6. Cum au apărut primii oameni? Sunt adevărate relatările biblice care prezintă ideea că ei au fost creaţi direct de Dumnezeu şi nu au provenit din evoluţia naturală a vieţii pe pământ? Cum ar putea fi posibil ca păcatul primilor oameni de pe pământ să fi fost condiţia suficientă a căderii spirituale a întregii umanităţi?
Aceste prime fiinţe umane pământene nu au apărut ca urmare a evoluţiei sufleteşti descrise înainte, la nivelul planetei noastre; sufletele lor nu au fost uniri de suflete mai simple provenite din diverse regnuri ale naturii şi înzestrate cu un spirit divin corespunzător (cum avea să fie, mai târziu cazul marii majorităţi a oamenilor) şi nici nu au fost, cum s-ar putea presupune, perfecţionări ale sufletelor fiinţelor hominide, devenite capabile să asigure manifestarea unui spirit divin.
Sufletul lui Adam a fost, în întregime, o creaţie divină, spontană, ca şi sufletul primului înger creat şi numai pentru trupul său au fost folosite elemente provenite din această lume materială. În cazul Evei, sufletul său a fost creat, într-adevăr, pornind de la o parte din sufletul pur al primei fiinţe umane de pe pământ şi, asemeni acestuia, a primit o particulă spirituală divină supremă, din inima fiinţei originare a lui Dumnezeu.
Adam şi Eva, au trăit pentru mult timp o viaţă de beatitudine, ca stăpâni suverani ai întregii naturi percepute de ei. Având însă şi ei o voinţă liberă, asemenea tuturor îngerilor şi celorlalţi oameni din univers, au ales la un moment dat să încalce un comandament divin care le-a fost dat ca probă fundamentală de maturizare spirituală. Neascultarea lor a avut drept consecinţă căderea în tentaţia pregătită de Satana, adică întemeierea unei relaţii fizice între ei, într-un moment în care sufletele lor nu erau încă pregătite pentru aceasta. Acest păcat, deşi iertat de iubirea divină, s-a repetat, în condiţiile altei tentaţii satanice, mai târziu între ei şi urmaşii lor, ceea ce a condus la o inevitabilă judecată: cu toţii au trebuit să părăsească ţinutul paradisiac dăruit de Dumnezeu, iar sufletele lor s-au întrepătruns total cu trupurile, ceea ce a avut ca urmare orbirea spirituală completă, care a fost transmisă apoi, pe calea eredităţii sufleteşti şi trupeşti, tuturor generaţiilor de oameni ce aveau să populeze pământul.
În felul acesta, toţi oamenii născuţi în trup după Adam şi Eva, au devenit incapabili să se mai perceapă pe ei înşişi ca suflete, adică incapabili să mai conştientizeze oricare percepţiile lor spirituale şi, implicit, să mai poată acţiona asupra lumii ca nişte fiinţe spirituale. Puterile de „domn al Pământului” cu care a fost înzestrat primul suflet de om creat pe pământ, care au făcut ca întreaga natură vizibilă să se supună voinţei sale libere, au dispărut, iar pământenilor nu le-a mai rămas decât posibilitatea de a interacţiona cu lumea prin forţele intelectului şi muşchilor trupului, în strictă dependenţă de funcţionarea simţurilor, nervilor şi creierului fizic. Prin urmare, încă de la naştere, oamenii au fost condamnaţi de alegerile greşite ale celor dintâi strămoşi ai lor, să nu se poată percepe pe ei înşişi şi întreaga lume din jurul său altfel decât ca existenţă corporală, materială şi mentală. Viaţa sufletească a oamenilor a intrat cu totul sub dominaţia senzaţiilor şi imaginilor provenite din lumea materială, efemeră, iar ei nu au mai putut păstra nici o urmă a experienţelor lor spirituale dinaintea ori din timpul vieţii lor pământene.
În această stare de totală orbire spirituală, numai învăţătura spirituală, primită într-o formă mai voalată sau mai clară sau, în foarte puţine cazuri, revelaţiile nemijlocite şi foarte limitate ale lumii spirituale, le-au mai fost lăsate oamenilor de Dumnezeu ca mijloace de trezire sufletească.
Păcatele primordiale al primilor oameni, pe care trebuie să le înţelegem ca pe nişte abateri majore de la ordinea creaţiei şi, implicit, de la aceea a propriei existenţe spirituale, au avut deci, drept consecinţă, întrepătrunderea totală a sufletelor lor cu trupurile care li s-au dat pentru manifestarea lor pământeană. Acest defect structural dobândit de primii oameni prin folosirea greşită a libertăţii lor s-a transmis apoi pe cale sufletească şi materială tuturor oamenilor, din generaţie în generaţie, punînd baza unor numeroase alte posibilităţi de cădere spirituală în vieţile oamenilor.
Sursa tuturor acestor deviaţii este, în esenţă, iubirea exagerată a sufletului pentru trupul său şi pentru lucrurile materiale ale lumii acesteia, pe care el, în orbirea sa spirituală, le recunoaşte drept singurele reale. Aşa cum am arătat şi mai înainte, trupul are nevoi şi plăceri de ordin inferior, cu care, prin acest ataşament înnăscut, sufletul e permanent tentat să se identifice. De asemenea, teama de distrugere, care se află la baza celor mai multe tulburări psihice, nu e altceva decât o consecinţă directă a identificării sufletului cu trupul său şi, implicit, asumării acestui sentiment specific spiritelor constrânse de voinţa divină (judecate) şi aflate în compoziţia corpului material.
După moartea trupurilor lor, sufletele acelora care au trăit în iluzia identificării cu ele şi au comis multe greşeli neascultând de vocea conştiinţei lor au, inevitabil, parte de o mare suferinţă şi tot ajutorul îngerilor şi al lui Dumnezeu Însuşi nu poate remedia decât în mică măsură răul imens pe care ele şi le-au produs singure, în decursul vieţii pământene.
Dar tocmai datorită faptului că prin greşelile primilor oameni, calea alunecării oamenilor spre prăpastia anihilării spirituale, după modelul satanic, a devenit aproape inevitabilă pentru cei mai mulţi oameni, Dumnezeu a ales din eternitate să ia, la momentul potrivit asupra Sa toate păcatele oamenilor, adică să înece în iubirea Sa nemărginită toată judecata ordinii divine şi, prin aceasta, toată suferinţa şi mortificarea pe care ei, cu voie, dar mai ales fără voie, au adus-o asupra lor.
Continuare... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU - 7. IISUS HRISTOS
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 5.. Creaţia divină
Aceste prime fiinţe umane pământene nu au apărut ca urmare a evoluţiei sufleteşti descrise înainte, la nivelul planetei noastre; sufletele lor nu au fost uniri de suflete mai simple provenite din diverse regnuri ale naturii şi înzestrate cu un spirit divin corespunzător (cum avea să fie, mai târziu cazul marii majorităţi a oamenilor) şi nici nu au fost, cum s-ar putea presupune, perfecţionări ale sufletelor fiinţelor hominide, devenite capabile să asigure manifestarea unui spirit divin.
Sufletul lui Adam a fost, în întregime, o creaţie divină, spontană, ca şi sufletul primului înger creat şi numai pentru trupul său au fost folosite elemente provenite din această lume materială. În cazul Evei, sufletul său a fost creat, într-adevăr, pornind de la o parte din sufletul pur al primei fiinţe umane de pe pământ şi, asemeni acestuia, a primit o particulă spirituală divină supremă, din inima fiinţei originare a lui Dumnezeu.
Adam şi Eva, au trăit pentru mult timp o viaţă de beatitudine, ca stăpâni suverani ai întregii naturi percepute de ei. Având însă şi ei o voinţă liberă, asemenea tuturor îngerilor şi celorlalţi oameni din univers, au ales la un moment dat să încalce un comandament divin care le-a fost dat ca probă fundamentală de maturizare spirituală. Neascultarea lor a avut drept consecinţă căderea în tentaţia pregătită de Satana, adică întemeierea unei relaţii fizice între ei, într-un moment în care sufletele lor nu erau încă pregătite pentru aceasta. Acest păcat, deşi iertat de iubirea divină, s-a repetat, în condiţiile altei tentaţii satanice, mai târziu între ei şi urmaşii lor, ceea ce a condus la o inevitabilă judecată: cu toţii au trebuit să părăsească ţinutul paradisiac dăruit de Dumnezeu, iar sufletele lor s-au întrepătruns total cu trupurile, ceea ce a avut ca urmare orbirea spirituală completă, care a fost transmisă apoi, pe calea eredităţii sufleteşti şi trupeşti, tuturor generaţiilor de oameni ce aveau să populeze pământul.
În felul acesta, toţi oamenii născuţi în trup după Adam şi Eva, au devenit incapabili să se mai perceapă pe ei înşişi ca suflete, adică incapabili să mai conştientizeze oricare percepţiile lor spirituale şi, implicit, să mai poată acţiona asupra lumii ca nişte fiinţe spirituale. Puterile de „domn al Pământului” cu care a fost înzestrat primul suflet de om creat pe pământ, care au făcut ca întreaga natură vizibilă să se supună voinţei sale libere, au dispărut, iar pământenilor nu le-a mai rămas decât posibilitatea de a interacţiona cu lumea prin forţele intelectului şi muşchilor trupului, în strictă dependenţă de funcţionarea simţurilor, nervilor şi creierului fizic. Prin urmare, încă de la naştere, oamenii au fost condamnaţi de alegerile greşite ale celor dintâi strămoşi ai lor, să nu se poată percepe pe ei înşişi şi întreaga lume din jurul său altfel decât ca existenţă corporală, materială şi mentală. Viaţa sufletească a oamenilor a intrat cu totul sub dominaţia senzaţiilor şi imaginilor provenite din lumea materială, efemeră, iar ei nu au mai putut păstra nici o urmă a experienţelor lor spirituale dinaintea ori din timpul vieţii lor pământene.
În această stare de totală orbire spirituală, numai învăţătura spirituală, primită într-o formă mai voalată sau mai clară sau, în foarte puţine cazuri, revelaţiile nemijlocite şi foarte limitate ale lumii spirituale, le-au mai fost lăsate oamenilor de Dumnezeu ca mijloace de trezire sufletească.
Păcatele primordiale al primilor oameni, pe care trebuie să le înţelegem ca pe nişte abateri majore de la ordinea creaţiei şi, implicit, de la aceea a propriei existenţe spirituale, au avut deci, drept consecinţă, întrepătrunderea totală a sufletelor lor cu trupurile care li s-au dat pentru manifestarea lor pământeană. Acest defect structural dobândit de primii oameni prin folosirea greşită a libertăţii lor s-a transmis apoi pe cale sufletească şi materială tuturor oamenilor, din generaţie în generaţie, punînd baza unor numeroase alte posibilităţi de cădere spirituală în vieţile oamenilor.
Sursa tuturor acestor deviaţii este, în esenţă, iubirea exagerată a sufletului pentru trupul său şi pentru lucrurile materiale ale lumii acesteia, pe care el, în orbirea sa spirituală, le recunoaşte drept singurele reale. Aşa cum am arătat şi mai înainte, trupul are nevoi şi plăceri de ordin inferior, cu care, prin acest ataşament înnăscut, sufletul e permanent tentat să se identifice. De asemenea, teama de distrugere, care se află la baza celor mai multe tulburări psihice, nu e altceva decât o consecinţă directă a identificării sufletului cu trupul său şi, implicit, asumării acestui sentiment specific spiritelor constrânse de voinţa divină (judecate) şi aflate în compoziţia corpului material.
După moartea trupurilor lor, sufletele acelora care au trăit în iluzia identificării cu ele şi au comis multe greşeli neascultând de vocea conştiinţei lor au, inevitabil, parte de o mare suferinţă şi tot ajutorul îngerilor şi al lui Dumnezeu Însuşi nu poate remedia decât în mică măsură răul imens pe care ele şi le-au produs singure, în decursul vieţii pământene.
Dar tocmai datorită faptului că prin greşelile primilor oameni, calea alunecării oamenilor spre prăpastia anihilării spirituale, după modelul satanic, a devenit aproape inevitabilă pentru cei mai mulţi oameni, Dumnezeu a ales din eternitate să ia, la momentul potrivit asupra Sa toate păcatele oamenilor, adică să înece în iubirea Sa nemărginită toată judecata ordinii divine şi, prin aceasta, toată suferinţa şi mortificarea pe care ei, cu voie, dar mai ales fără voie, au adus-o asupra lor.
Continuare... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU - 7. IISUS HRISTOS
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 5.. Creaţia divină
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu