10. Este suficientă pentru umanitatea actuală lecţia Scripturilor creştine sau este necesară o învăţătură spirituală mai amplă şi mai clară? De ce este necesară, de fapt, o învăţătură spirituală? Dacă ne trăim viaţa urmărind legile morale cunoscute şi îndrumarea propriei conştiinţe, nu putem fi oare consideraţi buni
înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu ne precupăm de căutarea adevărului?
Întrebarea dacă mai este necesară umanităţii o altă învăţătură venită de la Dumnezeu, cu excepţia celei consemnate în Biblie, poate veni cel mai adesea de la un creştin pentru care Scripturile sunt unica învăţătură pe care Dumnezeu a decis să o lase umanităţii, printr-un mare număr de profeţi sau martori ai manifestărilor Sale.
„Cu cât va câştiga mai mult teren învăţătura Mea,
cu atât mai multe obstacole se vor ridica împotriva acesteia,
datorită faptului că îi atacă pe mulţi în prosperitatea lor
materială şi chiar în cea spirituală, în felul de gândire
cu care s-au obişnuit.”
(Predicile Domnului, 108)
“Dar lăsaţi-i pe aceia care se cred învăţaţi cu
pseudo-înţelepciunea lor. Timpul triumfului lor va fi scurt.”
(Predicile Domnului, 31)
De ce e spus însă atunci chiar în Noul Testament să nu dispreţuim proorocirile, ci să le cercetăm şi să păstrăm din ele ceea ce este bun? Oare aceasta se referă numai la profeţiile Vechiului Testament despre care Iisus Însuşi afirmă că nu au fost valabile decât până la Ioan Botezătorul, adică până la venirea Sa în trup?
Dar ce fel de Dumnezeu al înţelepciunii supreme poate fi acela despre care creştinii dogmatici susţin hotărât că nu a oferit copiilor Săi pe care pretinde că îi iubeşte decât o învăţătură schematică, lăsată prin martori şi profeţi, acum două mii de ani unei umanităţi ale cărei înţelegere, valori şi preocupări difereau considerabil de cele ale lumii actuale? Cum se poate concepe raţional că El ar putea să se resemneze pentru eternitate cu prezentarea adevărului Său infinit într-un ansamblu de texte scrise în limbi dispărute, care pot fi foarte uşor subminate de mintea umană datorită unor contradicţii sau ambiguităţi care sunt pentru intelectul omului modern evidente şi inexplicabile?
Dar ce fel de Dumnezeu al iubirii poate fi acela care, urmând literal unele pasaje ale Vechiului Testament, îndeamnă la răzbunare sau la pedepsirea fără milă cu moartea a păcătosului? Şi care, în plus, promite acestor păcătoşi după moarte un iad etern de suferinţă, din care nu vor mai avea niciodată scăpare?... Şi, în fine, ce fel de iubire părintească ar fi aceea care ar specula fiecare greşeală a copilului şi, în primul rînd, o greşeală cu care s-a născut şi de care nu e câtuşi de puţin responsabil, pentru a-l convinge că este un păcătos incurabil care trebuie să îl adore neîncetat pe părintele său pentru a obţine graţia iertării şi protecţiei sale?
Numeroasele texte din Biblie care lasă deschisă posibilitatea înţelegerii acestor lucruri (conform interpretării lor literale) au constituit întotdeauna o piatră de încercare pentru eforturile oamenilor de a se apropia de Dumnezeu.
Orice ateu moral care a cunoscut şi a ajuns să deteste fanatismele de orice fel, va găsi în Biblie şi, mai ales, în istoria creştinismului argumente raţionale şi chiar etice pentru respingerea credinţei.
"În aceaşi manieră, Eu vin încontinuu pe proprietatea Mea,
însă cei care sunt ai Mei nu vor, deopotrivă, nici să accepte,
nici să recunoască, că Eu sunt acela!
De ce nu vor aceasta? Pentru că şi pentru ei, citirea şi auzirea şi
contemplarea operelor Mele este preferabilă unei mici acţiuni
conforme cu cuvântul Meu. Dar aşa se face că Spiritul aflat în
proprietatea Mea, care este inima, nu devine viu, căci, cei care
sunt ai Mei nu vor să Mă accepte în mod activ.
Prin urmare, Eu spun: Toţi aceşti teologi vor zice probabil:
”Doamne, Doamne, în numele tău şi din cuvântul Tău am profeţit,
predicat şi învăţat!” Dar Eu le voi spune: “Plecaţi de la Mine,
Eu nu v-am cunoscut niciodată! Cereţi-vă răsplata de la aceia
care v-au angajat ca învăţători şi oameni ai cunoaşterii!
Este adevărat că Eu am venit la voi şi am bătut la uşa
proprietăţii Mele, dar nici unul din voi nu a spus: “Vino înăuntru
şi învigorează-ne spiritul, astfel încât să putem deveni activi şi
plini de forţă în conformitate cu cuvântul Tău.” Aţi fost mulţumiţi
cu comorile din capul vostru, dar aţi lăsat pustii hambarele inimii
voastre şi aţi dispreţuit toată proprietatea Mea din voi.”
De aceea, puteţi să strigaţi cât vreţi Doamne, Doamne şi Eu tot nu
o să vă cunosc, pentru că Eu îi cunosc pe aceia care sunt ai Mei
în conformitate cu proprietatea Mea din ei. Dar voi nu aveţi în
voi proprietăţi de la Mine şi, prin urmare, nu vreau să vă cunosc.”
(Soarele spiritual 1/010-17)
În particular, conştienţa că atât el cât şi alţi oameni, la fel de sceptici ca şi el, sunt totuşi nişte persoane cumsecade care îşi asumă sau chiar luptă pentru valorile fundamentale şi idealurile umanităţii (deşi nu pot să-şi înţeleagă sau justifice raţional comportamentul acesta) îl împiedică în mod fatal să conceapă, măcar cu titlul de ipoteză, că el sau ceilalţi ar fi demni să fie torturaţi în iad pentru eternitate. Chiar şi anihilarea definitivă devine preferabilă unui asemenea destin de o grozăvie nemăsurată...
În cele din urmă, probabil că nici un om sănătos mental nu poate concepe cu adevărat aşa ceva pentru sine însuşi, dar, după cum lesne se poate observa, sunt mulţi care, numindu-se singuri creştini, îl acceptă foarte bine în cazul altora, chiar şi în cazul în care unii dintre aceştia le sunt persoane foarte apropiate. Iubirea generală de semeni (chiar şi de duşmani) predicată de creştinism poate fi însă compatibilă cu acceptarea pasivă a unei veşnice condamnări pentru o foarte mare parte din umanitate? Dar şi mai grav... e de conceput că poate avea iubire pentru toţi oamenii un asemenea Dumnezeu scindat interior, care pe de-o parte se supune unor chinuri de neimaginat de dragul salvării păcătoşilor, iar pe de alta se arată un justiţiar neîndurător, care e dispus să-i abandoneze torturii şi, o dată cu ei, o parte din creaţia Sa divină, pentru totdeauna?
Ceea ce mai poate observa un gânditor liber este că şansele de salvare spirituală pe care le oferă presupusul Dumnezeu al creştinilor unuia sau altuia din cei născuţi pe lumea aceasta sunt departe de a fi egale. Unii oameni mor din copilărie sau chiar pruncie, alţii îşi trăiesc toată viaţa în comunităţi în care cuvântul Bibliei nu e predicat niciodată. De asemeni, chiar între cei care trăiesc într-o societate aşa-zis creştină există diferenţe enorme în creşterea şi educarea copiilor pe partea religioasă. Gânditorul se-ntreabă atunci inevitabil, cum de atotputernicul Dumnezeu al iubirii şi înţelepciunii din scripturile creştinilor lasă loc pentru atâtea inegalităţi între oameni, de vreme ce pretinde că salvarea lor, adică ajungerea lor la viaţa eternă, este, în mod declarat, pentru El Însuşi, o chestiune de cea mai mare importanţă?
Şi cum de lasă El, până la urmă tot răul să se manifeste şi să crească în lumea aceasta? Şi apoi pentru ce motive ciudate lasă El oamenii să îmbătrânească într-un mod atât de jalnic?... Aproape orice bucată de materie anorganică naturală este mai durabilă şi îşi menţine mai bine aspectul în timp decât omul. Îi place cumva lui Dumnezeu suferinţa celor neputincioşi şi chinuirea fără nici un scop a tuturor celor ce ajung să înfrunte timpul? Are oare El nevoie de toate aceste suferinţe, umiliri şi condamnări ca să se simtă cumva mai puternic?...
Desigur, o asemenea posibilitate ar fi o contradicţie fatală cu omnipotenţa definitorie a naturii Sale. Atunci cum se poate totuşi ieşi din cercul acestor paradoxuri create de proiecţiile fireşti ale minţii umane?... Un om cu gândire îndrăzneaţă se pune în locul lui Dumnezeu şi încearcă să-L înţeleagă. Dar iată, descoperă apoi, destul de repede, că nu este capabil. Că pentru a-L înţelege pe Dumnezeu, dincolo de tot ce poate găsi în Biblie sau în alte scrieri teologice sau mistice, mintea şi inima sa au încă nevoie de explicaţii.
Dar dacă există cu adevărat Dumnezeul descris de scripturile creştine, nu se poate ca El să nu ştie asta despre noi. De fapt, nu se poate ca altceva sau altcineva decât El Însuşi să se afle la originea dorinţei noastre de a cunoaşte adevărul şi, desigur, nici ca altceva sau altcineva decât El Însuşi să ne-o satisfacă.
“Căci cu siguranţă că nu Mă pot cea mai mare iubire şi
compasiune, iar în ziua următoare, totală de răzbunare,
implacabilă şi lipsită de milă şi dorinţa eternă de a-i pedepsi
şi tortura pe copiii Mei pentru faptele lor greşite -
în vreme ce adesea ei nu sunt responsabili nici pentru a
suta parte din acestea. Eu nu am venit pentru a-l lăsa pe
acela care a fost pierdut să se piardă şi mai tare,
ci pentru a-l căuta cu toată iubirea şi a-l aduce
din nou înapoi la lumină, astfel încât să nu fie pierdut."
(Marea Evanghelie a lui Ioan XI p. 246)
Noua Revelaţie e un asemenea cadou al adevărului pentru umanitate. Cuvântul Său prezintă oricărui om care caută cu inima curată şi cu mintea deschisă toate explicaţiile de care el are nevoie pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi pentru a se înţelege pe sine însuşi.
Există vreo învăţătură despre iubire şi libertate mai mare şi mai puternică decât aceasta?... Există o altă descriere a lui Dumnezeu care să poată inspira o încredere mai temeinică, o admiraţie mai mare şi o iubire mai devotată pentru El, decât aceasta?... Să vedem dacă un singur cunoscător al Noii Revelaţii poate da un răspuns negativ la întrebările acestea.
După afirmaţiile Autorului declarat al acestor mesaje, în ele se află o cunoaştere spirituală superioară chiar celei oferite binecuvântaţilor discipoli ai Domnului din cei trei ani ai misiunii Sale pământene, iar omenirea e pregătită acum şi are nevoie mai mult decât niciodată de această cunoaştere.
Să mai încercăm încă o descriere a influenţei învăţăturii divine asupra omului, în conformitate cu ce aflăm despre aceasta din Noua Revelaţie. De vreme ce mintea rece şi mecanică a sufletului este incapabilă să se identifice cu Cuvântul lui Dumnezeu, acesta nu e destinat să-i aducă ei plăcere şi mulţumire, ci numai spiritului divin interior din inima sufletului. Spiritul omului e picătura de iubire şi înţelepciune divină din suflet care, deşi şi-a construit pentru individualizarea sa un trup şi un suflet, rămâne întotdeauna capabilă să recunoască oceanul de iubire şi înţelepciune căruia îi aparţine. Spiritul răspunde întotdeauna cu iubire, cuvântului de iubire al lui Dumnezeu, iar dacă prejudecăţile şi orgoliul minţii nu îl împiedică, sufletul conştientizează, la rîndul dău, răspunsul acesta. Atunci, sufletul întreg începe să-l iubească pe Dumnezeu şi apoi, într-un fel imposibil înainte de a ajunge la aceasta, pe toţi ceilalţi semeni ai săi care sunt şi ei, prin
spiritele lor, destinaţi să devină mai devreme sau mai târziu, copii ai lui Dumnezeu. Iar dacă, în conformitate cu această mare şi necondiţionată iubire pentru toţi oamenii care încolţeşte în el, omul alege în libertate să şi acţioneze, îndrumând şi susţinând spiritual, dar pe cât posibil, şi material, pe fraţii săi aflaţi în nevoie, evoluţia sa către renaşterea spirituală şi viaţa eternă şi beatifică, după modelul lui Dumnezeu, este, în cea mai mare parte, asigurată.
Ea nu e însă pe deplin certă până în momentul deplinei uniri a spiritului cu sufletul său, căci până atunci, în orice suflet omenesc care, prin aderarea la ordinea lui Dumnezeu, se vede înălţat deasupra altora, rămâne totuşi acea capcană foarte subtilă a iubirii de sine şi orgoliului. Dar poate că tocmai aici îşi are un alt rost deosebit de important Cuvântul Noii Revelaţii, pentru cel aflat încă în viaţa trupească, căci cunoaşterea şi menţinerea permanentă în conştienţă a ideilor sale îl împiedică pe om să îşi asume vreodată, la modul personal, gloria faptelor sale bune. Un adevărat discipol al Cuvântului realizează în orice ocazie că tot ce este făcut bun de către oricine, inclusiv de el însuşi, nu este altceva decât o urmare a voinţei bune a lui Dumnezeu, deoarece omul nu are, de fapt, altă libertate decât a alege între a urma voinţa aceasta bună sau pe vreuna rea, adică inferioară, a minţii sale legate de trup.
Această recunoaştere deloc uşoară pentru om este, probabil, cea mai profundă trăire a umilinţei condiţiei umane. Şi totuşi, ea nu afectează câtuşi de puţin iubirea sa pentru Dumnezeu, dacă aceasta este fondată pe o profundă cunoaştere a Lui. Cu cât această cunoaştere este însă mai schematică (cum se întâmplă deseori în revelaţiile lui Swedenborg) sau mai vagă (cum este aceea
dată de Biblie), cu atât conştienţa dependenţei totale de Dumnezeu devine mai greu de suportat de către suflet şi, în schimb, conştienţa asemănării sale, din ce în ce mai mari, cu El tinde să îl aducă în pragul căderii spirituale.
“De dragul unui singur copil, Eu aş sacrifica mii de milioane
de sori şi de lumi de toate felurile, dacă nu aş putea altfel
să-l determin să se întoarcă la mine.
Dacă totuşi , s-ar pune problema ca un copil să fie salvat
numai prin renunţarea la această viaţă divină şi unică a Mea,
mai degrabă aş lăsa-o pe acesta, decât să pierd pe unul dintre
copiii Mei. Puteţi voi înţelege o asemenea dragoste?"
(Casa Domnului II 251, 14, 17)
“…nici un intelect, oricât de sclipitor, nu este suficient, dacă
cel căutat este, el însuşi, cea mai pură şi mai înaltă iubire.
În primul rând, inima, mai precis iubirea este aceea
care trebui să-şi ia sarcina de a căuta şi a recunoaşte.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, V/58:1)
Având o bună cunoaştere a unor scrieri ca „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Predicile Domnului” şi „Secretele vieţii”, omul poartă în sufletul său imaginea de neşters a iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Dacă el acordă atenţia cuvenită acestei reprezentări a lui Dumnezeu din oglinda sufletului său şi îşi orientează întreaga gândire şi acţiune ţinând seama de ea, ajunge inevitabil să o iubească atât de tare, încât conştienţa dependenţei de creatorul său se echilibrează în modul cel mai armonios cu conştienţa profundei sale asemănări cu acesta. În sufletul aceluia care înţelege că nu poate avea cu adevărat libertate de cunoaştere şi manifestare decât o dată cu asumarea, din iubire, a acestei dependenţe de creatorul său, se crează un spaţiu interior dominat de sentimentul celei mai profunde păci, din care ia apoi naştere cel mai mare curaj de a gândi şi a acţiona liber. Căci resimţind iubirea liberă şi infinită a lui Dumnezeu şi alegând apoi să depindă de ea, nici o fiinţă nu poate fi, de fapt, altfel decât pe deplin liberă şi pe deplin fericită.
Mulţi oameni complet absorbiţi de preocupările acestei vieţi, consideră însă că lucrurile de natură spirituală sunt îndepărtate şi lipsite de aplicaţii practice, prin urmare, că nici nu prea au ce căuta în aceasta. În ultimă instanţă, ne putem într-adevăr pune problema de ce nu s-ar putea trăi şi fără a lua în seamă o învăţătură spirituală ca aceasta a Noii Revelaţii, chiar şi în condiţiile în care ea provine de la Dumnezeu Însuşi. Ne putem spune că de vreme ce această învăţătură susţine că există o lume spirituală dincolo de cea fizică, iar omul ajunge după moarte, ca entitate conştientă de sine. în aceasta, poate fi de preferat ca el să se preocupe atunci de cele potrivite noii sale vieţi...
Raţionamentul acesta nu funcţionează însă decât dacă nu există nimic dincolo de lumea aceasta şi nimic înainte sau după această existenţă fizică a fiinţei umane. Căci dacă admitem că există ceva, trebuie să ţinem seama de faptul că această lume imaterială, cu ordinea sa misterioasă, trebuie totuşi să aibă o legătură esenţială cu lumea cunoscută. E absolut necesar să fie ceva comun între cele două, altminteri nu se mai poate vorbi de o conservare a individualităţii şi personalităţii oamenilor la trecerea din una în cealaltă. Dar nu e oare iubirea prezentă pretutindeni şi în lumea aceasta? Oare o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi lucruri este altceva decât o formă, pozitivă sau negativă, de ataşament?... În continuare, dacă recunoaştem rolul ataşamentelor ca motor al gândirii şi voinţei umane, trebuie neapărat să ajungem în domeniul valorilor existenţei, căci ataşamentele promovează lucruri diferite sau chiar incompatibile şi se luptă unele cu alte pentru supremaţie.
Cine ne va indica atunci care sunt valorile corecte, pentru care merită să lupte fiinţa umană?... E adevărat că ni s-a dat un ghid în conştiinţa noastră, dar istoria cunoscută demonstrează că ea nu a fost niciodată o piedică de neînlăturat în calea voinţei rele a oamenilor. E nevoie de mai mult, ca
să izbutim să trăim în pace, în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine, această scurtă viaţă pământeană a noastră. Altminteri, e clar că pacea şi armonia, vor rămâne nişte idealuri foarte îndepărtate pentru cei mai mulţi dintre noi şi că nu vom ajunge să cunoaştem, de fapt, decât vagi şi rapid trecătoare secvenţe care ne mărturisesc despre această stare minunată, posibilă, a sufletului.
"... sărăcia şi nevoile răspândite printre oamenii
acestui pământ, dovedesc pe deplin numai lipsa de iubire
dintre ei..." (Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 9, 210:4)
Această, în schimb, generală stare nefericită şi departe de echilibru a umanităţii explică, în cele din urmă, faptul că în lumea noastră măcinată de conflicte de toate felurile, cei mai mulţi oameni trăiesc în sărăcie şi disperare, în vreme ce toate idealurile umanitare la care societăţile umane au aderat vreodată par să fi pălit ireversibil înaintea jocului pervers al banilor, al falselor ideologii şi credinţe şi al dependenţelor de toate felurile care stăpânesc şi consumă sufletele umane.
O parte considerată privilegiată de omenire este obsedată de putere, posesiuni, pasiuni devorante ale trupului, de acţiuni şi imagini care subminează demnitatea spirituală a omului şi care sunt induse neîncetat pe căile facile ale mass-mediei, internetului, televiziunii sau jocurilor pe computer. Dincolo de toate acestea însă, oamenii în cauză ajung să trăiască extrem de acut o teama de pierdere, slăbiciune, îmbătrânire şi moarte... Cealaltă parte, imensa majoritate, rămâne absorbită de cea mai animalică preocupare pentru supravieţuirea zilnică, iar în ce priveşte confruntarea cu temerile existenţiale comune tuturor oamenilor, alege cel mai adesea să se drogheze cu superstiţii şi credinţe iluzorii, impuse de tradiţie sau de modă.
Sunt mai mulţi oameni ca niciodată în prezent pe planeta noastră, dar asta nu înseamnă deocamdată decât că sunt mai mulţi nefericiţi ca niciodată...
Nefericirea pământeană nu este însă, neapărat un rău în sine, pentru că, într-o lume guvernată de orbirea spirituală, ea e singura stare ce-l poate face pe om să caute, să facă un efort pentru a înţelege şi schimba ordinea lucrurilor. Şi totuşi, sunt oare multe suflete suferinde care caută un sens şi un suport pe care să se poată baza cu adevărat în existenţa lor?... Sunt mulţi oameni care se întreabă, dincolo de tot ceea ce consideră adevărat în religie sau în alte forme de cunoaştere umană, dacă sunt împăcaţi cu direcţia către care se îndreaptă această viaţă chinuită a lor, iar, în caz că acceptă existenţa unui Dummnezeu, cu justificarea pe care credinţa lor o dă acesteia?
Şi totuşi, asemenea adevăruri fundamentale ale vieţii sunt singura hrană corectă a sufletului omenesc şi a spiritului din el. E cât se poate de clar că se nasc şi trăiesc printre noi destui oameni care sunt în mod natural buni şi morali, dar într-o lume în care răul atacă din toate părţile, fără sprijinul unei reale învăţături spirituale, ei sunt, mai devreme sau mai târziu, copleşiţi. Suferinţa pe care le-o aduce existenţa aceasta trupească, îi face atunci să întoarcă dezamăgiţi iubirea lor autentică de oameni şi viaţă, către ei înşişi sau, în cel mai bun caz, către alte câteva persoane privilegiate. O consolare reală şi durabilă nu pot găsi însă pe calea aceasta şi, în cele din urmă, ei fie cad pradă cinismului sau depresiei, fie sunt, la rândul lor, corupţi de interesele rele ale lumii.
“De obicei, vocea Mea nu poate să apară cu claritate
într-un suflet uman, decât după ce multe experienţe amare
de toate tipurile au făcut sufletul mai interiorizat, determinând
îndepărtarea lui de la lucrurile exterioare."
(Marea Evanghelie a lui Ioan XI p. 151)
„Motivul pentru care vă dau acum atât de mult din pâinea
cerească, cum nu s-a mai întâmplat niciodată din vremea
când am păşit pe acest pământ, este că acum, într-adevăr,
se apropie timpul când lumea va atinge culmea aberaţiilor
şi a deviaţiei de la planul Meu de creaţie.”
(Predicile Domnului, 163)
“Oricine refuză să caute calea spre mine pe cărarea blândă a
iubirii, trebuie, din vina lui, să devină vigilent prin nenorocire.
(Secretele vieţii)
De aceea, o iubire mai mare, mai sigură, care să sprijine, să fortifice şi să activeze sufletul prin înţelepciunea sa, este necesară oricărei persoane. Toţi oamenii au nevoie de un suport şi în toţi există această intuiţie că o persoană care îi iubeşte, este şi una pe care se pot baza. Dar nici o fiinţă umană nu poate da alteia mai mult suport, decât îşi poate oferi sieşi. Condiţia existenţei sale pământene e la fel de relativă şi de fragilă ca şi a celuilalt.
Realizând la un moment dat lucrul acesta, mulţi oameni îşi întorc atenţia către învăţăturile spirituale sau ritualurile religioase, dar cei mai mulţi o fac dintr-o nevoie de protecţie şi consolare, nicidecum din dorinţa de a ajunge, în acest fel, la o iubire mai mare decât aceea pe care o poate oferi un om. De aceea se şi mulţumesc atât de uşor cu hrana extrem de săracă şi devitalizată oferită de religiile instituţionalizate sau de numeroasele aşa-zise şcoli spirituale sau oculte. O consecinţă a acestui fapt este că, aşa cum s-a întâmplat în oricare din perioadele istorice care au urmat răstignirii Domnului, şi astăzi ne pare că alunecarea umanităţii pe o cale a egoismului şi a iluziei este inevitabilă. Şi totuşi, astăzi, mai mult decât oricând în istoria cunoscută, observatorul atent descoperă nenumărate mişcări de căutare a adevărului spiritual, dar şi nenumărate lupte pentru dominaţie, adevărate războaie spirituale ce ameninţă să sfâşie umanitatea.
Niciodată până la acest început de mileniu, lupta între credinţe nu a avut o amploare atât de mare şi niciodată nu au fost mai multe atacuri deschise la adresa creştinismului şi a divinităţii lui Hristos.
Niciodată ateii nu au fost atât de uniţi şi de hotărâţi să îşi impună ideologia şi să salveze lumea de pericolul fundamentalismului religios.
Niciodată lumea nu a cunoscut mai multe convertiri la credinţă, nici o asemenea concurenţă pentru câştigarea de adepţi între creştinism şi islamism, nici o teamă atât de mare că ciocnirea religiilor ar putea să ducă la declanşarea unui nou război mondial.
Niciodată nu au existat atât de mulţi oameni care să creadă că profeţiile Apocalipsei cu privire la „sfârşitul timpurilor” sunt fie împlinite, fie foarte aproape de a fi împlinite.
Niciodată nu au existat atât de numeroase mărturii ale unor noi creştini cu privire la convertirea lor prin graţie, prin lucrarea spiritului divin.
Şi poate, într-adevăr, niciodată umanitatea nu a fost mai pregătită ca acum, pentru o adevărată revoluţie spirituală.
În cele din urmă, devine din ce în ce mai vizibil pentru orice observator imparţial, că dincolo de tot ce putem vedea că lucrează în jurul notru pe căile obişnuite ale lumii, există forţe ascunse care se manifestă într-un număr din ce în ce mai mare de oameni, transformându-le vieţile şi personalităţile într-un mod uimitor şi minunat.
“În timpurile din urmă, oamenii vor construi anumite
case pentru Mine şi în acestea – exact ca fariseii în
templul din Ierusalim şi preoţii păgâni în templele lor
păgâne de idoli – vor realiza anumite servicii religioase
într-o anumită zi a săptămânii, căreia îi vor adăuga alte
zile măreţe şi înalte în decursul anului. Dar când
aceasta va deveni un obicei general printre oameni,
în contradicţie cu sfatul şi voinţa Mea, semnele despre
care am discutat cu privire la prezenţa Mea vie
în şi printre oameni vor dispărea complet, pentru că
în templele care poartă afirmaţia “pentru marea glorie
a lui Dumnezeu” şi care sunt construite de mâini omeneşti,
Eu voi fi la fel de puţin prezent ca şi acum în templul
din Ierusalim.” (Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 21, 12:4)
“Începe să se manifeste o dorinţă generală pentru lumină,
pentru viaţa spirituală, pentru o învăţătură spirituală
autentică, care să aibă căldură. Şi astfel se produce o mişcare
către spirit, în pofida întregii opoziţii.”
(Predicile Domnului, 24)
În repetate rânduri, în Marea Evanghelie a lui Ioan se afirmă că la mai puţin de 2000 de ani de la moartea lui Iisus pe cruce, lumea noastră se va schimba cu totul, iar evenimentul care va declanşa această imensă revoluţie spirituală şi materială a umanităţii va fi a doua venire a Sa, nu fizică, ci spirituală. În conformitate cu aceaşi sursă, putem afirma că întoarcerea treptată a împărăţiei spiritului în vieţile oamenilor, a fost pregătită, în ultimele trei secole de ascensiunea ştiinţelor şi tehnologiei, de foamea spirituală a tuturor celor nemulţumiţi de hrana săracă oferită de religiile instituţionalizate şi, mai ales, de toate mesajele şi semnele divine pe care adevăraţii profeţi şi clarvăzători au încercat să le comunice umanităţii.
„Şi în mai puţin de 2000 de ani va fi din nou o judecată generală,
foarte mare, care va conduce la salvarea celor buni şi la ruina
celor mari ai lumii şi a acelora complet lipsiţi de iubire.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 20, 97:6)”
În cele din urmă, e precizat în Marea Evanghelie că, după o perioadă de mari zbateri spirituale şi materiale, toţi oamenii cu bunăvoinţă de pe pământ se vor întoarce spre adevăr, prin descoperirea şi urmarea de bunăvoie a adevăratei învăţături divine. Iisus Hristos va coborâ apoi efectiv, împreună cu toţi cei apropiaţi Sieşi, oameni şi îngeri, în corpuri spirituale, în comunităţile acelora cu iubire şi credinţă adevărată, pentru îndrumarea şi susţinerea lor, iar aceasta va face ca, într-un timp scurt, regulile de funcţionare ale tuturor societăţilor umane să se schimbe pentru a fi în concordanţă cu ordinea eternă a iubirii divine. Astfel, oamenii care vor trăi pe pământ, după ce toate încercările ce vor precede această mare şi definitivă a doua venire a Domnului vor lua sfârşit, se vor detaşa cu totul de atitudinea coruptă şi egoistă care a dominat în istoria umanităţii şi vor trăi, în sfârşit, după două mii de ani de la sacrificiul iubirii lui Dumnezeu pentru ei, în conformitate cu demnitatea spirituală pentru care au fost creaţi.
„Dar cea mai rea şi mai întunecată condiţie (de existenţă)
nu va dura mult timp, iar falşii învăţători şi profeţi îşi vor da
singuri lovitura de graţie. Căci atunci Spiritul Meu, adică
Spiritul întregului adevăr se va trezi printre oamenii
care sunt chinuiţi în multe feluri, soarele vieţii va începe
să strălucească teribil, iar noaptea morţii va coborâ
în vechiul său mormânt.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 21, 8:2)
Desigur, pentru a concepe ca posibilă o asemenea evoluţie a umanităţii în viitorul atât de apropiat, este necesară o reală încredere în cuvântul Noii Revelaţii.
Să luăm însă, măcar pentru câteva clipe, în considerare ipoteza că beneficiile pe care le poate aduce această încredere oricărui om pot fi atât de mari, încât orice suport sau consolare venită din partea oamenilor, orice bucurie sau plăcere a lumii să îşi piardă orice importanţă în raport cu ele.
Toţi cei care încă mai caută adevărul şi, printre aceştia, toţi cei care deja l-au găsit în iubirea lui Dumnezeu, realizând natura sa infinită, nu au decât să se apropie cu curaj şi răbdare de scrierile acestea... cel care le poate da încrederea şi credinţa cea mai deplină, se află în fiecare din ei.
„La momentul potrivit, cuvântul Meu va ajunge
la toţi cei care îl cer, în inimile lor."
(Darurile Cerului Il p. 276)
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 9. Alte învăţături
înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu ne precupăm de căutarea adevărului?
Întrebarea dacă mai este necesară umanităţii o altă învăţătură venită de la Dumnezeu, cu excepţia celei consemnate în Biblie, poate veni cel mai adesea de la un creştin pentru care Scripturile sunt unica învăţătură pe care Dumnezeu a decis să o lase umanităţii, printr-un mare număr de profeţi sau martori ai manifestărilor Sale.
„Cu cât va câştiga mai mult teren învăţătura Mea,
cu atât mai multe obstacole se vor ridica împotriva acesteia,
datorită faptului că îi atacă pe mulţi în prosperitatea lor
materială şi chiar în cea spirituală, în felul de gândire
cu care s-au obişnuit.”
(Predicile Domnului, 108)
“Dar lăsaţi-i pe aceia care se cred învăţaţi cu
pseudo-înţelepciunea lor. Timpul triumfului lor va fi scurt.”
(Predicile Domnului, 31)
De ce e spus însă atunci chiar în Noul Testament să nu dispreţuim proorocirile, ci să le cercetăm şi să păstrăm din ele ceea ce este bun? Oare aceasta se referă numai la profeţiile Vechiului Testament despre care Iisus Însuşi afirmă că nu au fost valabile decât până la Ioan Botezătorul, adică până la venirea Sa în trup?
Dar ce fel de Dumnezeu al înţelepciunii supreme poate fi acela despre care creştinii dogmatici susţin hotărât că nu a oferit copiilor Săi pe care pretinde că îi iubeşte decât o învăţătură schematică, lăsată prin martori şi profeţi, acum două mii de ani unei umanităţi ale cărei înţelegere, valori şi preocupări difereau considerabil de cele ale lumii actuale? Cum se poate concepe raţional că El ar putea să se resemneze pentru eternitate cu prezentarea adevărului Său infinit într-un ansamblu de texte scrise în limbi dispărute, care pot fi foarte uşor subminate de mintea umană datorită unor contradicţii sau ambiguităţi care sunt pentru intelectul omului modern evidente şi inexplicabile?
Dar ce fel de Dumnezeu al iubirii poate fi acela care, urmând literal unele pasaje ale Vechiului Testament, îndeamnă la răzbunare sau la pedepsirea fără milă cu moartea a păcătosului? Şi care, în plus, promite acestor păcătoşi după moarte un iad etern de suferinţă, din care nu vor mai avea niciodată scăpare?... Şi, în fine, ce fel de iubire părintească ar fi aceea care ar specula fiecare greşeală a copilului şi, în primul rînd, o greşeală cu care s-a născut şi de care nu e câtuşi de puţin responsabil, pentru a-l convinge că este un păcătos incurabil care trebuie să îl adore neîncetat pe părintele său pentru a obţine graţia iertării şi protecţiei sale?
Numeroasele texte din Biblie care lasă deschisă posibilitatea înţelegerii acestor lucruri (conform interpretării lor literale) au constituit întotdeauna o piatră de încercare pentru eforturile oamenilor de a se apropia de Dumnezeu.
Orice ateu moral care a cunoscut şi a ajuns să deteste fanatismele de orice fel, va găsi în Biblie şi, mai ales, în istoria creştinismului argumente raţionale şi chiar etice pentru respingerea credinţei.
"În aceaşi manieră, Eu vin încontinuu pe proprietatea Mea,
însă cei care sunt ai Mei nu vor, deopotrivă, nici să accepte,
nici să recunoască, că Eu sunt acela!
De ce nu vor aceasta? Pentru că şi pentru ei, citirea şi auzirea şi
contemplarea operelor Mele este preferabilă unei mici acţiuni
conforme cu cuvântul Meu. Dar aşa se face că Spiritul aflat în
proprietatea Mea, care este inima, nu devine viu, căci, cei care
sunt ai Mei nu vor să Mă accepte în mod activ.
Prin urmare, Eu spun: Toţi aceşti teologi vor zice probabil:
”Doamne, Doamne, în numele tău şi din cuvântul Tău am profeţit,
predicat şi învăţat!” Dar Eu le voi spune: “Plecaţi de la Mine,
Eu nu v-am cunoscut niciodată! Cereţi-vă răsplata de la aceia
care v-au angajat ca învăţători şi oameni ai cunoaşterii!
Este adevărat că Eu am venit la voi şi am bătut la uşa
proprietăţii Mele, dar nici unul din voi nu a spus: “Vino înăuntru
şi învigorează-ne spiritul, astfel încât să putem deveni activi şi
plini de forţă în conformitate cu cuvântul Tău.” Aţi fost mulţumiţi
cu comorile din capul vostru, dar aţi lăsat pustii hambarele inimii
voastre şi aţi dispreţuit toată proprietatea Mea din voi.”
De aceea, puteţi să strigaţi cât vreţi Doamne, Doamne şi Eu tot nu
o să vă cunosc, pentru că Eu îi cunosc pe aceia care sunt ai Mei
în conformitate cu proprietatea Mea din ei. Dar voi nu aveţi în
voi proprietăţi de la Mine şi, prin urmare, nu vreau să vă cunosc.”
(Soarele spiritual 1/010-17)
În particular, conştienţa că atât el cât şi alţi oameni, la fel de sceptici ca şi el, sunt totuşi nişte persoane cumsecade care îşi asumă sau chiar luptă pentru valorile fundamentale şi idealurile umanităţii (deşi nu pot să-şi înţeleagă sau justifice raţional comportamentul acesta) îl împiedică în mod fatal să conceapă, măcar cu titlul de ipoteză, că el sau ceilalţi ar fi demni să fie torturaţi în iad pentru eternitate. Chiar şi anihilarea definitivă devine preferabilă unui asemenea destin de o grozăvie nemăsurată...
În cele din urmă, probabil că nici un om sănătos mental nu poate concepe cu adevărat aşa ceva pentru sine însuşi, dar, după cum lesne se poate observa, sunt mulţi care, numindu-se singuri creştini, îl acceptă foarte bine în cazul altora, chiar şi în cazul în care unii dintre aceştia le sunt persoane foarte apropiate. Iubirea generală de semeni (chiar şi de duşmani) predicată de creştinism poate fi însă compatibilă cu acceptarea pasivă a unei veşnice condamnări pentru o foarte mare parte din umanitate? Dar şi mai grav... e de conceput că poate avea iubire pentru toţi oamenii un asemenea Dumnezeu scindat interior, care pe de-o parte se supune unor chinuri de neimaginat de dragul salvării păcătoşilor, iar pe de alta se arată un justiţiar neîndurător, care e dispus să-i abandoneze torturii şi, o dată cu ei, o parte din creaţia Sa divină, pentru totdeauna?
Ceea ce mai poate observa un gânditor liber este că şansele de salvare spirituală pe care le oferă presupusul Dumnezeu al creştinilor unuia sau altuia din cei născuţi pe lumea aceasta sunt departe de a fi egale. Unii oameni mor din copilărie sau chiar pruncie, alţii îşi trăiesc toată viaţa în comunităţi în care cuvântul Bibliei nu e predicat niciodată. De asemeni, chiar între cei care trăiesc într-o societate aşa-zis creştină există diferenţe enorme în creşterea şi educarea copiilor pe partea religioasă. Gânditorul se-ntreabă atunci inevitabil, cum de atotputernicul Dumnezeu al iubirii şi înţelepciunii din scripturile creştinilor lasă loc pentru atâtea inegalităţi între oameni, de vreme ce pretinde că salvarea lor, adică ajungerea lor la viaţa eternă, este, în mod declarat, pentru El Însuşi, o chestiune de cea mai mare importanţă?
Şi cum de lasă El, până la urmă tot răul să se manifeste şi să crească în lumea aceasta? Şi apoi pentru ce motive ciudate lasă El oamenii să îmbătrânească într-un mod atât de jalnic?... Aproape orice bucată de materie anorganică naturală este mai durabilă şi îşi menţine mai bine aspectul în timp decât omul. Îi place cumva lui Dumnezeu suferinţa celor neputincioşi şi chinuirea fără nici un scop a tuturor celor ce ajung să înfrunte timpul? Are oare El nevoie de toate aceste suferinţe, umiliri şi condamnări ca să se simtă cumva mai puternic?...
Desigur, o asemenea posibilitate ar fi o contradicţie fatală cu omnipotenţa definitorie a naturii Sale. Atunci cum se poate totuşi ieşi din cercul acestor paradoxuri create de proiecţiile fireşti ale minţii umane?... Un om cu gândire îndrăzneaţă se pune în locul lui Dumnezeu şi încearcă să-L înţeleagă. Dar iată, descoperă apoi, destul de repede, că nu este capabil. Că pentru a-L înţelege pe Dumnezeu, dincolo de tot ce poate găsi în Biblie sau în alte scrieri teologice sau mistice, mintea şi inima sa au încă nevoie de explicaţii.
Dar dacă există cu adevărat Dumnezeul descris de scripturile creştine, nu se poate ca El să nu ştie asta despre noi. De fapt, nu se poate ca altceva sau altcineva decât El Însuşi să se afle la originea dorinţei noastre de a cunoaşte adevărul şi, desigur, nici ca altceva sau altcineva decât El Însuşi să ne-o satisfacă.
“Căci cu siguranţă că nu Mă pot cea mai mare iubire şi
compasiune, iar în ziua următoare, totală de răzbunare,
implacabilă şi lipsită de milă şi dorinţa eternă de a-i pedepsi
şi tortura pe copiii Mei pentru faptele lor greşite -
în vreme ce adesea ei nu sunt responsabili nici pentru a
suta parte din acestea. Eu nu am venit pentru a-l lăsa pe
acela care a fost pierdut să se piardă şi mai tare,
ci pentru a-l căuta cu toată iubirea şi a-l aduce
din nou înapoi la lumină, astfel încât să nu fie pierdut."
(Marea Evanghelie a lui Ioan XI p. 246)
Noua Revelaţie e un asemenea cadou al adevărului pentru umanitate. Cuvântul Său prezintă oricărui om care caută cu inima curată şi cu mintea deschisă toate explicaţiile de care el are nevoie pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi pentru a se înţelege pe sine însuşi.
Există vreo învăţătură despre iubire şi libertate mai mare şi mai puternică decât aceasta?... Există o altă descriere a lui Dumnezeu care să poată inspira o încredere mai temeinică, o admiraţie mai mare şi o iubire mai devotată pentru El, decât aceasta?... Să vedem dacă un singur cunoscător al Noii Revelaţii poate da un răspuns negativ la întrebările acestea.
După afirmaţiile Autorului declarat al acestor mesaje, în ele se află o cunoaştere spirituală superioară chiar celei oferite binecuvântaţilor discipoli ai Domnului din cei trei ani ai misiunii Sale pământene, iar omenirea e pregătită acum şi are nevoie mai mult decât niciodată de această cunoaştere.
Să mai încercăm încă o descriere a influenţei învăţăturii divine asupra omului, în conformitate cu ce aflăm despre aceasta din Noua Revelaţie. De vreme ce mintea rece şi mecanică a sufletului este incapabilă să se identifice cu Cuvântul lui Dumnezeu, acesta nu e destinat să-i aducă ei plăcere şi mulţumire, ci numai spiritului divin interior din inima sufletului. Spiritul omului e picătura de iubire şi înţelepciune divină din suflet care, deşi şi-a construit pentru individualizarea sa un trup şi un suflet, rămâne întotdeauna capabilă să recunoască oceanul de iubire şi înţelepciune căruia îi aparţine. Spiritul răspunde întotdeauna cu iubire, cuvântului de iubire al lui Dumnezeu, iar dacă prejudecăţile şi orgoliul minţii nu îl împiedică, sufletul conştientizează, la rîndul dău, răspunsul acesta. Atunci, sufletul întreg începe să-l iubească pe Dumnezeu şi apoi, într-un fel imposibil înainte de a ajunge la aceasta, pe toţi ceilalţi semeni ai săi care sunt şi ei, prin
spiritele lor, destinaţi să devină mai devreme sau mai târziu, copii ai lui Dumnezeu. Iar dacă, în conformitate cu această mare şi necondiţionată iubire pentru toţi oamenii care încolţeşte în el, omul alege în libertate să şi acţioneze, îndrumând şi susţinând spiritual, dar pe cât posibil, şi material, pe fraţii săi aflaţi în nevoie, evoluţia sa către renaşterea spirituală şi viaţa eternă şi beatifică, după modelul lui Dumnezeu, este, în cea mai mare parte, asigurată.
Ea nu e însă pe deplin certă până în momentul deplinei uniri a spiritului cu sufletul său, căci până atunci, în orice suflet omenesc care, prin aderarea la ordinea lui Dumnezeu, se vede înălţat deasupra altora, rămâne totuşi acea capcană foarte subtilă a iubirii de sine şi orgoliului. Dar poate că tocmai aici îşi are un alt rost deosebit de important Cuvântul Noii Revelaţii, pentru cel aflat încă în viaţa trupească, căci cunoaşterea şi menţinerea permanentă în conştienţă a ideilor sale îl împiedică pe om să îşi asume vreodată, la modul personal, gloria faptelor sale bune. Un adevărat discipol al Cuvântului realizează în orice ocazie că tot ce este făcut bun de către oricine, inclusiv de el însuşi, nu este altceva decât o urmare a voinţei bune a lui Dumnezeu, deoarece omul nu are, de fapt, altă libertate decât a alege între a urma voinţa aceasta bună sau pe vreuna rea, adică inferioară, a minţii sale legate de trup.
Această recunoaştere deloc uşoară pentru om este, probabil, cea mai profundă trăire a umilinţei condiţiei umane. Şi totuşi, ea nu afectează câtuşi de puţin iubirea sa pentru Dumnezeu, dacă aceasta este fondată pe o profundă cunoaştere a Lui. Cu cât această cunoaştere este însă mai schematică (cum se întâmplă deseori în revelaţiile lui Swedenborg) sau mai vagă (cum este aceea
dată de Biblie), cu atât conştienţa dependenţei totale de Dumnezeu devine mai greu de suportat de către suflet şi, în schimb, conştienţa asemănării sale, din ce în ce mai mari, cu El tinde să îl aducă în pragul căderii spirituale.
“De dragul unui singur copil, Eu aş sacrifica mii de milioane
de sori şi de lumi de toate felurile, dacă nu aş putea altfel
să-l determin să se întoarcă la mine.
Dacă totuşi , s-ar pune problema ca un copil să fie salvat
numai prin renunţarea la această viaţă divină şi unică a Mea,
mai degrabă aş lăsa-o pe acesta, decât să pierd pe unul dintre
copiii Mei. Puteţi voi înţelege o asemenea dragoste?"
(Casa Domnului II 251, 14, 17)
“…nici un intelect, oricât de sclipitor, nu este suficient, dacă
cel căutat este, el însuşi, cea mai pură şi mai înaltă iubire.
În primul rând, inima, mai precis iubirea este aceea
care trebui să-şi ia sarcina de a căuta şi a recunoaşte.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, V/58:1)
Având o bună cunoaştere a unor scrieri ca „Marea Evanghelie a lui Ioan”, „Predicile Domnului” şi „Secretele vieţii”, omul poartă în sufletul său imaginea de neşters a iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Dacă el acordă atenţia cuvenită acestei reprezentări a lui Dumnezeu din oglinda sufletului său şi îşi orientează întreaga gândire şi acţiune ţinând seama de ea, ajunge inevitabil să o iubească atât de tare, încât conştienţa dependenţei de creatorul său se echilibrează în modul cel mai armonios cu conştienţa profundei sale asemănări cu acesta. În sufletul aceluia care înţelege că nu poate avea cu adevărat libertate de cunoaştere şi manifestare decât o dată cu asumarea, din iubire, a acestei dependenţe de creatorul său, se crează un spaţiu interior dominat de sentimentul celei mai profunde păci, din care ia apoi naştere cel mai mare curaj de a gândi şi a acţiona liber. Căci resimţind iubirea liberă şi infinită a lui Dumnezeu şi alegând apoi să depindă de ea, nici o fiinţă nu poate fi, de fapt, altfel decât pe deplin liberă şi pe deplin fericită.
Mulţi oameni complet absorbiţi de preocupările acestei vieţi, consideră însă că lucrurile de natură spirituală sunt îndepărtate şi lipsite de aplicaţii practice, prin urmare, că nici nu prea au ce căuta în aceasta. În ultimă instanţă, ne putem într-adevăr pune problema de ce nu s-ar putea trăi şi fără a lua în seamă o învăţătură spirituală ca aceasta a Noii Revelaţii, chiar şi în condiţiile în care ea provine de la Dumnezeu Însuşi. Ne putem spune că de vreme ce această învăţătură susţine că există o lume spirituală dincolo de cea fizică, iar omul ajunge după moarte, ca entitate conştientă de sine. în aceasta, poate fi de preferat ca el să se preocupe atunci de cele potrivite noii sale vieţi...
Raţionamentul acesta nu funcţionează însă decât dacă nu există nimic dincolo de lumea aceasta şi nimic înainte sau după această existenţă fizică a fiinţei umane. Căci dacă admitem că există ceva, trebuie să ţinem seama de faptul că această lume imaterială, cu ordinea sa misterioasă, trebuie totuşi să aibă o legătură esenţială cu lumea cunoscută. E absolut necesar să fie ceva comun între cele două, altminteri nu se mai poate vorbi de o conservare a individualităţii şi personalităţii oamenilor la trecerea din una în cealaltă. Dar nu e oare iubirea prezentă pretutindeni şi în lumea aceasta? Oare o relaţie dintre oameni sau dintre oameni şi lucruri este altceva decât o formă, pozitivă sau negativă, de ataşament?... În continuare, dacă recunoaştem rolul ataşamentelor ca motor al gândirii şi voinţei umane, trebuie neapărat să ajungem în domeniul valorilor existenţei, căci ataşamentele promovează lucruri diferite sau chiar incompatibile şi se luptă unele cu alte pentru supremaţie.
Cine ne va indica atunci care sunt valorile corecte, pentru care merită să lupte fiinţa umană?... E adevărat că ni s-a dat un ghid în conştiinţa noastră, dar istoria cunoscută demonstrează că ea nu a fost niciodată o piedică de neînlăturat în calea voinţei rele a oamenilor. E nevoie de mai mult, ca
să izbutim să trăim în pace, în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine, această scurtă viaţă pământeană a noastră. Altminteri, e clar că pacea şi armonia, vor rămâne nişte idealuri foarte îndepărtate pentru cei mai mulţi dintre noi şi că nu vom ajunge să cunoaştem, de fapt, decât vagi şi rapid trecătoare secvenţe care ne mărturisesc despre această stare minunată, posibilă, a sufletului.
"... sărăcia şi nevoile răspândite printre oamenii
acestui pământ, dovedesc pe deplin numai lipsa de iubire
dintre ei..." (Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 9, 210:4)
Această, în schimb, generală stare nefericită şi departe de echilibru a umanităţii explică, în cele din urmă, faptul că în lumea noastră măcinată de conflicte de toate felurile, cei mai mulţi oameni trăiesc în sărăcie şi disperare, în vreme ce toate idealurile umanitare la care societăţile umane au aderat vreodată par să fi pălit ireversibil înaintea jocului pervers al banilor, al falselor ideologii şi credinţe şi al dependenţelor de toate felurile care stăpânesc şi consumă sufletele umane.
O parte considerată privilegiată de omenire este obsedată de putere, posesiuni, pasiuni devorante ale trupului, de acţiuni şi imagini care subminează demnitatea spirituală a omului şi care sunt induse neîncetat pe căile facile ale mass-mediei, internetului, televiziunii sau jocurilor pe computer. Dincolo de toate acestea însă, oamenii în cauză ajung să trăiască extrem de acut o teama de pierdere, slăbiciune, îmbătrânire şi moarte... Cealaltă parte, imensa majoritate, rămâne absorbită de cea mai animalică preocupare pentru supravieţuirea zilnică, iar în ce priveşte confruntarea cu temerile existenţiale comune tuturor oamenilor, alege cel mai adesea să se drogheze cu superstiţii şi credinţe iluzorii, impuse de tradiţie sau de modă.
Sunt mai mulţi oameni ca niciodată în prezent pe planeta noastră, dar asta nu înseamnă deocamdată decât că sunt mai mulţi nefericiţi ca niciodată...
Nefericirea pământeană nu este însă, neapărat un rău în sine, pentru că, într-o lume guvernată de orbirea spirituală, ea e singura stare ce-l poate face pe om să caute, să facă un efort pentru a înţelege şi schimba ordinea lucrurilor. Şi totuşi, sunt oare multe suflete suferinde care caută un sens şi un suport pe care să se poată baza cu adevărat în existenţa lor?... Sunt mulţi oameni care se întreabă, dincolo de tot ceea ce consideră adevărat în religie sau în alte forme de cunoaştere umană, dacă sunt împăcaţi cu direcţia către care se îndreaptă această viaţă chinuită a lor, iar, în caz că acceptă existenţa unui Dummnezeu, cu justificarea pe care credinţa lor o dă acesteia?
Şi totuşi, asemenea adevăruri fundamentale ale vieţii sunt singura hrană corectă a sufletului omenesc şi a spiritului din el. E cât se poate de clar că se nasc şi trăiesc printre noi destui oameni care sunt în mod natural buni şi morali, dar într-o lume în care răul atacă din toate părţile, fără sprijinul unei reale învăţături spirituale, ei sunt, mai devreme sau mai târziu, copleşiţi. Suferinţa pe care le-o aduce existenţa aceasta trupească, îi face atunci să întoarcă dezamăgiţi iubirea lor autentică de oameni şi viaţă, către ei înşişi sau, în cel mai bun caz, către alte câteva persoane privilegiate. O consolare reală şi durabilă nu pot găsi însă pe calea aceasta şi, în cele din urmă, ei fie cad pradă cinismului sau depresiei, fie sunt, la rândul lor, corupţi de interesele rele ale lumii.
“De obicei, vocea Mea nu poate să apară cu claritate
într-un suflet uman, decât după ce multe experienţe amare
de toate tipurile au făcut sufletul mai interiorizat, determinând
îndepărtarea lui de la lucrurile exterioare."
(Marea Evanghelie a lui Ioan XI p. 151)
„Motivul pentru care vă dau acum atât de mult din pâinea
cerească, cum nu s-a mai întâmplat niciodată din vremea
când am păşit pe acest pământ, este că acum, într-adevăr,
se apropie timpul când lumea va atinge culmea aberaţiilor
şi a deviaţiei de la planul Meu de creaţie.”
(Predicile Domnului, 163)
“Oricine refuză să caute calea spre mine pe cărarea blândă a
iubirii, trebuie, din vina lui, să devină vigilent prin nenorocire.
(Secretele vieţii)
De aceea, o iubire mai mare, mai sigură, care să sprijine, să fortifice şi să activeze sufletul prin înţelepciunea sa, este necesară oricărei persoane. Toţi oamenii au nevoie de un suport şi în toţi există această intuiţie că o persoană care îi iubeşte, este şi una pe care se pot baza. Dar nici o fiinţă umană nu poate da alteia mai mult suport, decât îşi poate oferi sieşi. Condiţia existenţei sale pământene e la fel de relativă şi de fragilă ca şi a celuilalt.
Realizând la un moment dat lucrul acesta, mulţi oameni îşi întorc atenţia către învăţăturile spirituale sau ritualurile religioase, dar cei mai mulţi o fac dintr-o nevoie de protecţie şi consolare, nicidecum din dorinţa de a ajunge, în acest fel, la o iubire mai mare decât aceea pe care o poate oferi un om. De aceea se şi mulţumesc atât de uşor cu hrana extrem de săracă şi devitalizată oferită de religiile instituţionalizate sau de numeroasele aşa-zise şcoli spirituale sau oculte. O consecinţă a acestui fapt este că, aşa cum s-a întâmplat în oricare din perioadele istorice care au urmat răstignirii Domnului, şi astăzi ne pare că alunecarea umanităţii pe o cale a egoismului şi a iluziei este inevitabilă. Şi totuşi, astăzi, mai mult decât oricând în istoria cunoscută, observatorul atent descoperă nenumărate mişcări de căutare a adevărului spiritual, dar şi nenumărate lupte pentru dominaţie, adevărate războaie spirituale ce ameninţă să sfâşie umanitatea.
Niciodată până la acest început de mileniu, lupta între credinţe nu a avut o amploare atât de mare şi niciodată nu au fost mai multe atacuri deschise la adresa creştinismului şi a divinităţii lui Hristos.
Niciodată ateii nu au fost atât de uniţi şi de hotărâţi să îşi impună ideologia şi să salveze lumea de pericolul fundamentalismului religios.
Niciodată lumea nu a cunoscut mai multe convertiri la credinţă, nici o asemenea concurenţă pentru câştigarea de adepţi între creştinism şi islamism, nici o teamă atât de mare că ciocnirea religiilor ar putea să ducă la declanşarea unui nou război mondial.
Niciodată nu au existat atât de mulţi oameni care să creadă că profeţiile Apocalipsei cu privire la „sfârşitul timpurilor” sunt fie împlinite, fie foarte aproape de a fi împlinite.
Niciodată nu au existat atât de numeroase mărturii ale unor noi creştini cu privire la convertirea lor prin graţie, prin lucrarea spiritului divin.
Şi poate, într-adevăr, niciodată umanitatea nu a fost mai pregătită ca acum, pentru o adevărată revoluţie spirituală.
În cele din urmă, devine din ce în ce mai vizibil pentru orice observator imparţial, că dincolo de tot ce putem vedea că lucrează în jurul notru pe căile obişnuite ale lumii, există forţe ascunse care se manifestă într-un număr din ce în ce mai mare de oameni, transformându-le vieţile şi personalităţile într-un mod uimitor şi minunat.
“În timpurile din urmă, oamenii vor construi anumite
case pentru Mine şi în acestea – exact ca fariseii în
templul din Ierusalim şi preoţii păgâni în templele lor
păgâne de idoli – vor realiza anumite servicii religioase
într-o anumită zi a săptămânii, căreia îi vor adăuga alte
zile măreţe şi înalte în decursul anului. Dar când
aceasta va deveni un obicei general printre oameni,
în contradicţie cu sfatul şi voinţa Mea, semnele despre
care am discutat cu privire la prezenţa Mea vie
în şi printre oameni vor dispărea complet, pentru că
în templele care poartă afirmaţia “pentru marea glorie
a lui Dumnezeu” şi care sunt construite de mâini omeneşti,
Eu voi fi la fel de puţin prezent ca şi acum în templul
din Ierusalim.” (Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 21, 12:4)
“Începe să se manifeste o dorinţă generală pentru lumină,
pentru viaţa spirituală, pentru o învăţătură spirituală
autentică, care să aibă căldură. Şi astfel se produce o mişcare
către spirit, în pofida întregii opoziţii.”
(Predicile Domnului, 24)
În repetate rânduri, în Marea Evanghelie a lui Ioan se afirmă că la mai puţin de 2000 de ani de la moartea lui Iisus pe cruce, lumea noastră se va schimba cu totul, iar evenimentul care va declanşa această imensă revoluţie spirituală şi materială a umanităţii va fi a doua venire a Sa, nu fizică, ci spirituală. În conformitate cu aceaşi sursă, putem afirma că întoarcerea treptată a împărăţiei spiritului în vieţile oamenilor, a fost pregătită, în ultimele trei secole de ascensiunea ştiinţelor şi tehnologiei, de foamea spirituală a tuturor celor nemulţumiţi de hrana săracă oferită de religiile instituţionalizate şi, mai ales, de toate mesajele şi semnele divine pe care adevăraţii profeţi şi clarvăzători au încercat să le comunice umanităţii.
„Şi în mai puţin de 2000 de ani va fi din nou o judecată generală,
foarte mare, care va conduce la salvarea celor buni şi la ruina
celor mari ai lumii şi a acelora complet lipsiţi de iubire.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 20, 97:6)”
În cele din urmă, e precizat în Marea Evanghelie că, după o perioadă de mari zbateri spirituale şi materiale, toţi oamenii cu bunăvoinţă de pe pământ se vor întoarce spre adevăr, prin descoperirea şi urmarea de bunăvoie a adevăratei învăţături divine. Iisus Hristos va coborâ apoi efectiv, împreună cu toţi cei apropiaţi Sieşi, oameni şi îngeri, în corpuri spirituale, în comunităţile acelora cu iubire şi credinţă adevărată, pentru îndrumarea şi susţinerea lor, iar aceasta va face ca, într-un timp scurt, regulile de funcţionare ale tuturor societăţilor umane să se schimbe pentru a fi în concordanţă cu ordinea eternă a iubirii divine. Astfel, oamenii care vor trăi pe pământ, după ce toate încercările ce vor precede această mare şi definitivă a doua venire a Domnului vor lua sfârşit, se vor detaşa cu totul de atitudinea coruptă şi egoistă care a dominat în istoria umanităţii şi vor trăi, în sfârşit, după două mii de ani de la sacrificiul iubirii lui Dumnezeu pentru ei, în conformitate cu demnitatea spirituală pentru care au fost creaţi.
„Dar cea mai rea şi mai întunecată condiţie (de existenţă)
nu va dura mult timp, iar falşii învăţători şi profeţi îşi vor da
singuri lovitura de graţie. Căci atunci Spiritul Meu, adică
Spiritul întregului adevăr se va trezi printre oamenii
care sunt chinuiţi în multe feluri, soarele vieţii va începe
să strălucească teribil, iar noaptea morţii va coborâ
în vechiul său mormânt.”
(Marea Evanghelie a lui Ioan, Cartea 21, 8:2)
Desigur, pentru a concepe ca posibilă o asemenea evoluţie a umanităţii în viitorul atât de apropiat, este necesară o reală încredere în cuvântul Noii Revelaţii.
Să luăm însă, măcar pentru câteva clipe, în considerare ipoteza că beneficiile pe care le poate aduce această încredere oricărui om pot fi atât de mari, încât orice suport sau consolare venită din partea oamenilor, orice bucurie sau plăcere a lumii să îşi piardă orice importanţă în raport cu ele.
Toţi cei care încă mai caută adevărul şi, printre aceştia, toţi cei care deja l-au găsit în iubirea lui Dumnezeu, realizând natura sa infinită, nu au decât să se apropie cu curaj şi răbdare de scrierile acestea... cel care le poate da încrederea şi credinţa cea mai deplină, se află în fiecare din ei.
„La momentul potrivit, cuvântul Meu va ajunge
la toţi cei care îl cer, în inimile lor."
(Darurile Cerului Il p. 276)
Anterior... ÎNTREBĂRI pentru DUMNEZEU... - 9. Alte învăţături
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu