o confruntare nemijlocită cu acesta nu se poate face o apreciere îndreptăţită a sa. Acest îndemn la cunoaşterea directă a lucrurilor despre care dorim să avem o părere şi, în particular, a obiectului acestui discurs, nu este chiar un gest inutil. Căci deşi nu putem judeca niciodată corect ceva pe care nici măcar nu încercăm să-l cunoaştem, există totuşi anumite lucruri pe care preferăm să le judecăm, înainte să le cunoaştem. Motivul care stă la baza acestui comportament, ţine de faptul că acestea au darul să ne trezesc temeri puternice, încă de la cea mai vagă prezentare a lor. Uneori ele sunt inconştiente şi le resimţim doar o misterioasă jenă interioară, alteori însă adăugăm acestei senzaţii şi o realizare conştientă a pericolului pe care ele le reprezintă pentru unele dintre cele mai importante păreri sau credinţe ale noastre. În oricare din cazuri, nu e nimic mai firesc decât să ne mulţumim cu orice pretext ne poate ţine departe de contactul cu ceea ce ne perturbă.
Am aşternut pe hârtie aceste observaţii, pentru că în ele se poate descoperi o primă justificare posibilă a faptului uimitor pentru mine că în prezent, la circa 130 de ani după ce punerea pe hârtie a acestei vaste şi minunate opere, ea rămâne, în continuare, una din cele mai puţin cunoscute învăţături spirituale. Se pare deci că prea puţini dintre semenii noştri au aflat şi, în acelaşi timp, au considerat suficient de notabil faptul că între anii 1840 şi 1864, Jakob Lorber, iar între 1870 şi 1877, Gottfried Mayerhofer, doi oameni simpli, care aveau o cunoaştere foarte redusă în domeniile ştiinţei, teologiei şi literaturii, au izbutit să pună pe hârtie, în reprize de scriere neîntreruptă şi fără nici o revizuire ulterioară, numai ca efect al unei misterioase dictări interioare, zeci de volume, impecabil scrise, care construiesc o frescă impresionantă a existenţei sufleteşti şi spirituale a omului, a raporturilor pe care aceasta le-a stabilit în anumite perioade de mare importanţă cu lumea materială şi cu Dumnezeu.
Chiar de la prima privire, se poate observa că fiecare dintre aceste opere, atât ca stil de scriere, cât şi ca substanţă, sugerează o cunoaştere aflată dincolo de nivelul şi posibilităţile fireşti ale fiinţelor umane. Aici m-am referit mai ales la descrierile unor fapte spirituale, dar există în unele din aceste opere şi anumite revelaţii de natură ştiinţifică, exprimate cu toată claritatea, ca şi unele profeţii care privesc dezvoltarea tehnologiilor moderne sau fapte sociale şi evenimente din istoria recentă, care şi-au găsit confirmări uimitor de exacte la zeci până la o sută şaizeci de ani, după ce au fost puse pe hîrtiei.
Nu mai puţin surprinzător este şi faptul că textele acestui ansamblu de scrieri cunoscut sub numele de Noua Revelaţie confirmă şi validează Vechiul Testament, Evangheliile lui Matei şi Ioan, Apocalipsa, ca şi ideile unor mari mistici, recunoscuţi pentru scrierile lor inspirate, cum ar fi Emanuel Swedenborg, sfânta Birgitta şi Jakob Boehme. Lucrările cele mai semnificative, din perspectiva aceasta sunt „Marea Evanghelie a lui Ioan”, opera centrală, de dimensiuni monumentale a Noii Revelaţii, în care este descrisă viaţa lui Isus de-a lungul ultimilor săi trei ani pe pământ, iar cele două Evanghelii, Geneza şi alte părţi ale Vechiului Testament sunt dezvăluite complet, explicate şi întărite în toate afirmaţiile lor şi „Casa Domnului” prima operă a Noii Revelaţii, în care ne este oferită o istorie spirituală a primilor oameni, perfect consistentă cu relatările din prima parte a Vechiului Testament.
Prin şi pe lângă îmbogăţirile imense aduse Sfintelor Scripturi, scrierile acestea conţin informaţii extrem de relevante, care răspund tuturor întrebărilor esenţiale care privesc originea universului şi a omului, natura lui Dumnezeu, evoluţia materială şi evoluţia spirituală, statutul actual şi destinul spiritual al omului şi al tuturor fiinţelor create. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, răspunsurile confirmă, în general, afirmaţiile teologiei catolice şi protestante care privesc atributele lui Dumnezeu şi chiar le justifică uneori în mod similar, cu argumente ale raţiunii pure (vezi, de exemplu, William James: Tipurile experienţei religioase (Conferinţa a XVIII), 1902); spre deosebire însă de orice prezentare pe care o poate face teologia, cea pe care o vom găsi în aceste opere este susţinută nu doar de raţionamente logice, ci şi de o întreagă cosmologie spirituală, care poate fi privită ca o adevărată istorie a relaţiei lui Dumnezeu cu creaţia Sa. În completare, oricare din perspectivele filozofice de bază pe care mintea umană le poate emite în legătură cu aceste mari întrebări ale vieţii, este discutată în ansamblul acestor scrieri, în diverse
contexte, cu argumente şi contraargumente deopotrivă teoretice şi faptice, până când perspectiva spirituală, corectă, se impune.
Toate volumele Noii Revelaţii, inclusiv ultimele, care sunt puse pe hârtie de Mayerhofer, la peste trei decenii după primele scrieri ale lui Lorber, se susţin unele pe altele, confirmându-se şi completându-se reciproc, demonstrând o coerenţă şi o consistenţă a informaţiilor şi ideilor care - având în vedere cantitatea lor enormă şi marea diversitate a subiectelor abordate - poate fi imediat apreciată ca extraordinară.
În ce priveşte tematica generală a scrierilor, se poate spune pe scurt că unele dintre ele prezintă fapte naturale, terestre sau extraterestre sub aspect fizic şi spiritual, altele secvenţe ale vieţii pământene şi a celei de după moarte ale unor contemporani ai scriitorilor, altele, aşa cum am afirmat şi mai înainte, istoria spirituală a primilor oameni şi viaţa lui Isus Hristos în decursul ultimilor Săi trei ani pe pământ, iar altele sunt, pur şi simplu, dezvăluiri spirituale şi sfaturi de viaţă adresate direct, întregii umanităţii.
Şi acum urmează chestiunea cea mai importantă legată de Noua Revelaţie. Cei doi oameni care au pus-o pe hârtie: muzicianul austriac Jakob Lorber şi, după moartea acestuia, fostul ofiţer german Gottfried Mayerhofer, au confirmat, în mod independent, ceea ce este pretutindeni afirmat în aceste scrieri – anume că adevăratul lor Autor, cel care le-a dictat interior cuvânt cu cuvânt celor doi scribi ai săi, este Însuşi Isus Hristos. De validitatea acestui fapt depinde, în primul şi în ultimul rând, validitatea întregii Noi Revelaţii. De aceea, vom discuta mai jos câteva posibilităţi de contestare care sunt uşor de imaginat.
Pentru început, dacă Lorber şi Mayerhofer sunt adevăraţii autori ai scrierilor, aşa cum este cel mai la îndemână să presupunem, iar acestea sunt rodul imaginaţiei şi a propriilor lor resurse intelectuale, trebuie să ne confruntăm cu faptul uimitor că ei au izbutit să creeze respectivele opere de ficţiune (în cazul lui Lorber, acestea conţinând peste zece mii de pagini) scriind continuu în reprizele de creaţie şi nerealizând ulterior nici cea mai mică revizuire a textelor. Aceste fapte sunt dovedite nu doar de aspectul manuscriselor care există încă în original la editura germană Lorber Verlag (74321 Bietigheim - Wuerttemberg), cât şi de depoziţii ale unor martori ai scrierilor - ca să nu mai vorbim de mărturisirile făcute, în corespondenţa lor, chiar de Lorber şi MayerhoferUn asemenea mod de creaţie nu poate fi imaginat decât cel mult în cazul unui curent cultural extrem, cum a fost dadaismul, dar acolo roadele lipsei de pregătire şi de ajustare ulterioară a ideilor se văd foarte clar. Aici, în schimb, autorii ne relatează vieţi ale unor oameni, fără nici un artificiu stilistic, ca şi când ar urmări nişte secvenţe de film sau tratează dintr-o perspectivă spirituală clară şi unitară fapte care fac obiectul celor mai variate ştiinţe – de la paleontologie şi biologie, până la fizică, astronomie şi psihologie sau prezintă într-un fel inegalabil de simplu şi natural o mulţime de dezvăluiri profunde despre lucruri care fac obiectul preocupărilor istoriei, religiei şi filozofiei sau, în fine, emit predicţii şi profeţii foarte clare, unele de neconceput la data la care au fost făcute, dar care şi-au găsit deja, până astăzi, în cea mai mare parte, confirmarea. Cum e posibil ca toate aceste performanţe să fie atinse de o minte omenească, printr-o creaţie spontană?
Un răspuns poate fi dat totuşi, dacă, neglijând partea problematică a profeţiilor şi predicţiilor, recurgem la explicarea scrierilor şi a modalităţii lor de compunere prin ipoteza că cei doi sufereau de o tulburăre nervoasă de tip halucinatoriu. Dar atunci, rămâne de neînţeles faptul că ei au dovedit, în toate celelalte împrejurări ale vieţii lor cotidiene, o sănătate mentală care nu a fost pusă la îndoială de nici unul dintre cei care i-au cunoscut. Despre aceasta stau mărturie, la aceaşi editură, unele documente din corespondenţa celor doi şi aprecierile unor cunoscuţi ai lor, iar în cazul lui Lorber, cele ale propriului său biograf şi prieten, Karl Ritter von Leitner; în completare, e foarte greu de conceput că asemenea tulburări psihice au existat, dar nici măcar unul dintre oamenii care s-au aflat la un moment dat în apropierea lor nu a lăsat vreun indiciu în acest sens.
După toate observaţiile psihiatrice, o producţie halucinatorie atât de masivă, în cazul unei tulburări netratate medical, ar fi trebuit să producă după un timp relativ scurt şi alte simptome tipice de deteriorare fizică şi mentală. În plus, ca să mai aducem un singur argument aici, faptul că rezultatele unor halucinaţii sistematice provenind de la două persoane diferite şi întinse pe o perioadă mai mare de trei decenii ar putea să aibă o asemenea consistenţă între ele şi s-ar putea completa unele pe altele într-un mod atât de fericit, este ceva cu totul de neimaginat, atât în domeniul psihiatric, cât şi în cel juridic.
Să mergem însă mai departe şi să presupunem că studiind nemijlocit scrierile şi referinţele din jurul acestora, am reuşit să ne lămurim că, într-adevăr, cele două contestaţii precedente nu au un suport credibil. Putem accepta atunci că, într-adevăr, cei doi scriitori au fost, într-un mod misterios, inspiraţi de o entitate imperceptibilă simţurilor fizice, a cărei manifestare o putem asimila cu o „voce interioară”. Până aici a fost uşor, dar de aici apare din nou îndoiala, căci simpla recunoaştere a existenţei respectivei „voci” nu e totuna cu recunoaşterea Aceluia care pretinde ea (şi, implicit, cei doi receptori ai săi) că este. Dacă nu e, adică dacă nu Isus Hristos este cel care a dictat comunicările acestea lui Lorber si Mayerhofer, e clar că a fost cineva care a minţit. Care şi-a permis să mintă într-o chestiune fundamentală, creând una din cele mai mari minciuni imaginabile. De fapt, ce minciună mai mare se poate concepe dincolo de aceea de a te preface a fi Isus Hristos şi, în acelaşi timp, Dumnezeu: creatorul şi susţinătorul întregii existenţe materiale, sufleteşti şi spirituale, adevărul tuturor adevărurilor şi viaţa tuturor vieţilor?
În contra acestei ipoteze se arată a fi potrivirea uluitoare a unor opere ca „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Casa Domnului”, „Predicile Domnului” şi „Secretele vieţii”(primele două puse pe hârtie de Jakob Lorber, iar următoarele, de Gottfried Mayerhofer) cu acele scrieri creştine fundamentale şi cu textele respectivilor mari mistici creştini, ca şi confirmarea multor ipoteze teologice care se referă la Dumnezeu, dar acestea nu pot să atingă prea mult un om care nu e deja un creştin convins şi nici pe unul care acceptă numai dovezi pe care le poate valida cu forţele sale. Pentru că aprecierile pe care le-am făcut la contestaţiile precedente nu ne mai pot ajuta într-unul din cazurile acestea, propun să ne apropiem ceva mai mult de scrierile Noii Revelaţii şi să examinăm ce încearcă să ne înveţe, de fapt, comunicările Aceluia asupra căruia planează acum bănuiala a fi cel mai mare mincinos cu putinţă. Studiind puţin operele citate şi, eventual, pe oricare din celelalte, putem observa faptul că toate susţin, implicit sau explicit, în numeroase rânduri şi sub multe forme, câteva lucruri fundamentale:
Dumnezeu, Creatorul şi, deopotrivă, Susţinătorul etern al tuturor universurilor vizibile sau invizibile există. El este Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea eternă sau Calea, Adevărul şi Viaţa care s-a arătat pentru prima dată oamenilor de pe pământ, în deplinătatea Sa, ca om asemenea lor, sub forma lui Isus Hristos.
Tot ceea ce Dumnezeu cere oamenilor, nu sub forma unei porunci, ci sub aceea a unui sfat părintesc care vizează propriul lor bine etern, este să-L iubească pe El mai presus de orice, iar pe semenii lor, aşa cum se iubesc pe ei înşişi.
Libera voinţă a oamenilor este darul lor cel mai înalt, fără de care ei nu ar putea să aibă o asemănare deplină cu Creatorul lor. Tot ce este rău în lume nu se datorează lui Dumnezeu ci acţiunilor greşite ale oamenilor; voinţa lor fiind liberă, nici o entitate spirituală şi nici chiar Dumnezeu Însuşi nu interferează cu aceasta, dar El asigură toate compensaţiile pentru victime, fie pe pământ, fie dincolo de această viaţă trupească. În ce-i priveşte pe cei care comit răul aceştia se condamnă singuri, fie aici, prin efectele faptelor lor, fie dincolo prin incapacitatea lor de a trăi adaptaţi la o lume guvernată exclusiv de legile iubirii şi adevărului.
Prin învăţăturile Noii Revelaţii, o cunoaştere esenţială a lui Dumnezeu şi a creaţiei este accesibilă oricărui om cu sete de adevăr şi cu o inimă binevoitoare. Cunoaşterea lui Dumnezeu este premiza corectă a iubirii de Dumnezeu, iar cunoaşterea creaţiei şi, în particular, a omului, este premiza corectă a iubirii de aproape.
Să mai adăugăm aici faptul că, nu doar învăţătura spirituală ca atare, ci şi nenumărate exemple de iubire de Dumnezeu şi de oameni, de ajutorare şi sacrificiu, de îndreptare a răului fizic şi sufletesc ne sunt prezentate în cărţile acestea, în care modelul suprem de compasiune, de înţelepciune, de bunătate şi de modestie este chiar „personajul” Isus Hristos.
Am spus deja că în Noua Revelaţie găsim descrieri perfect consiste ale creaţiei, ale omului şi ale lui Dumnezeu, dar putem arăta, în plus, că în ea găsim chiar şi propria sa justificare. Astfel, formula acestor scrieri dictate a fost aleasă de Autorul lor ca o soluţie ce împacă deopotrivă dorinţa Sa de salvare a sufletelor omeneşti şi imperativul suprem al liberei lor voinţe. Aceasta înseamnă că o metodă mai clară de revelare a lui Dumnezeu oamenilor le-ar fi putut paraliza acestora liberul arbitru, transformându-i în creaturi automate în raport cu ordinea divină, deci în fiinţe incapabile să evolueze, asemenea Creatorului lor, prin propriile lor resurse interioare; în schimb, această comunicare scrisă a cărei înţelegere intelectuală e relativ accesibilă pentru mulţi dintre oamenii timpurilor noastre şi care poate ajunge uşor la ei, datorită imensei capacităţi actuale de difuziune a informaţiei, fără să constituie o mărturie aflată deasupra oricărei îndoieli, are capacitatea trezi în inimile binevoitoare o credinţă care să crească odată cu iubirea de Dumnezeu şi de oameni, conducând astfel la cea mai mare dezvoltare sufletească posibilă în decursul unei vieţi singure pământene. O asemenea instruire spirituală se arată a fi, în cazul umanităţii ultimilor 160 de ani şi a următoarelor câteva decenii, nu atât un proiect de optimizare al puţinilor deja salvaţi, cât un imens demers de salvare a tuturor celor care au trăit, trăiesc şi vor trăi în greşeală pe pământ, în această perioadă de final a unei civilizaţii materialiste, care îi împinge tot mai mult spre prăpastia distrugerii sufleteşti şi spirituale. Să mai notăm că termenul indicat în numeroase locuri din Noua Revelaţie pentru a doua venire a Domnului, care corespunde cu reînnoirea spirituală a întregii umanităţi şi reintrarea sa în ordinea divină, trebuie să se împlinească înainte de trecerea a doua mii de ani de la moartea Sa pe cruce; după cercetările istorice actuale, Isus s-a născut, de fapt, în jurul anului 4 B.C., deci a murit în jurul anului 29 A.D.
Să ne întoarcem acum la ultima noastră ipoteză. E de conceput oare că tot ce am prezentat mai sus, toate acele idei, explicaţii, exemple, descrieri, povestiri şi predicţii pot fi creaţia unui mare mincinos? Dar ce ar reuşi să obţină acesta cu ele, de vreme ce adevăratele sale gânduri ne-ar rămâne necunoscute? Unde ar putea dori el să ajungă promovând neîncetat idei care au fost crezute şi trăite de toţi marii credincioşi, sfinţi şi mistici ai umanităţii şi care au făcut din ei oameni nu doar mai buni, mai iubitori, mai apţi pentru confruntarea cu viaţa, ci şi incomparabil mai fericiţi, până în clipa morţii lor?
Dacă ceva în noi ne face să sesizăm contradicţia pe care ne-o indică întrebările precedente, dar nu suntem încă dispuşi să renunţăm la îndoielile noastre, putem să mai presupunem şi că autorul sau „vocea” care i-a inspirat pe cei doi nu este un mincinos voluntar, ci unul involuntar, adică fie unul forţat de o altă entitate mincinoasă să se prefacă, fie un inocent, tulburat mental, care îşi închipuie despre el că e un altul.
Varianta cu tulburarea mentală, ne readuce la un caz deja discutat, iar în ce priveşte varianta cu „forţarea”... nu avem decât să revenim încă o dată la ultimele argumente.
Avem şi acum de conceput că o entitate mincinoasă (prin intermediar de data aceasta), încearcă să îi educe pe oameni în felul acesta... învăţându-i prin poveştile sale că e în ordinea lui Dumnezeu să fie iubitori, buni, modeşti, fără nici un fel de ascunzişuri, etc.
În final, chiar dacă am încerca să complicăm mai mult ipoteza, imaginăndu-ne că sursa reală a scrierilor este o multiplicitate de entităţi, obiecţiile pe care le-am adus aici rămân în continuare valabile.
Cred că acestea sunt cele mai reprezentative argumente de care sunt deocamdată capabilă. Oricum, din punctul meu de vedere, dacă ele să stârnesc un interes sau măcar o curiozitate în ce priveşte conţinutul Noii Revelaţii, scopul lor este deja atins.
Totuşi, îmi dau seama acum că mai poate exista o anumită dilemă de fond, chiar şi la oamenii care au căpătat un anumit interes pentru scrieri şi că ea îi poate determina pe unii dintre aceştia să nu se apropie, în cele din urmă, de acestea. Ei ar fi dispuşi să admită faptul că această imensă comunicare cunoscută sub numele de Noua Revelaţie îi aparţine cu adevărat lui Isus Hristos, şi, în plus, că ea se află în deplină conformitate spirituală cu textele sfinte ale creştinismului, dacă cineva ar putea să le explice cum de a fost posibil ca ea să fi avut parte de o ignorare aproape generală în zona cercurilor teologice şi culturale de orientare creştină ale lumii şi, în primul rând, ale Europei, vreme de mai bine de un secol.
Problema e pusă foarte corect. Realitatea e că scrierile Noii Revelaţii nu au fost niciodată secrete şi nici nu au servit vreodată unor organizaţii secrete. Ele au fost editate în germană încă din a doua jumătate a secolului al IX-lea, iar în prezent sunt, în mare parte, editate şi reeditate în multe limbi. De câţiva ani există pagini de Internet despre Noua Revelaţie şi o parte din opere pot fi găsite gratuit în germană, engleză şi franceză.
Toate aceste fapte se dovedesc însă cu totul insuficiente. În pofida accesibilităţii lor, scrierile sunt în continuare ignorate de masele largi de oameni care formează popoarele lumii şi, în primul rând, de oamenii cu autoritate religioasă, ştiinţifică sau culturală care ar putea să le asigure, pentru început, măcar o poziţie demnă de semnalat în zonele lor de competenţă. Nu există nici o statistică a celor care au ajuns să citească ceva din operele Noii Revelaţii, deci nimeni nu ştie câţi teologi, scriitori sau oameni de ştiinţă s-au aplecat asupra lor, dar după ceea ce ajunge la publicul larg din lumea culturală şi religioasă actuală, îi putem număra pe degete pe aceia dintre ei care au făcut un caz din promovarea lor. De Noua Revelaţie nu se vorbeşte la televiziune, nu se vorbeşte în biserică, nu se vorbeşte în şcoală. Nu există conferinţe sau cursuri despre ea, nu există lucrări ştiinţifice care să folosească drept ipoteze idei din ea şi, cu toate că opera ei centrală este o frescă inegalabilă a vieţii lui Isus Hristos, nu s-a făcut încă nici un film inspirat de ea.
Starea actuală a lucrurilor, pe care oricine porneşte de la ipoteza validităţii Noii Revelaţii o poate evalua drept paradoxală, îşi găseşte însă propria predicţie chiar în operele acesteia, dar de asemenea, şi faptul că ea nu va mai dura decât foarte puţin timp de acum înainte.
Şi totuşi, scepticii noştri se pot îndoi în continuare că lumea lor poate fi capabilă de o orbire atât de îngrozitoare. Cum ar putea fi posibil ca în aceste vremuri în care toate popoarele pretins civilizate se mândresc cu puterea informaţiei, mesajul cel mai direct, mai clar şi mai bogat în dezvăluiri spirituale pe care l-a primit vreodată omenirea să fie tratat cu o indiferenţă aproape totală, în vreme ce o speculaţie literară, criticabilă din perspectivă istorică şi artistică, să denatureze profund adevărul cel mai important al istoriei umanităţii, cel al întrupării lui Dumnezeu într-un pământean şi să devină, exact din motivul acesta, cartea cea mai bine vândută şi cea mai mediatizată a ultimilor ani la nivel planetar?
Să încerce atunci să conceapă cei în cauză şi cum a fost posibil, în urmă cu două milenii, ca o mână de oameni consideraţi a fi mari autorităţi religioase şi înţelepţi remarcabili ai acelor vremuri, să decidă crucificarea unui om care făcea vindecări şi minuni cum nu se mai pomeniseră niciodată pe pământ şi care se arăta a fi, datorită acestor fapte şi a multor alte semne care împlineau cele spuse de profeţii naţiei lor, chiar Domnul şi Salvatorul lor, Acela pe care ei înşişi pretindeau că-L aşteaptă. Şi să mai conceapă apoi şi cum a fost posibil ca învăţătura Sa, care promovează mai presus de orice iubirea necondiţionată, să fie folosită de nenumărate ori de-a lungul istoriei pentru a limita gândirea liberă, pentru a oprima, tortura sau ucide oameni.
Misterul acestor aparente paradoxuri, ca şi răspunsul la cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu societatea, religia, cultura sau istoria, ţine de un lucru pe care oamenii cu adevărat înţelepţi nu-l uită niciodată: natura umană. Cei care vor gusta câte ceva din hrana care le este oferită de revelaţiile extraordinare ale Domnului, vor putea avea o idee mai clară asupra acesteia. Cei care refuză să o facă, nu vor putea decât să se învârtă în cercul strâmt al observaţiilor naturale, să născocească despre ea vagi ipoteze sau să le accepte de bunăvoie pe ale altora asemenea lor.
Desigur, nu mă aştept nici ca un asemenea demers să lumineze cu adevărat problemele căutătorului. De aceea, aş vrea să mai adaug, în final, că în ce priveşte Noua Revelaţie, oricât de mari ar fi ezitările şi îndoielile acestuia, ele nu sunt deloc insurmontabile dacă în sinea sa există o voinţă îndreptată către iubire. Un căutător care are această forţă minunată în suflet, este capabil să conceapă, măcar pentru o clipă, faptul că Dumnezeu iubeşte cu adevărat fiecare om, cu o iubire dincolo de orice închipuire omenească. Şi o dată ce a fost pătruns, cât de puţin, de gândul acesta, el nu va putea citi aceste dezvăluiri extraordinare, fără a le recunoaşte drept ceea ce sunt
ele, înainte de toate: o mărturie miraculoasă a nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu pentru fiecare fiinţă umană.
Anterior... CĂUTAREA SPIRITUALĂ şi NOUA REVELAŢIE - 2. Căutarea adevărurilor spirituale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu